Îmi amintesc un episod teribil şi emoţionant pe când eram preot pe front. Perioada anilor 1943 – ’44, ’45 – a fost una din cele mai negre perioade din istorie pe care a trăit-o poporul român. De ce asta? Pentru că veneau hoardele de la Răsărit. Altădată hoardele acestea cotropitoare erau mai blânde, mai puţin sălbatice decât bolşevismul rusesc. Îmi amintesc o scenă din primăvara anului 1944, când ne aflam în comuna Agapia, unde era divizia a IV-a de munte împotriva armatei ruseşti, care întâmpinase aici, în munţii Neamţului un real obstacol şi nu mai puteau înainta. Între Nemţişor şi şoseaua Târgu Neamţ, mănăstirea Neamţului era atacată de tunurile ruşilor. Desimea şi pâcla asta de pădure au fost foarte nefavorabile armatei ruseşti. Noi aveam în satul Vânători o divizie specială de luptători specializaţi pe luptele de munte şi pădure. Eu eram trimis ca preot în Vânători, unde era şi divizia noastră. Ruşii aveau obiectiv de observaţie în clopotniţa bisericii din Oglinzi, de unde supravegheau totul cu binoclurile lor. Românii noştri au bombardat atunci turla bisericii şi au căzut de acolo vreo patru ostaşi ruşi care benoclau. Eu eram singurul preot pe toată zona din Târgu Neamţ până în Pipirig, unde trebuia să oficiez botezuri, cununii, înmormântări, pentru că preotul din sat şi cei dimprejur fugiseră de frică în sudul ţării; aşa au procedat mulţi din intelectualii Moldovei şi, ca de obicei, tot omul mai simplu se sacrifică, iar elitele intelectuale se corcolesc şi protejează. Eu aveam cazarma în comandamentul din Oglinzi şi zilnic aveam de lucru, pentru că mă chemau oamenii în sate să le oficiez slujbe. Mai citeam câte o rugăciune la ostaşi, le mai dădeam câte o cărticică, tămâie, îi mai îmbărbătam pe bieţii ostaşi care majoritatea erau foarte tineri.

Eram în postul Paştelui şi ne apropiam de Paşti. Eu trebuia să împărtăşesc armata, care avea peste 1200 de ostaşi. Vine şi noaptea de Paşti, trebuia să oficiez slujba Sfintei Liturghii în Biserica din Vânători, cu toți aceşti ostaşi şi familiile din satele din zonă.

Vine slujba Învierii. Ofiţerii toţi formează un cor şi începem slujba, după tipicul ei. Ieşim din biserică, pe la 4 jumătate – 5, ne aşezăm la mesele pregătite de altfel din ajun şi în mijlocul lor… Justin. Îţi poţi imagina prin ce emoţii treceam. I-am împărtăşit pe toți, nu am mai ţinut cont, care era ortodox şi care nu, pentru că oricând putea ataca inamicul. A durat împărtășirea o jumătate de zi, iar să golesc potirul, iar să pun vin. Imediat după slujbă un avion rusesc trecu pe deasupra noastră şi mitraliază; ne-am adăpostit prin şanţuri, peste tot, sub copaci, şi m-am aşezat într-un şanţ de lângă clopotnița bisericii şi un cartuş de aviaţie a trecut drept prin faţa mea. M-am sculat de acolo, am dat slavă lui Dumnezeu, am ţinut cartuşul la mine şi aşa am scăpat de primul val. Şi ziua, cum ciocnim noi ouăle roşii – se aude un motor de motocicletă. Opreşte, vine un soldat direct la general, îi şopteşte ceva la ureche. Se ridică deodată şi strigă: „Băieţi, mâna pe arme şi la Creastă! Luaţi cartuşe şi vă asiguraţi de atac, adică contraatac. Şi aşa i-am luat pe ruşi şi i-am împins până dincolo de Moldova.

Ei au atacat în zi de Paști că ştiau că românii ţin la sărbătorile lor şi se gândeau că suntem nepregătiţi. Când au ajuns românii la cazanele ruşilor – dă-i bătaie! Ai noștri s-au oprit din atac şi s-au dat la mâncare. Le-am dat ocazie rușilor să se organizeze şi să contraatace. Şi astfel ei ne-au împins înapoi spre baza noastră. Revenim apoi la bazele noastre şi se stabileşte aici frontul până la 24 august. Au murit vreo 100 de ostaşi, dar am avut mulţumirea că i-am împărtăşit pe toţi.

La codrii Paşcanilor când am luat contact cu ruşii, a dat o aşa zăpadă cum nu mai fusese demult. Să vezi de Paşti o asemenea zăpadă! Şi, retrăgându-ne din Codrii Paşcanilor, cu armată cu tot, cu detaşamentul, au înhămat la tunurile de munte, vitele oamenilor ca să le poată urni – într-atât era de mare zăpada, mai vedeai pe ici-acolo un vârf de par de la garduri sau vreun coş de casă. Această vreme i-a imobilizat pentru o vreme pe ruşi, care erau cam depărtaţi de baza lor de alimentare şi nu au mai putut înainta. Şi aşa am petrecut noi prima şi a doua zi de Paşti.

Am ajuns, în cele din urmă în cazematele de la marginea Moldovei, unde ne-am adăpostit. Ajungem şi în Târgu Neamţ, rupţi de toată oboseala, nu mai aveam nici alimente. A apărut însă lumea din Vânători cu alimente şi mâncare pregătită. Cărau bietele creştine cu osteneală, pentru că soţii lor sau copiii erau plecaţi pe front. A treia zi de Paşti am cules toţi prizonierii de pe terenul de luptă, şi unii şi alţii au arborat steagul alb, ca semn de armistiţiu între armate, pentru curăţirea morţilor de pe teren. S-au adunat credincioşii şi i-am prohodit pe toţi; era un plâns şi un vaiet în tot satul. I-am îngropat acolo în cimitirul din biserica din Vânători, unde este ridicat un monument închinat lor.

Cum se împleteşte bucuria Învierii cu necazul şi suferinţa?

Neamul nostru nu este străin de suferinţă. Greutăţi au fost întotdeauna. Aşa s-a clădit neamul acesta – prin suferinţă şi bucuria Învierii, care tot din suferinţă se naşte. Nu poţi să simţi bucuria şi Învierea cu adevărat, dacă nu ai suferit mai înainte. Ziua Învierii din 1944 rămâne de pomină în memoria poporului român. Armata noastră a ştiut să moară demn. Să nu credeţi că eram într-o tristeţe sau disperare. Nu! Ostaşul nostru stătea demn cu arma în mână, străjuind ţara. Pentru noi era o bucurie să mori sacrificându-te pentru un neam ortodox, care a dat atâția sfinţi voievozi, făcându-ne noi înşişi o temelie a jertfei neamului nostru. Dar toate jertfele pe care le-am avut noi de la începutul războiului şi până la sfârşit – 800 de mii de soldaţi, am putea spune ca sunt ca rugătorii noștri înaintea lui Dumnezeu. Pentru că luptând au menţinut starea unui creştinism ortodox românesc, pe care îl avem până astăzi, cu sângele şi suferinţa lor. Mai ales că neamul nostru nu a dus războaie de cotropire, ci doar de apărare. Noi nu am făcut rău nimănui.

(Fragment preluat din Revista Atitudini, Nr. 16)