MIHAI EMINESCU, DESPRE BASARABIA ȘI BUCOVINA: „SUNTEM UN POPOR VREDNIC DE MISIUNEA CE NI SE CUVINE”


Motto: „În toate întâmpinările de până acum, găsim repetându-se cu stăruință că Basarabia este din numărul provinciilor cucerite de Ruși cu sabia de la Tătari și de la Turci. Convingerea noastră este însă că, din veacul al patrusprezecelea începând, Basarabia n’a fost nici întreagă, nici în parte a Turcilor sau a Tătarilor, ci a unui Stat constituit, neatârnat deși slăbit și încălcat în posesiunile sale, a Moldovei. Moldova era proprietarul locului și dacă reprezentanții Statului moldovenesc, Domnii, ajunseră atât de slabi încât dreptul era desbrăcat de putere și nu putea să se apere, aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunțat vre’odată la dânsul. Căci un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-1 pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de rațiuni de Stat, fie izvorîtă din orice alte considerațiuni, nu se modifică și nu se nimicește decât din momentul în care renunțăm la el. (…) A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominațiunii rusești. Numele Basarab și Basarabeni există cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”[1].

S’au împlinit o sută de ani de când Austria, voind să stabilească comunicațiunea între Ardeal și Galiția, a luat în stăpânirea sa o parte din Moldova. Curtea din Viena nu avea niciun drept asupra bucății de pământ, pe care o cerea și pe care în urmă a și luat-o, era însă interesul apărării puternicul argument, pe care își întemeia cererea.

Împărțindu-se Polonia, Austria luase partea despre miazăzi și astfel câștigase o provincie, care se megieșea cu Ardealul fără ca să comunice cu dânsul. De la hotarele Moldovei până la Maramureș munții stau ca un zid nestrăbătut încât, fiind atacată Galiția despre miazănoapte ori despre răsărit, era peste putință a da trupelor, ce o ar fi apărat, ajutor grabnic din Ardeal.

Două provincii megieșe ale aceleiași împărății, cari nu comunică decât prin o a treia și cu un înconjur foarte mare, erau o anomalie foarte jignitoare atât pentru apărarea hotarelor, cât și pentru administrație și comerț. Curtea din Viena trebuia dar să caute a stabili între aceste două provincii comunicația pe cea mai scurtă cale, care, după dezvoltarea terenului, era cu putință, și această mai scurtă cale era prin Moldova și anume prin trecătoarea Bârgăului. Astfel luarea Bucovinei era o consecință firească a împărțirii Poloniei și cererea Austriei de a i se ceda câteva districte din Moldova, deși nu era întemeiată pe drept, era justificată prin niște interese, a căror legitimitate numai anevoie o vom putea pune la îndoială.

Tot spre a stabili o comunicație, Rusia a luat Basarabia și acum, o sută de ani după cedarea Bucovinei, cere să-i retrocedăm partea, ce ni s’a înapoiat din această Basarabie. Țarul nu avea niciun drept recunoscut pe care și-ar fi putut întemeia această cerere atunci, când a luat teritoriul din Nistru până în Prut, și cu atât mai puțin are acum vreun drept, cu care ar putea lua partea ce ni s’a înapoiat din acest teritoriu. Cererea nu ar fi dar justificată decât prin interesele, ce are Rusia de a stabili comunicația între Basarabia rămasă încă rusească și între Bulgaria.

Admițând legitimitatea intereselor Rusiei, nu înțelegem cum Rusia ne oferă în schimb Dobrogea, deoarece, îndată ce Dobrogea ar fi teritoriu românesc, comunicația între Rusia și Bulgaria nu se mai poate face decât prin țara noastră. Rusia n’a scăpat de o piedică, iar noi întâmpinăm niște greutăți mai mari chiar decât cele de până acum. În tot cazul, Rusia nu ne poate oferi Dobrogea decât cu hotărârea de a ne sili mai târziu să i-o cedăm.

Contestăm însă legitimitatea intereselor, ce Rusia pretinde a avea pentru stabilirea comunicației între Bulgaria și Basarabia rămasă sub stăpânirea rusească. Bulgaria este eliberată, iar nu cucerită; și numai atunci, când Rusia va avea o provincie peste Dunăre și când apărarea acestei provincii ar fi pusă în joc, numai atunci vom putea discuta, dacă cererea de retrocedare e justificată. Nici atunci nu vom avea însă dreptul de a ceda, ori de a consimți la cedare, întocmai cum nu am consimțit la cedarea Bucovinei ori la cedarea Basarabiei, ci, ca popor slab dar hotărât, ne-am rezervat dreptul de a respinge ori și când învinovățirea, că înșine am stat la târguială asupra vetrei strămoșilor noștri. Dacă nu am putut păstra întreagă moșia rămasă de la părinții noștri, ne-am păstrat și voim să ne păstrăm conștiința întăritoare, că ne-am făcut datoria și că nu din vina noastră, nu cu învoirea noastră a fost știrbită.

Astăzi, când chestiunea retrocedării Basarabiei pune pe poporul român, ba, putem zice, chiar întreaga Europă în fierbere, este datoria noastră a ne lămuri și a lămuri pe Europa asupra împrejurărilor, în virtutea cărora această chestiune se pune. Este un curent de două sute de ani, de care Europa suferă ca de o boală cronică. Europa suferă; noi însă, cari am stat aci, între Turci și Ruși, mereu am fost zguduiți și mereu suntem apucați de puternicul curent. Mai înainte, trei veacuri stăturăm mereu sub arme, mereu în luptă, mereu un zid de despărțire între apus și răsărit; iar după o muncă uriașă de trei veacuri au început alții a se bate peste capetele noastre.

Cinci sute de ani din viața noastră a fost o luptă necurmată; cu toate aceste astăzi, după ce Europa ne-a dat douăzeci, numai douăzeci de ani de pace, în ciuda zguduirilor bolnăvicioase prin care am trecut chiar și în această vreme, astăzi ieșim la iveală ca un popor întinerit și plin de putere proaspătă. Nu cerem de la lume decât putința dezvoltării pacinice, nu voim decât să putem fi un strat de cultură în această parte înăsprită a Europei, nu stăruim decât ca popoarele de la apus să se încredințeze că interesele noastre sunt identice cu ale civilizațiunii și că suntem un popor vrednic de misiunea ce ni se cuvine. Dovadă ne este trecutul, pe care l-am putut purta fără de a fi pierdut ceva din individualitatea și trăinicia noastră.

Sunt aproape două sute de ani de când Rușii au început luptele pentru surparea împărăției otomane. Astăzi, când aceste lupte par aproape de capătul lor și când chestiunea retrocedării Basarabiei ni se pune ca o consecință a faptelor petrecute peste Dunăre, astăzi când, cu căderea împărăției Otomane, soarta poporului român urmează a fi hotărâtă, chiar puterea faptelor ne îndreptează privirea spre trecut și ne îndeamnă să căutăm a ne lămuri asupra întâmplărilor, în virtutea cărora împărăția otomană a ajuns la starea ei de astăzi. Vom face dar, mai ales după documentele istorice adunate de răposatul Eudoxie Hurmuzachi, o dare de seamă asupra faptelor hotărâtoare ce s’au petrecut în țările din Orientul Europei de la anul 1700 până în zilele noastre, și vom căuta să urmărim tendințele deosebitelor puteri interesate față cu țările române. Îndeosebi însă vom arăta importanța cedării Bucovinei în comparație cu cedarea Basarabiei, și vom pune în asemănare purtarea Moldovenilor la anul 1777 și aceea a Românilor la anul 1877.

Vom vedea apoi în urmă, care trebuie să fie consecuențele firești ale faptelor petrecute.

ROMÂNIA ÎN LUPTA CU PANSLAVISMUL

S’au împlinit o sută de ani de când Bucovina, despărțită dela trupul Moldovei, a căzut sub stăpânirea nemțească și astăzi, după o sută de ani, Românul își aduce fără de jicnire aminte vremea nenorocită, în care s’a petrecut această rupere în două bucăți a Moldovei. Țara era secată de puteri, dezorganizată, părăsită și lipsită de povața unui Domn firesc; chiar în aceste împrejurări însă, fruntașii ei și-au făcut, după putința timpului, datoria și nu au dat faptei împlinite, prin învoirea lor, sfințenia morală.

Avântul patriotic, dovedit de către boierii Moldoveni în aceste vremi grele, ne încălzește și dă tărie încrederii în noi înșine. Fără de învoirea lor, Moldovenii au fost dezbinați și pentru aceea până în ziua de astăzi ei și-au păstrat dreptul de a se simți uniți.

În curgerea unui veac Moldovenii din Bucovina s’au deprins cu stăpânirea nemțească și astăzi ei se simt alipiți cu credință și strâns legați de Curtea din Viena; Bucovina a rămas însă o țară românească, o parte din Moldova. Și nimeni nu poate să-i învinovățească pe Moldoveni pentru aceasta, fiindcă ei niciodată nu au renunțat la dreptul de a se simți membri ai aceleiași individualități sociale.

Cu totul altfel ar fi, dacă Moldovenii ar fi consfințit, prin învoirea lor, fapta împlinită. Atunci Moldovenii din Bucovina, priviți ca o parte pierdută, s’ar privi înșiși ca o parte părăsită a poporului român. Lauda pentru că s’a păstrat românitatea Bucovinei nu se cuvine însă numai Moldovenilor, și Curtea din Viena e părtașă la dânsa.

Ce voia Curtea din Viena în Bucovina? Voia să-și stabilească o comunicație pe cât se poate de bună între cele două mai mărginașe și mai expuse provincii, să-și asigureze o parte slabă a granițelor dela miazănoapte, să câștige câteva pozițiuni față cu Rusia; ea nu râvnea deci la sufletele oamenilor, ci la o bucată de pământ de care avea trebuință.

m eminescuRaportul lui Enzenberg despre starea Bucovinei, după câțiva ani de administrație nemțească, ne încredințează că, ocupând această bucată de pământ, Curtea din Viena voia să facă din ea o provincie înflorită ce poate să reziste unui atac, fie el făcut din orice parte.

Populația sporește; administrația e neobosită întru dezvoltarea economică și etică a provinciei. Se fac la munte semănături de probă spre a încuraja pe țărani, se aduc meseriași din țările apusene, se așează colonii de neguțători armeni, se izgonesc arendașii ovrei din țară, se fac șosele și poduri, se înființează școli’ românești și nemțești, se organizează biserica, într’un cuvânt, se face mult bine ori, cel puțin, se arată multă bună intenție. Încă la anul 1785 se fac pregătiri pentru împroprietărirea țăranilor, și peste puțin mănăstirile, călugării și călugărițele se reduc și averile mănăstirești se iau din mâinile lor, se masează însă într’un fond religionar al creștinilor ortodocși din Bucovina.

În urmă îngrijirea Curții din Viena pentru Bucovina a mai scăzut. Încă împăratul Iosif II a alipit-o la Galiția; dar după câțiva ani iarăși a devenit autonomă. De atunci Bucovina în mai multe rânduri și-a pierdut autonomia, și nici până astăzi ea nu este cu desăvârșire neatârnată de Galiția. În cursul unui veac Românii din această mică țară au fost mereu jigniți în dezvoltarea lor și cu deosebire de când împărăția Habsburgilor a devenit un stat constituțional, polonezii, nemții, ovreii și alți străini sporiți prin orașele țării au dat vieții publice un caracter mai mult ori mai puțin străin. Niciodată nu s’au luat însă măsuri directe contra Românilor, ci din contră, totdeauna li s’a dat putința de a se lupta cu adversarii lor. Deși viața publică avea un caracter străin, în biserică și în școală, în familie și în societăți de cultură, Românii puteau dezvolta individualitatea lor națională cu atât mai sigur, cu cât regimul austriac niciodată nu a luat măsuri spre a face să înceteze contactul între dânșii și frații lor din România și din Ardeal.

În sfârșit, proporțiunile etnografice au rămas în Bucovina, îndeosebi pentru Români, aceleași cari au fost la anul 1775. Dacă citim lista satelor din Bucovina, ne încredințăm că cele 11—12 mii familii, ce se aflau la anul 1775 în Bucovina, abia jumătate puteau să fie familii românești, adică vreo 20—25 mii suflete.

Astăzi sunt în Bucovina 500.000 suflete, între care cel puțin 200.000 Români. Fără îndoială, dacă Bucovina nu ar fi fost dezlipită de Moldova, astăzi ea ar avea o populație mai mică, dar aproape cu desăvârșire românească; e însă vorba că sub regimul austriac Românii s’au sporit deopotrivă cu rusnecii, restul populațiunii pământene.

Cu totul alta e soarta Moldovenilor căzuți sub stăpânirea pravoslavnicului Țar al tuturor Rușilor. Pe când cei 200.000 mii Români din Bucovina formează un mic centru pentru dezvoltarea vieții românești, milionul de Români din așa numita Basarabie rusească este deschegat și ținut cu sila departe de poporul românesc.

Rusia nu se mulțumește de a fi luat o parte mare și frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulțumește de a fi călcat peste granița firească a pământului românesc, ci voește să-și ia și sufletele ce se află pe acest pământ și să mistuiască o parte din poporul român. Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-și asigureze granițele, ci pentru ca să înainteze cu ele, și nu voiește să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Luând fără de niciun drept, fără de nicio justificare legitimă și cu ajutorul celor mai urâte mijloace, partea despre răsărit a Moldovei în stăpânirea sa, Rusia, la început, făcuse ca granițele între Moldova și așa numita Basarabie să fie șterse cu desăvârșire, pentru ca din Basarabia să poată înrâuri asupra Moldovei și asupra întregului popor românesc.

Era un element prețios acest popor românesc. Ca popor ortodox și mai mult ori mai puțin stăpânit de Chaliful Muhamedanilor, Românii în tot cursul veacului XVIII, au gravitat spre Rusia pravoslavnică, și cel puțin în principiu, au admis supremația duhovnicească a Țarului; bărbații politici din Rusia nu se mai îndoiau, că acum, după ce Moldova devenise un fel de provincie rusească și poporul român căzuse sub înrâurirea directă a celui rusesc, Românii vor intra cu desăvârșire în curentul ce năvălește despre miazănoapte asupra lor.

În lupta pentru existența etică însă, capetele nu se numără, ci se cumpănesc. Tocmai puși față în față cu viața rusească Românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunși de farmecul vieții lor proprii, de bogăția și de superioritatea individualității lor naționale; tocmai fiind puși în contact cu Rușii, Românii erau mai mândri de românitatea lor. E nobil răsadul din care s’a prăsit acest mic popor românesc, și, deși planta nu e mare, rodul e frumos și îmbelșugat; cele nouă milioane de Români au adunat în curgerea veacurilor mai multe și mai frumoase comori decât nouăzeci milioane de Ruși vor putea să adune cândva. Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, și, cel puțin deocamdată, nu suntem copți pentru o asemenea degenerare.

De câte ori Rușii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualității noastre, să fie supărați de acest simțimânt și să ne urască mai mult și tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul, când între Moldova și așa-numita Basarabia comunicația era liberă. Rușii s-au încredințat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânșii, și pentru aceea au închis granițele ermeticește și au curmat atingerea între Românii de peste Prut și restul poporului român.

mihai eminescuDe atunci și până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administrația, Biserica și școala sunt cu desăvârșire rusești, încât este oprit a cânta în ziua de Paști «Hristos a înviat» în românește. Nimic în limba românească nu se poate scrie, nimic, ce e scris în limba românească, nu poate să treacă granița fără de a da loc la prepusuri și persecuțiuni; ba oamenii de condiție se feresc de a vorbi în casă românește, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunțe; într’un cuvânt, orice manifestație de viață românească e oprită, rău privită și chiar pedepsită. Pe lângă toate aceste mai e și sistemul de colonizare silnică al Rusiei. Cete întregi de familii românești sunt luate cu sila ori duse cu amăgiri departe și înlocuite cu familii rusești, pentru ca încetul cu încetul populația să se amestece, să piardă energia caracterului național și să fie mai primitoare față cu măsurile de rusificare (…).

Două sute de ani sunt, de când Rusia înaintează mereu spre miazăzi, două sute de ani lumea muscălească și cea musulmană se află în luptă necurmată, și acum, când se apropie timpul, ca să se curme lupta între musulmani și muscali și să înceapă o altă luptă între muscali si lumea modernă, noi, poporul, pe care lumea modernă ne-a ales de reprezentant al său, ne-a răsfățat, ne-a legănat în cele mai îndrăznețe iluziuni, noi am vărsat sânge și am jertfit averi spre a face ca Rușii să înainteze la porțile Constantinopolului și ca lupta între ei și lumea modernă să urmeze cât mai curând.

A trecut o sută de ani de când Austria se pregătise pentru lupta pe care o prevedea încă acum o sută și cincizeci de ani, și astăzi simte la hotarele dela răsărit un popor ce se numește latin și totuși e capabil de a se lupta contra intereselor civilizației latine și pentru biruința lumii muscălești.

Abia douăzeci de ani a trecut de când Europa biruitoare a încredințat poporului român paza Gurilor Dunării punându-l stăpân pe Basarabia și creând-i o poziție spre a se putea dezvolta și spre a aduna puteri pentru o luptă contra Rusiei, și astăzi Românii stau înaintea Europei și cer drepturi pe baza titlurilor câștigate la Plevna și la Rahova, stau ca aliați ai Rușilor înaintea acelora, pentru care biruințele Rusiei au fost niște izvoare de nedumerire.

Dar, dovadă sunt faptele petrecute, că nu poporul român e vinovat. El de la început până în ziua de astăzi a fost pătruns de misiunea sa, și singura lui vină ar fi că s’a supus necesităților, pe care cu voie ori fără de voie le-a creat guvernul. Această vină e însă o dovadă despre spiritul de disciplină al Românilor. Românii nu puteau să creeze Europei noi greutăți. Îndată ce Rușii au trecut hotarele și guvernul român se pusese la dispozițiile Rusiei, Românilor nu le rămânea decât să facă ce au făcut totdeauna: să decline orice răspundere, să protesteze și să renunțe de bunăvoie.

Și astăzi chestiunea e pusă cum a fost dela început.

Românii pot să piardă Basarabia și pot chiar să câștige în schimb Dobrogea; atârnă dela învoirea puterilor europene; ei însă nu vor pierde din vina lor, nu vor renunța, nu se vor lepăda de tradițiile lor, ci vor urma pe calea croită de veacuri.

Chestiunea română e o chestiune europeană, și dacă puterile europene ar sacrifica interesele României, ar nesocoti interesele lor proprii; acesta e rezultatul faptelor istorice expuse în această dare de seamă[2].

(Selecții din Mihai Eminescu, Basarabia – Numele și întinderea ei în Timpul, 3 martie 1878)

[1] Mihai Eminescu, Basarabia – Numele și întinderea ei în Timpul, 3 martie 1878.

[2] Articol apărut în Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, București, 1941.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 58)

 


Post a Comment

(required. But it will not be published)