ASPAZIA OȚEL PETRESCU – ÎN VORBELE DUHOVNICULUI EI, PĂRINTELE CONSTANTIN CATANĂ


„DE MOARTE NU MĂ TEM, CI SĂ O PRIMIM FRUMOS ȘI CU FLORI”

În ce împrejurări ați cunoscut-o pe Doamna Aspazia și în ce an?

Vă mulțumesc că-mi oferiți posibilitatea de a spune și eu câteva vorbe de suflet despre cea care a fost Aspazia Oțel Petrescu, fiica mea duhovnicească, ce a fost atât de incomodă, mai toată viața, pentru cei fără de Dumnezeu și fără de Biserică, chiar până-n ultima clipă a vieții ei, dar care a ieșit din această viață, fiind descătușată de orice vină prin cele trei Sfinte Taine: Mărturisire, Euharistie și Maslu.

Și dacă la slujba de înmormântare s-a întâmplat ca să nu spun nimic, că așa s-a vrut, iată că acum, pot spune ce a trebuit să rostesc atunci tuturor celor prezenți, rude, prieteni, cunoscuți și celor credincioși, care au iubit-o și au avut-o la evlavie.

În anul 1977, am fost numit muzeograf, bibliotecar și preot slujitor al Episcopiei Romanului și Hușilor (astăzi Arhiepiscopie), când Aspazia Oțel Petrescu mi-a cerut binecuvântarea de a-mi deveni fiică duhovnicească. Evident, nu știam nimic despre viața ei, dar esențial pentru mine, ca preot, era faptul că dânsa își căuta duhovnic căruia să-i încredințeze sufletul, inima și viața cu cele bune și rele, își căuta absolvirea de păcate, căuta mântuirea. Și, de atunci până în ziua când a plecat la cele veșnice, Doamna Aspazia a rămas credincioasă și supusă duhovnicului ei.

Care a fost prima impresie pe care v-a făcut-o?

Prima impresie a fost aceasta: că aveam în fața mea o creștină curată și adevărată, încărcată de durere, de doruri neîmplinite care purta în traista sufletului ei o grămadă de griji pentru țară, pentru neam și pentru Ortodoxie. Iar, celor care nu i-au cunoscut sufletul și viața și care au asistat și asistă la adormirea societății românești și care se întreabă cine a fost Aspazia Oțel Petrescu, cine a fost cea care le-a dat nesomn și zvârcolire, celor care nu sunt și nici nu au fost cu Dumnezeu și cu Adevărul Ortodoxiei, eu le spun că: Aspazia Oțel Petrescu a fost o valoare creștină, ce a reușit să trezească prin cărțile și articolele scrise, pe tinerii și vârstnicii din orașul Roman și din țară, făcându-i să înțeleagă de ce ar trebui iubite țara, neamul și Ortodoxia.

Ea este cea care a rămas neîngenunchiată printre miile și miile de mărturisitori din închisorile comuniste și care a știut pentru ce a trebuit să plângă și să rabde atâta umilință și chin, asemenea martirilor. Aspazia Oțel Petrescu a fost cea care a pus în lumină cunoașterea adevărului despre țară și despre viața creștinilor și mărturisitorilor de credință, vorbind despre acei criminali, care au distrus cele mai înalte conștiințe ale acestui neam. Aspazia Oțel Petrescu a fost cea care a spus că B.O.R., prin înaltele fețe bisericești și prin slujitorii ei, nu trebuie să rămână insensibilă în fața modernismului ce seamănă păcate grele și rușinoase, ci să trezească, în rândul tinerilor și al celor mai puțin credincioși, setea de frumos și de viețuire fără de păcat. Aspazia Oțel Petrescu a fost cea care a „măturat”, mai tot timpul, poteca Bisericii și în mod deosebit, pe cea care duce la Catedrala Arhiepiscopală din Roman, fiind prezentă la toate slujbele ce se oficiau acolo, până în clipa în care s-a împuținat trupește.

Îmi spunea adesea că marii mărturisitori: Părintele Justin Pârvu și Părintele Arsenie Papacioc, i-au zis: „Să ne străduim, soro dragă, ca toată viața să fim prezenți pentru Hristos și nu pentru a căpăta slava lumească”.

Aspazia Oțel Petrescu a fost cea care a vorbit multora despre sensul vieții, al morții, al răbdării, al suferinței, în înțeles creștin. Iată, pentru care motiv a fost urmărită în modul cel mai pervers pentru că se voia „să nu mai fie”. Da, s-a vrut ca inima să-i fie zdrobită, dar nu s-a reușit, pentru că ea L-a avut pe Dumnezeu în toată viața și nu s-a închinat în fața călăilor ei.

Ne-ați putea face o „radiografie” a sufletului ei? Care au fost virtuțile dominante care au caracterizat-o pe Doamna Aspazia?

Viața Doamnei Aspazia a fost ca o flacără neîntinată, ce n-a putut fi stinsă de cei ticăloși, de cei care s-au temut de crezul ei, până în ultima clipă, până în clipa în care a fost prohodită și în care cred că se întrebau: „Oare, chiar a murit Aspazia Oțel Petrescu?”.

Da, a murit și a murit frumos, pentru că a fost bună, pentru că bucata ei de pâine a împărțit-o cu mulți săraci, pentru că a avut vorbe curate și pentru tineri, și pentru bătrâni, și pentru bogați și pentru săraci, și pentru cei bolnavi și pentru cei de departe, cât și pentru cei de aproape. Ușa casei sale a fost deschisă tuturor: și înțelepților, și iscoditorilor, și celor cu Dumnezeu și acelora pentru care existența lui Dumnezeu era cu semnul întrebării.

Credința, Nădejdea și Dragostea au fost virtuțile ce i-au întărit funia vieții, funie împletită în numele Sfintei Treimi și pe care sufletul său s-a ridicat la cer. Ea spunea: „Viața ideală a creștinului nu poate fi fără aceste trei virtuți: Credința, Nădejdea și Dragostea în care încap apoi toate celelalte virtuți, căci în viață, pe lângă aceste trei virtuți, trebuie să facem bine, cu toată dăruirea, pentru a ne cufunda apoi în suferință și a putea fi astfel demni de mântuirea viitoare”. Scopul ei în viață a fost: „Vreau să mă mântuiesc și vreau ca românii să aibă viața fericită și plină de pace!”. Deci, dragostea e nepieritoare!

Care este amintirea cea mai emoționantă pe care o păstrați despre Doamna Aspazia?

Sunt multe amintiri. Dar, cea mai importantă rămâne amintirea pe care o am din toamna anului 1989 când am fost transferat la Sfânta Mănăstire Văratic. Prezentă la prima Sfântă Liturghie pe care o oficiam în obștea Mănăstirii, Doamna Aspazia cu lacrimi în ochi mi-a spus: „Știu că v-am așezat în încercări, știu că sunt o pricină a suferinței Sfinției Voastre. Așa s-a vrut, suntem sub observație, programul de slujbă de aici o să vă facă bine. Voi merge la Părintele Justin, care vă prețuiește și cu rugăciunea Sfinției Sale, o să aveți o traistă de bucurii. Să rezistați și să nu vă fie rușine de trecutul meu, că sunt o «pușcăriașă». Cei mulți, care vă știu, în grup se roagă pentru Sfinția Voastră”.

Tristă și plină de gânduri, la plecare, mi-a spus: „Eu, duhovnicul, nu mi-l schimb. Mă opresc Sfintele Canoane și știu că la vremea aceea, o să vorbiți bine și frumos despre Aspazia, că și-a aprins, zi și noapte, candela răbdării și a suferinței cu «Doamne, strigat-am către Tine!»”.

Cum înțelegea Doamna Aspazia lupta cu patimile și cu păcatul, în general?

Ea îmi spunea: „Să te lupți cu patimile și cu păcatul de multe feluri, nu e ușor! Patimile, păcatul sunt o lucrare demonică, dar la mijloc este și voința omului. Nu trebuie să rămânem cu impresia că diavolul pe toate le face și niciodată să nu credem că e suficient doar un «Doamne miluiește!» și gata, am scăpat de patimă și de păcat. Patima, păcatul se omoară prin Taina Mărturisirii, care trebuie făcută cât mai des, iar Sf. Euharistie trebuie luată cu vrednicie, nu cu ușurătate. Îndemnul patristic este să ne verificăm bine starea interioară și să sfărâmăm bine nălucirile făurite de minte și apoi puse la inimă. Așa, bătrână cum sunt, vin și peste mine multe năluciri despre care v-am mai spus la Taina Mărturisirii, dar mă sprijin pe sfaturile ce mi le dați și pe hățul Sfinților Părinți, care ne îndeamnă prin povețele lor ca să luptăm și să scoatem din firea noastră toată patima și păcatul”.

Aspazia Oțel Petrescu a fost demnă, înțeleaptă și responsabilă. Nu-și ascundea păcatul și dacă uita vreo întâmplare ce avea amestecătură cu păcatul, aștepta timpul eliberării cu multă rugăciune și pravilă, asemenea monahiilor. În fiecare zi își împodobea viața cu învățături din operele Sfinților Părinți ai Ortodoxiei și era foarte bine informată în materie de cateheză și predică. Deci, putea foarte bine să poarte discuții cu cel mai instruit teolog al vremii de astăzi. Ea îmi spunea: „Părinte, oricât de mult ne vom spăla hainele și trupul, dacă nu ne vom spăla de patimi și păcate, cu lacrimi și căință, umbrim degeaba pământul. Suntem pentru lume, și nu pentru Dumnezeu și pentru cer.

Ne-ați putea spune, care a fost cea mai grea încercare prin care a trecut  Doamna Aspazia și pe care v-a mărturisit-o ca fiică duhovnicească? Dar cea mai mare bucurie?

Cea mai grea încercare pentru Aspazia Oțel Petrescu a fost închisoarea de mulți ani, pe care a purtat-o pe umeri cu multă nădejde și cu mare demnitate. Acolo nu a căutat să-L descifreze pe Dumnezeu, prin mijloace științifice, ci cu o trăire autentică de creștină adevărată, alături de alți mărturisitori și mărturisitoare. Acolo a trăit și a respirat, prin fiecare por al ființei sale, vrerile și rânduielile lui Dumnezeu și ale Bisericii Ortodoxe.

O a doua încercare a ei a fost moartea Părintelui Justin Pârvu, marele mărturisitor și duhovnic iubit de mulți români. Atunci, plină de durere, mi-a spus: „Părinte Constantin, cu moartea Părintelui Justin, s-a rupt o bucată din soarele Ortodoxiei noastre. Se pare că un nor întunecos ne va umbri, ispite și multe încercări vor curge peste Țară și peste Biserică. Oare, cine ne va mai apăra pe noi în fața lupilor nesătui? Părintele Justin s-a dus! Oare, cine ne va mai arăta drumul bucuriei duhovnicești, cine ne va mai umple de căldură și de nădejde mântuitoare? Asta cred că e suferința mea, înainte de a mă sfârși. Ne mor mărturisitorii și apărătorii Adevărului Ortodox. Ne mor slujitorii cei buni și curați, că cei ce sunt, sunt grabnici la ascultare și zăbavnici la vorbire, așa cum spune Sf. Apostol Iacob”.

Iar, cea mai mare bucurie a Doamnei Aspazia, a fost atunci când a înțeles că peste voința celor pătimași și plini de slavă lumească, va dăinui în posteritate pilda de viețuire a celor care au suferit pentru crucea lui Hristos în temnițele comuniste. Ea mărturisea: „Avem o lume creștină, care știe să strige frumos către Dumnezeu, toiagul de apărare îi este credința. Și, când este ocărâtă, binecuvintează; când este prigonită, pătimește, când este defăimată, mângâie; când este chinuită, se bucură. Căci, cel ce va răbda până la sfârșit, acela, doar acela se va mântui. Fără Dumnezeu, riscăm a nu mai fi”.

Ce ne puteți spune despre lupta ei finală cu boala? Cum privea moartea?

La ultima mărturisire, părăsită de toate puterile trupului și cu așteptarea sfârșitului în minte și în inimă, mi-a spus: „Mă încredințez rugăciunilor Sfinției Voastre cu recunoștință și adâncă mulțumire, dar și cu iertare pentru înțelegerea și asistența religioasă primită și pentru că nu v-ați rușinat de trecutul meu, cât mi-ați fost duhovnic, în acești 40 de ani. Știu că ați avut de suferit prigoană, dojană, că ați fost amenințat și marginalizat pentru că ați avut sub epitrahil o încarcerată cu trăire creștină, și vă rog, ca și de aici încolo, să nu lăsați ca iubirea creștină să fie înlocuită cu ură, căci viitorul acestui neam se zdrobește în fiecare zi, cu mijloace de propagare a ateismului, materialismului și nihilismului. Se vrea cu orice preț ca sufletul românesc să fie înmormântat. Și, spuneți fără teamă, așa cum a spus Ioan Ianolide, că: «Nu putem trăi fără Dumnezeu, nu putem fi stăpâni pe pământ, fără Dumnezeu». După cum vedeți, de boală mă îngreunez, dar măicuțele mele mă îngrijesc ca pe un copil și mă rog să le mângâie Dumnezeu pentru mila lor față de mine. Iar de moarte nu mă tem, căci cel ce se naște trebuie să și moară. Moartea face parte din viața noastră, în fiecare zi. Așa că, să nu o dojenim, ci să o primim frumos și cu flori, căci așa se cade celor binecredincioși”.

Îndrăznesc să mai adaug un ultim cuvânt: „Aspazia Oțel Petrescu a  învins!”. A biruit nu prin tehnologia care ne-a invadat viața și care sporește distanța dintre oameni, ci prin credință, singura valoare prin care descoperim tezaurul Ortodoxiei aflat în Biserica noastră. A învins pentru că nu s-a închinat la materia goală prefăcută în civilizație, pentru că nu s-a aplecat în fața celor falși, care așază întunericul în locul luminii și minciuna în locul Adevărului.

A învins Aspazia Oțel Petrescu în închisoare și în libertatea anilor de după închisoare, pentru că nu s-a temut de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. A învins, pentru că nu s-a așezat pe calea largă cu multe cotituri și promisiuni care nu duce nicăieri. A învins pe supraveghetorii care au vrut să-i încarcereze sufletul, nu prin masca mărinimiei și a slavei deșarte, ci prin viață exemplară și dimensiune etică, rămânând demnă până la sfârșit cu un suflet generos. Căci, și cei care nu au încăput-o în inima lor, au stat drepți în fața trupului său, fără suflare.

A învins, în această lume falsă, care instrumentează minciuna și urâtul, pentru că a avut marele curaj de a îndemna pe oameni să nu primească în suflet murdăria păcatelor, sub formele cele mai grave, lăsând loc fărădelegii.

A învins Aspazia, pentru că și-a păstrat sufletul viu la orice ardere, în orice amenințare și pericol real. Da, ea a fost o învingătoare prin excelență, alături de miile și miile de martiri și mărturisitori din temnițele comuniste. Ea a făcut cinste neamului din care s-a născut. A fost un exemplu de răbdare, de iubire și de jertfă curată. De aceea, și spun că numele ei și al tuturor mărturisitorilor și martirilor din temnițele comuniste prețuiesc mai mult decât mii de comori de aur și argint.

Celei care a fost Aspazia Oțel Petrescu, cu pioșenie îi închin un umil buchet de versuri:

„La mâini și la picioare, cu lanțuri m-au legat,

Și m-au lovit, și-n față m-au scuipat.

La munci, prin multe locuri, m-au tot dus

Și, socotit-au ei că nu-i de-ajuns.

Văzând în mine marele dușman

M-au aruncat, nefericiții, în gropi de șobolani.

Atât a fost, și n-a fost de-ajuns

Că m-au bătut, să-mi văd obrazul plâns.

 

Dar, pentru crezul meu în Dumnezeu

Le-am arătat că sufletul nu-mi este greu,

Având în inimă pe Dumnezeu!”.

Binecuvântarea mea tuturor celor care o poartă în inimă cu rugăciunea, pe Aspazia Oțel Petrescu!

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 54)

 


Post a Comment

(required. But it will not be published)