Închis pentru Rugăciunea lui Iisus

Părinte Ioan, sfinția voastră ați fost ucenic al Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, ne puteți spune câteva cuvinte despre părintele Daniil Tudor?

Părintele Daniil Tudor era foarte duhovnicesc. Avea doisprezece călugări și la toţi el le-a dat rasă, dulamă şi fes şi metanii în mână. El punea bază pe rugăciune. Mi-a fost stareț trei ani la schitul Rarău.

L-aţi avut stareţ pe părintele Daniil trei ani de zile?

Da, ca stareţ și duhovnic. Era un tezaur duhovnicesc pentru toată Biserica.

Ce program avea mănăstirea pe atunci?

Liturghie făcea numai sâmbăta şi duminica și vecernia, seara. Mâncarea era de la două după-amiaza, apoi seara. Dar el nu mânca mai niciodată, doar sâmbăta și duminica mânca o dată în zi. Când se dădea masa, era cu obştea, se citea cuvânt din Sbornic și după aceea el tălmăcea, vorbea la obşte duhovniceşte. Şi era omul rugăciunii permanente. Dormea foarte puţin, Dumnezeu ştie cât dormea. Tot timpul era lumină la el, deși nu exista lumină electrică, era lampă pe atunci. Dormea cu capul pe o cioată şi acoperit cu un cearșaf sau cu cojocul lui cu care îl mai vedeai ziua. Era foarte duhovnicesc şi foarte nevoitor. Când mergeam noaptea la el, indiferent când, îl găseam treaz. Şi când mergeam desculţ noaptea pe iarbă la el, era la uşă, o deschidea şi mă întreba: „Ce e, fiule?”. N-auzea pașii, dar știa că vin. Și apoi îmi făcea o binecuvântare pe cap și aveam liniște și pace. Era veşnic cu rugăciunea şi scria. Avea cărţi multe, vreo şase mii de volume. Dar au rămas o parte la Securitate, o altă parte la Patriarhie, o parte nu ştiu cui le-a dat şi Dumnezeu ştie că, de când l-au arestat, nu se mai găsesc acele cărţi. Părintele Daniil ştia vreo câteva limbi străine, era un om cult. La vârsta de opt ani citea cărţi de filosofie. A fost fiu de boier, a avut şi avion propriu.

Am înţeles că s-a prăbușit cu avionul acela.

Da, a căzut de la 2000 de metri înălţime. A mai mers ca turist la Sfântul Munte Athos şi acolo s-a interesat de viaţa muntelui, de viaţa duhovnicească şi a învăţat rugăciunea inimii. A stat vreo două, trei luni acolo. Când a venit la Bucureşti, a venit cu barbă. Și avea în societatea lui prieteni numai generali, profesori universitari, miniștri, nu vorbea cu oricine. Era directorul ziarului Credinţa şi în fiecare lună pe Dealul Patriarhiei avea studenţi, vreo 30, 40 pe care îi învăţa rugăciunea inimii. Vara mulţi veneau şi lucrau la fân, aici la Rarău și își făceau vacanţa la mănăstire. Era un om neînfricat. Trimitea Partidul pe atunci conțopiști din ăștia cu facultatea Ştefan Gheorghiu (ce facultate era și aceea, numai Dumnezeu mai ştie), ca să-l combată în credinţă, că voiau să-l supună. Niciodată n-au reuşit să-l combată! El i-a biruit pe toţi. Şi dacă a văzut Partidul că nu poate să-i astupe gura şi că n-are adversar, au pus să-l aresteze. Şi l-au băgat în temniţă.

Câţi ani aveaţi când l-au luat pe Părintele Daniil la închisoare?

Cu aproximaţie, vreo douăzeci şi şapte de ani aveam.

Și ce a zis la proces?

L-au întrebat: „De ce merg atâția tineri acolo în munte?”. Și el a răspuns: „I-am atras ca să-i învăţ să spună „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. „Stai jos!”. Și i-au dat 20 de ani muncă silnică.

Şi în temniță a murit…

Da, la Aiud, l-au omorât intenţionat. La Aiud l-au băgat la Zarca, cu un doctor și peste tot era numai gheață. Părintele Daniil Tudor s-a așezat în cruce cu faţa în jos pe gheaţa aceea, ca doctorul să stea pe spatele lui cu faţa în sus și să zică mereu: „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu,  miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Și când au venit la o săptămână să-l arunce în groapă sau pe râpă, numai Dumnezeu ştie, era o căldură acolo și toată gheaţa se topise, de s-au speriat gardienii şi au fugit. Însă așa s-a stins.

Dar nu v-aţi amărât când l-au închis că nu o să-l mai vedeţi?

Păi, cum să nu? Că e greu dacă nu ai stareț! Pe mine mă lua des prin oraş, pe aici prin Câmpulung şi mai mergeam cu el și la București. Am conștientizat multe lucruri minunate lângă el, am întâlnit oameni care erau purtători de duh, care ştiau dinainte ceasul morţii, oameni postitori, rugători.

Erau ucenicii lui?

Da, erau  ucenicii lui. Şi câți călugări erau în toate părţile, tot pe la el veneau. Și maicile de la Vatra Moldoviței veneau tot pe acolo la târg cu căruța ca să ia alimente. Pe atunci nu erau maşini ca acum. Aici în Valea Seacă era un om, Gheorghe Petricaru, care șapte ani a stat în pat paralizat și nu a cârtit niciodată. Şi părintele Daniil Tudor, pe când mergea la București sau în oraș cu câte o treabă, trecea pe la Gheorghe Petricaru și îi făcea Sfântul Maslu, îl spovedea, îl împărtășea cu Sfintele Taine.

S-au făcut și multe minuni aici la Rarău. Odată, de Acoperământul Maicii Domnului, părintele Daniil n-a făcut priveghere, a făcut numai Vecernia mare. A doua zi s-a făcut slujba, Liturghia și apoi ne-am dus la masă. Când să mergem la masă – mănăstirea avea pe atunci un vițel și șapte miei – auzim că au dispărut vițelul și mieii. Fuseseră într-o livadă acolo, pășteau și deodată nu au mai fost, au dispărut. Toată noaptea i-am căutat cu lanterne, cu făclii, cu felinar și n-am găsit nimic. Eram toți, eram vreo 11,12. Dimineața vine un om din satul Chiril și spune: „Acolo, afară de mănăstire, lângă gardul mănăstirii, lupii au mâncat o vacă”. Și mi-am zis: „Ei, s-a terminat și cu vițeii și mieii. I-au mâncat lupii și pe ei”. Dar părintele Daniil a făcut slujbă și s-a dus la Maica Domnului și s-a rugat și a spus: „Maica Domnului, iartă-ne, că am greșit. De altă dată n-o să mai ținem sărbătoarea asta a ta fără priveghere”. Și în timp ce stăteam la masă, tot la ora două, când am ieșit, veneau vițelul și cu mieii, unul după altul, așa, în șir ca în armată, vițelul în față și mieii toți după el.

Altădată nu aveam ce să mâncăm. Este mult pământ la mănăstire, dar e mai mult iarbă. Și mergea părintele Daniil la Maica Domnului, făcea o rugăciune și într-o oră, două venea căruța de la Chiril sau din Câmpulung, plină cu alimente. Așa se întâmpla la Rarău pe vremea părintelui Daniil Tudor.

(Fragment de interviu, acordat maicilor de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

„Rugăciune, rugăciune, rugăciune neîntreruptă”, ăsta era singurul lui îndemn

După ce m-am hotărât să mă fac călugăr am plecat la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul de la Sibiu unde am stat şase luni, dar pentru că acolo se mânca şi carne (ceea ce nu mi s-a părut potrivit pentru călugări) am plecat la Mănăstirea Rarău din judeţul Suceava unde era stareţ Ieroschimonahul Daniil-Tudor. Nu ştiam cine e, dar am rămas acolo pentru că mi-a plăcut foarte mult. Când l-am cunoscut eu, părintele Daniil avea peste 60 de ani şi chiar dacă avea barbă albă, părul alb, era un bărbat foarte frumos, puternic ca un flăcău de 20 de ani, roşcovan la faţă, cu fruntea mereu ridicată, ochii căprui şi pătrunzători, parcă de o severitate nerostită. Când se uita la tine, te simţeai mic şi păcătos. Auzisem că avea o cultură de savant în multe domenii de la filozofie, pictură şi teologie până la cele mai riguroase ştiinţe şi că în lume avea ca prieteni miniştri, generali, scriitori, profesori universitari şi că deseori aceştia se temeau să deschidă gura în faţa lui, căci era un partener foarte incomod de discuţii, care te eclipsa cu știinţa lui, un om aprig, necruţător cu diletanţii, cu cei neinformaţi şi cu cei care nu-i împărtăşeau părerile.

Aici însă în mănăstire, devenea cu totul alt om. Încă de când l-am văzut prima dată parcă o voce mi-a şoptit la ureche că am în faţă un om ceresc. Vă mărturisesc că, adesea, privindu-l îmi venea să mă aplec să sărut urma pe care piciorul lui o lăsa pe pământ. Parcă plutea printre noi, tăcut şi interiorizat, nu era deloc vorbăreţ şi tăios ca în cercurile lui de intelectuali. Trăia retras, era un monah aşa-zis „de chilie”. Toată noaptea la fereastra odăiţei sale vedeam lumină, dacă dormea o oră, două pe noapte…

Avea mereu rugăciunea lui Iisus în suflet şi un om care are această rugăciune în suflet dobândeşte trezvia! …Chilia lui era sărăcăcioasă, cu un pat mare călugăresc, o masă de lucru şi un scaun, iar de jur împrejur numai cărţi, peste 6000 de volume, multe dintre ele cărți rare, alese pe sprânceană, din vasta sa bibliotecă de la Bucureşti. Avea mare evlavie la Sfântul Ioan Bogoslovul, purta cu el mereu şi o veche Icoană a Rugului Aprins. Când intra părintele Daniil în biserică, pur şi simplu se schimba atmosfera. Vă spun sincer, de multe ori îl vedeam păşind în pridvor şi deodată simţeam cum aerul dinăuntru se încălzeşte. Când cânta în Altar glasul lui ne ţinea de foame, de frig şi de sete.

Era un aprig postitor şi rugător, un stareț care ţinea cu străşnicie adevăratele rânduieli ale unei chinovii ortodoxe. De pildă noi, fraţii, trebuia să cerem binecuvântare ca să putem mânca fragi de pe munte, iar în duminici, chiar dacă mâncam fragi sau zmeură prin păduri, nu aveam voie să aducem nici o bobiţă în mănăstire ca să nu facem ispită.

Ştiam că părintele Daniil a stat trei ani sihastru la Râpa lui Coroi în Munţii Sihla pe lângă mănăstirea Sihăstria Neamţului, păstrând jurământul tăcerii, mâncând o dată în săptămână ciuperci crude. Aici pe Rarău, mânca de două ori în săptămână, doar sâmbăta şi duminica. Atât! Cinci zile pe săptămână nu mânca, se ruga neîncetat, ţinea toate slujbele şi predica după fiecare slujbă. Mai mult, la ceasurile mesei venea de fiecare dată în trapeză, ne privea pe noi cum mâncam, chiar dacă el nu lua nicio fărâmitură. În timpul fiecărei mese, un frate citea din Cartea Sfântă, din Vieţile Sfinților, Pateric, Sbornic sau o anumită rugăciune, apoi mâncam în tăcere, iar la sfârşit părintele Daniil dădea explicații pe marginea celor citite. Vorba îi era blândă, dar hotărâtă. În faţa noastră nu rostea o vorbă mai mult decât se cuvenea, impulsiv era doar cu ateii, cu cei care voiau să-i tulbure viaţa închinată lui Hristos.

Îmi amintesc şi acum dimineaţa când am păşit întâia oară pe poarta mănăstirii Rarău ţinând în mână o valijoară ostăşească din lemn şi după câţiva paşi, am rămas aşa, încremenit, năucit de cele pe care le vedeam. În curtea aceea se simţea un neînchipuit duh de pace, un duh de pace datorat unei rânduieli sfinte statornicite de cârmuitorul obştii. Vedeam călugări tineri, cu metaniile în mână, tăcuţi şi senini precum sfinţii. Când se întâlneau doi fraţi prin curtea mănăstirii puneau metanie unul în faţa celuilalt de fiecare dată, îşi ziceau „blagosloviţi” cu aşa o evlavie şi respect încât mă gândeam că numai în rai oamenii se pot înţelege unii cu alţii. În răstimpuri fraţii se opreau din muncit, se puneau în genunchi şi se rugau chiar acolo sub cerul liber. Aveam să aflu că asta era una din ascultările date de stareţul Daniil: în mănăstirea de la Rarău nu se muncea niciodată o oră neîntreruptă. O jumătate de oră munceai, o jumătate de oră trebuia să citeşti sau să te rogi. Fiecare călugăr avea mătăniile la brâu şi o trăistuţă din lână în care obligatoriu purta o carte de rugăciuni. Îi vedeai chiar şi pe monahii ciobani în vârf de munte, îngenunchiaţi între oi, cu palme încleştate de rugă, aşa umbla şi staretul îmbrăcat modest, ca un simplu monah.

„Rugăciune, rugăciune, rugăciune neîntreruptă”, ăsta era singurul lui îndemn. Acesta a fost exemplul pentru mine atunci, ca simplu frate în mănăstirea parintelui Daniil şi este şi acum când sunt şi eu, la rândul meu, stareţ la mănăstirea mea, unde rânduiala este aceeaşi ca la mănăstirea Rarău. Părintele Daniil-Tudor m-a îndemnat atunci să merg să fac Teologia să devin preot, dar eu i-am răspuns: „Eu am venit să mă fac monah, nu preot”. După trei ani de stat la Rarău, am plecat la mănăstirea Slatina unde am lucrat într-un beci cu părintele Ambrozie care era magazioner şi unde din cauza curentului m-am îmbolnăvit de meningită cronică. Atunci mi-am dat seama ce importanţă are ascultarea de stareţ! Eu nu am ascultat de stareţul Daniil-Tudor când m-a îndemnat să merg la studii pentru a devenii preot şi mi-am făcut voia, îmbolnăvindu-mă astfel foarte grav! … Am plecat acasă pe la rude pe un munte, pe un deal. A trecut timpul până când cineva din Departamentul Cultelor (un inspector din Câmpulung-Moldovenesc) mi-a sugerat să mă duc la Teologie la Sibiu. Am fost arestat printr-un denunţ şi am fost cinci luni la securitate la anchetă în Suceava, o lună la închisoarea Jilava şi restul până la doi ani am stat în închisoarea de la Aiud. O închisoare foarte grea! Acolo mi s-a impus să mă lepăd de mănăstire şi mi s-au dat mai multe cărţi să citesc să mă convingă de inexistenţa lui Dumnezeu. Şi eu le-am spus: „Cărţile sunt bune, dar ideile sunt tendenţioase şi rele. Puteţi să mă împuşcaţi, vă plătesc şi cartuşele (dacă aş avea bani!) dar nu fac nimic din ceea ce îmi cereţi!”. Şi am fost eliberat[1].

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 48)

 

[1] Relatare preluată de pe http://manastireasihastriararaului.blogspot.ro/2012/08/arhischimonahul-ioan-staretul-manastiri.html