MAICA HERUVIMA DE LA PETRU VODĂ – UN RUG APRINS DE RUGĂCIUNE, DE MONAHIA FOTINI. 21 de ani de la adormirea Maicii Heruvima.


MAICA HERUVIMA DE LA PETRU VODĂ – UN RUG APRINS DE RUGĂCIUNE

de Monahia Fotini

Dumnezeu m-a învrednicit să o întâlnesc pe maica Heruvima la Mănăstirea Petru-Vodă, în anul 1997. În acea perioadă eram studentă la Facultatea de Filosofie din Iași și obișnuiam, împreună cu câțiva prieteni, să ne petrecem weekendurile și micile vacanțe la mănăstirea Părintelui Justin Pârvu, care devenise încă din acea vreme o oază de spiritualitate și de cultură, ce ne atrăgea în mod special pe noi, tinerii studenți. De altfel și Părintele Justin acorda o atenție deosebită și un timp îndelungat grupurilor de tineri, pe care cu multă dragoste și răbdare îi introducea în rostul existențial al omului în Biserică și în cadrul neamului său. Toate frământările mele ontologice, și nu erau puține, și-au găsit răspunsuri la Mănăstirea Petru-Vodă și în special în chilia Părintelui Justin. Părintele Justin adunase în jurul său oameni cu pregătire teologică, dar și cu vaste cunoștințe în toate domeniile culturale, de filozofie și literatură universală, gata să răspundă oricând pretențiilor intelectuale ale unui tineret însetat de cunoaștere și de libertate, sătul de ipocrizie și de cenzură comunistă. La Petru-Vodă simțeai că te afli într-o zonă liberă de comunism, unde respirai un aer curat de libertate și plin de idealuri. Noi eram dintre acei idealiști, care doream să schimbăm România în bine și credeam aceasta nelimitat. Nu pot descrie în cuvinte bucuria și nerăbdarea cu care părăseam Iașul, împreună cu ceilalți prieteni de la Universitate, spre Mănăstirea Petru- Vodă, unde făcusem un nou Păltiniș de dezbateri existențiale. Câte nopți albe nu am petrecut la Mănăstirea Petru-Voda, atât în rugăciune, cât și în dialoguri filosofice și duhovnicești!…
De departe, strălucea în învățătură și în virtuți maica Heruvima, care a avut un impact uriaș asupra mea. Pe maica Heruvima am întâlnit-o prima oară în chilia Părintelui Justin. Era în perioada în care maica încă reușea să se mai deplaseze, cu mari eforturi, la biserică și la chilia Părintele Justin, pentru sfat și mărturisirea gândurilor. M-a fascinat din prima clipă privirea ei pătrunzătoare, plină de viață și de luptă! Avea o licărire în ochi ce revela năzuințe și idealuri înalte. Părintele m-a încredințat maicii spre îndrumare și sfat duhovnicesc, cu multă bucurie. Nici nu bănuiam cât de multe aveam în comun cu maica Heruvima. Era exact modelul pe care îl căutam: dragostea de înțelepciune (filosofia), profunzimea, perseverența, munca și caracterul de luptător. Toate aceste însușiri se oglindeau în personalitatea maicii Heruvima. Stăpânea cu dibăcie limba greacă veche, ceea ce i-a permis să poată citi în original filosofii antici, Palton si Aristotel, de care eu eram de-a dreptul îndrăgostită. Am purtat câteva discuții încântătoare despre idealismul platonician și realismul aristotelic și mi se părea că maica găsise o simbioză perfectă între cei mari doi corifei ai filosofiei. Împrumutase de la Platon latura mistică, trăirea, iar de la Aristotel logica imbatabilă ce o ajuta să-și ordoneze mintea, curățind-o de tot ce era inutil. Într-o astfel de minte disciplinată, în care noțiunile erau foarte bine definite, s-a așezat perfect învățătura filocalică a Sfinților Părinți. Maica Heruvima m-a ajutat foarte mult la acea vreme să înțeleg diferența între căutarea filosofică și cea duhovnicească, a Sfinților Părinți. Nu este totul să cunoști, îmi spunea maica, ci mai ales să trăiești în adevăr, care nu este un lucru, ceva creat, ci este ceva necreat, și mai mult decât ceva, este Ființă, însuși Dumnezeu. Când începea să vorbească despre Sfinții Părinți vorbea cu atâta patos și dăruire, încât era imposibil să nu te molipsești și tu. Aveam un subiect preferat, de care ambele eram pasionate: teologia Sfântului Dionisie Areopagitul. Era cucerită de apofatismul Sf. Dionisie și mistica lui. De altfel, maica m-a și ajutat să întocmesc o teză despre erosul în opera Sf. Dionisie Areopagitul. Când venea vorba despre însușirile lui Dumnezeu, despre ce este Dumnezeu, maicii îi plăcea să îl citeze pe Sf. Dionisie care spunea că Dumnezeu nu este nimic din cele ce sunt, ca Unul ce este mai presus de ființă, mai presus de bunătate, mai presus de dragoste, mai presus de orice virtute, mai presus de orice cuvânt și de cunoștință. Pornind de la apofatismul Sf. Dionisie, maica mă învăța să începem lupta duhovnicească de la kenoză, de la golirea minții de gânduri și, prin renunțarea la sine, să ne schimbăm mintea în mintea lui Hristos. Ajungând la cunoașterea nimicniciei firii umane și altoind în Hristos orice gând, mintea devine curată și sufletul primește putere să lupte cu patimile și să le biruiască.
Era o desfătare să stai de vorbă cu maica Heruvima, nu atât pentru mintea ei sclipitoare, cât mai ales pentru că prin trăirea ei, emana o forță duhovnicească ce te capta. Acea forță duhovnicească izvora, de fapt, din multă suferință și luptă lăuntrică, cuvântul ei era dres cu sare ca unul ce era probat prin focul durerilor și prin multe încercări. În acel moment cancerul, ce îi măcina trupul zvelt, dar extrem de firav, se dezvoltase extern pe piele, în partea omoplatului și îi ardea trupul în focul durerilor. Nu știu dacă avea nopți dormite, pentru că maica nu vorbea despre boala sa, dar știu sigur că de câte ori mergeam la Petru-Vodă, niciodată nu putea dormi din pricina durerilor. Una dintre prietenele mele, studentă la Litere, care și devenise soră de mănăstire, îngrijea de maica Heruvima cu mult devotament. Maica o îndrăgea foarte mult pentru că avea o fire iute și pragmatică, inteligentă și plină de bună-dispoziție. Ea îi pansa rănile și o ajuta să treacă mai ușor peste suferință. Am avut și eu privilegiul să priveghez lângă maica Heruvima două nopți, în care am ajutat-o cât am putut cu cele necesare, dar practic maica nu îmi cerea nimic, ci doar să o las să geamă în liniște. A doua zi însă era aceeași, cu zâmbetul pe buze și plină de inițiative. Fiind o fire luptătoare și necruțătoare cu ea însăși, refuza calmantele chimice, dorind ca până la sfârșit să rabde cu demnitate crucea primită de la Dumnezeu și, cel puțin cât am fost eu martoră, nu a încercat niciodată să își îndulcească suferința. Prefera să urle nopțile de durere decât să-și anestezieze puterea de a lupta, dorind o luptă cinstită până la capăt. Tot așa era și în viața duhovnicească: intransigentă cu păcatul, întotdeauna se subestima și persevera cu ea însăși.
Într-una din zile sălta în sus de bucurie și parcă nu putea să-mi destăinuie pricina bucuriei. „Am aflat ceva astăzi de la Părintele Justin și nu mai pot de bucurie”, îmi zice. Am rugat-o insistent să îmi împărtășească și mie bucuria, dar maica se opunea: „Este vorba despre tine și Ilona (actuala maica stareța, maica Justina). Dar nu pot să-ți spun că o să te mândrești”. I-am promis maicii că nu mă voi mândri, doar să-mi spună. În cele din urmă mi-a zis un cuvânt, de altfel profetic, pe care nu l-am uitat niciodată: „Părintele Justin mi-a zis azi despre voi două: «Uite, le vezi? Acum sunt niște copile, dar cu ele două voi avea o lucrare mare aici în Petru- Vodă»”. Am rămas uimită de cuvintele maicii și mă simțeam cu totul nevrednică de aprecierea Părintelui Justin. Acele cuvinte m-au responsabilizat mult pe parcursul vieții monahale. Și probabil era și o dorință a maicii Heruvima ca eu să rămân în Mănăstirea Petru- Vodă și să realizăm idealul ei mult dorit: să facem un Păltiniș duhovnicesc la Petru-Vodă, un nou Rug Aprins al Moldovei, o școală duhovnicească unde să se exerseze isihasmul și studiul patristic. În acel moment însă la Petru-Vodă nu era înființată o mănăstire de maici, iar eu ardeam de nerăbdare să intru în viața monahală, motiv pentru care nu aveam cum să rămân atunci în Petru-Vodă și, la sfatul Părintelui Justin, am intrat în Mănăstirea Diaconești. Când mi-am luat rămas bun de la maica Heruvima, m-a îmbrățișat călduros și m-a încurajat în noul drum pe care l-am ales. Mi-a zis că îl cunoaște pe Părintele Amfilohie și are încredere că ceea ce nu a putut realiza ea aici, la Petru-Vodă, va reuși Părintele Amfilohie cu obștea de la Goioasa (așa era denumită inițial Mănăstirea Diaconești).
Am regretat că nu am fost trupește alături de maica Heruvima în ultimele luni de viață, pline de suferință și încercări, dar cu sufletul am fost neîncetat alături de sfinția sa. Mai primeam din când în când câte o mică veste despre ea de la prietena mea din Petru-Vodă și o pomeneam împreună cu maicile de la Diaconești. Atât eu, cât și maica Heruvima (ambele purtam de la botez numele Mihaela), aveam mare evlavie la Sfinții Arhangheli. În ziua Sfinților Arhangheli din anul 1998, după ce am terminat slujba în paraclisul de la Goioasa, Părintele Amfilohie ne anunța că Maica Heruvima tocmai trecuse la Domnul, cu sufletul înălțat pe aripi de heruvimi. Asemănându-se Arhanghelului Mihail în vitejie, iar heruvimilor în înțelepciune, maica s-a mutat la ceata cea nematerialnică, cu mintea ațintită la Hristos.
Peste câțiva ani, poate și cu mijlocirea și rugăciunile maicii Heruvima, la Petru-Vodă s-a înființat și mănăstirea de maici și o școală pentru copii orfani, pe care maica și le dorea foarte mult. Nădăjduim ca jertfa maicii Heruvima să rodească aici, în Petru-Vodă și să nu uităm niciodată să-i împlinim visul ei râvnit: un centru de cultură și de isihasm.
Să avem parte de rugăciunile Maicii Heruvima!

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 62)


Post a Comment

(required. But it will not be published)