Valeriu Gafencu – Un Tânăr cu suflet frumos, de Prof. Marc Mihaela Emilia

M-am întrebat adeseori: ce este dincolo de timp, de uitare, de miezul adânc al unei secunde de adevăr? Ce reprezintă viaţa unui om când durata personală, existenţa lui, aparent efemeră, se racordează necondiţionat şi jertfelnic la eternitatea lui Dumnezeu?
Răspunsurile se pierd sau se adună ca nişte tremurătoare cercuri de apă sub adierea liniştită şi caldă a vântului. Poate e dor de mântuire, salt al materiei peste trupul de humă al lumii şi reîntoarcere fragilă, dar sinceră, la chipul cel dintâi al omului ce purta încă, în privire, nostalgia paradisului sau vreun petic de cer.
Prezentul este o ecuaţie incompletă, pierzându-şi raţionamentul unei rezolvări corecte. Uneori, pare o lume în aşteptare, izolată sau absentă, ignorantă chiar, ce prinde rădăcini aparente, slabe pentru că s-a detaşat vinovat sau din rutina unei existenţe banale, de esenţele cele viguroase ale trecutului. Trăim într-o lume ce pune preţ, „cu orice preţ” pe libertatea alegerii, care nu e decât un compromis nefericit ce desacralizează orice atinge sau, indirect, se atinge de orice este sacru.
Astăzi, în deplină libertate a exprimării, lumea a uitat cuvintele sincere, iar minciuna a prins viaţă, filă de filă, imagine cu imagine. De aceea, în acest prezent gălăgios, orice „aventură” existenţială începe şi se sfârşeşte cu un „personaj” pe care îl îndrăgim, să spunem aşa, de la prima întâlnire. Astfel l-am cunoscut, metaforic vorbind, pe tânărul Valeriu Gafencu, citind la întâmplare…
Şi m-am gândit că, dacă e timp pentru toate, pentru soare, ploaie sau nori, de dincolo de noi, în penumbra stelară, să căutăm împreună, rar şi pe îndelete, cu apetenţa unui colecţionar, cele mai frumoase gânduri despre cel care a dat un sens lumii, lărgind timpul individual al fiinţei la infinit, Valeriu, un sfânt al neamului românesc ce s-a aşezat în pridvorul cerului şi poate, la ceasuri de seară, ne priveşte de acolo… Sau nu, pentru că, deşi suntem atât de liberi, ne este încă teamă să-l mărturisim pe Hristos şi pe cei care L-au întâlnit, în clipe de bucurie şi suferinţă, chiar pe acest pământ. Şi gândul, hulub de lumină se făcu, zburând peste întinderile pământului spre a poposi preţ de câteva rânduri, asupra acelui suflet de om, în sufletul căruia cu siguranţă Hristos s-a coborât ca-ntr-un pahar de jertfă.
Era tânăr şi un student exemplar, cu o înaltă ţinută morală, când, prin firea cea vicleană şi atee, reprezentanţii statului, au decis să-l pedepsească 25 de ani de muncă silnică, pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce, organizaţiile pentru tineri din cadrul Mişcării Legionare, deşi activitatea sa „contrarevoluţionară” era de participare la întruniri ce nu urmăreau altceva decât educaţia morală şi spirituală a tinerilor. În mod firesc pentru regimul politic de atunci, a fost condamnat, adolescent fiind, începând în chip tainic, urcuşul, deloc uşor, către frumuseţea muceniciei. Detenţia a reprezentat o dimensiune instituţională, dar şi un mod de a trăi, alături de alţii, condamnaţi pentru aceeaşi „vină”, o experienţă în proximitatea iubirii şi libertăţii lui Dumnezeu.
Valeriu a trăit, în intimitatea acestui spaţiu concentraţionar, mai liber ca oricine, pentru că a învăţat o lecţie de viaţă autentic românească: atunci când Hristos îţi cere să-l urmezi, tot ce îţi aparţine în viaţa reală devine jertfă pentru Hristos. A dus cu sine, acolo, în temniţa hâtră, familia, iubirea, demnitatea sa umană, şi nu în ultimul rând pe Hristos:
„Nu plângeţi că mă duc de lângă voi …
Neamul am vrut să-l mut
De-aici , de jos,
La Domnul Iisus Hristos”. (Valeriu Gafencu)
Cel ce n-avea ce jertfi în sărăcia aceea lucie a temniţei, a pus în mâinile lui Dumnezeu cel mai de preţ talant ce i-a fost încredinţat: viaţa însăşi. Iar acolo, departe de orice privilegiu al unei vieţi decente, Cel ce avea totul i-a preschimbat darul în moarte martirică. Aici stă de fapt frumuseţea credinţei: a accepta sfârşitul unui mod de a trăi şi a-l converti într-un nou început, într-o existenţă autentică, fundamentată exclusiv pe temelia credinţei, dar nu a uneia în absenţa mărturisirii, sterilă, ci într-una ce se cere dezvăluită, Valeriu obişnuind să spună adeseori celor apropiaţi că acela ce crede fără a fi misionar, acela n-a înţeles încă frumuseţea credinţei şi a iubirii lui Dumnezeu.
A trăit sincer, alături de colegii săi de suferinţă, fiind încredinţaţi că „nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8:39). Credea că nimeni nu se poate mântui prin sine, într-un mod egoist şi cerebral, ci doar ducându-i alături de tine, până-n pragul altarului sufletesc şi pe ceilalţi, viaţa fiind o comuniune tainică şi împreună creştere spre Hristos.
Astăzi, se vorbeşte cu insistenţă de aşa zisele „generaţii de sacrificiu”, aş spune pseudo-generaţii, pentru că ceea ce jertfesc tinerii din ziua de astăzi nu se va ridica niciodată la înălţimea morală a celor de atunci, a perioadei „gulagului românesc”. Ar fi ideal dacă tinerii zilelor noastre ar înţelege, asemeni lui Valeriu, să sacrifice acest prezent continuu circumscris iluziilor deşarte, fără perspectivă, fără trecut, zilele reci şi absente, nopţile irosite în locuri de pierzanie sufletească. Generaţia de astăzi s-a autozeificat, crezând cu orice preţ în puterea amăgitoare a banului şi a faimei personale, uitând cel mai adesea persoana, chipul tainic al dumnezeirii din om. Generaţia de astăzi a încercat să izoleze natura umană, făcându-şi un rai pământesc, guvernat de relaţii impersonale, plăcere, devenind adepţi a unui antropocentrism defăimător.
Valeriu a fost un tânăr care nu şi-a pierdut identitatea, nu şi-a dăruit credinţa unui nihilism atroce, crezând cu putere că îţi poţi pierde încrederea în oameni, dar niciodată iubirea, creionând neîncetat, prin rugăciune, un spaţiu de tainică apropiere cu ceilalţi. Şi-a învins patimile conştient, cu o luciditate a spiritului demnă de urmat, fără a face din asta o glorie deşartă, considerând la un moment dat, chiar că ar putea deveni o piatră de poticnire în credinţă pentru ceilalţi, cu modul său mistic de a trăi detenţia. A înţeles acest lucru, ştiind că dragostea pentru Dumnezeu poate ispiti, dar a făcut din acest sentiment nu un act de exteriorizare făţişă, fără discernământ, ci un model de comportament, un fel de a-şi mărturisi credinţa şi iubirea faţă de Hristos, printr-o necontenită dăruire în folosul celorlalţi, în acel regim de viaţă, căreia nu i-a lipsit niciodată dimensiunea comunitară.
Nu a considerat detenţia bună sau rea, crezând că răul nu poate exista din punct de vedere ontologic, ci este doar o pervertire a libertăţii, cu care ziditorul acestei lumi ne-a înzestrat, deopotrivă pe noi oamenii şi pe îngeri. A pus un accent deosebit pe re-convertirea firii umane, pe datele unei conştiinţe a harului, considerând că trăirea lăuntrică transformă radical conştiinţa omului, care nu doar îl mărturiseşte pe Hristos, ci devine prin rugăciunea necontenită a inimii, purtător de Hristos. Aceasta înseamnă, de fapt, a trăi mistic, acesta a fost modul său personal de a trăi, conştient şi liber în interioritatea harului, revendicându-se fără o falsă modestie, de la Hristos.
Viaţa sa a fost o jertfă continuă, asumată fără remuşcare şi derapaje cognitive de la scopul propus: vieţuirea în „robia” creatorului său, nu a celor care l-au condamnat, făcându-se rob iubirii absolute, purtându-şi cu demnitatea rănile sufleteşti şi fizice, deopotrivă, asemeni mucenicilor:
„ Sângerând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi…” ( Rămas bun).
În detenţie nu s-a simţit niciodată singur şi părăsit, considerând acel spaţiu murdar şi rece, un mormânt minunat al învierii. Nu a experimentat exerciţii de pulverizare şi alienare a conştiinţei pentru a-şi potoli durerea fizică, nu şi-a construit un univers paralel cu cel al lumii în care trăia, în care să evadeze pentru a nu-şi pierde raţiunea, un fel de emanaţie a celor avizi de putere şi viaţă, ci a dat sens vieţii de acolo, a iubit izolarea şi i-a determinat şi pe alţii cel puţin să o înţeleagă. Credea că sfinţenia nu e ceva serafic, accesibil doar celor aleşi, iniţiaţilor, ci deschiderea şi chemarea pe care însuşi Dumnezeu o iniţiază, mâna pe care o întinde din înălţimea crucii, acea mână însângerată care a mângâiat atâtea suflete şi le-a îndrumat paşii spre desăvârşire.
Ce putea să fie mai frumos decât să-L porţi pe însuşi Dumnezeu în suferinţa ta personală, dar şi a celorlalţi, în aşteptare şi în priveghere, în absenţa libertăţii exterioare, în durere şi în mizerie, „pentru ca îndreptarea din Lege să se împlinească în noi, care nu umblăm după trup, ci după duh” (Rom. 8:4).
În sufletul lui alb ca un crin de zăpadă, Hristos s-a pogorât ca-ntr-un altar de jertfă, iar cel ce n-avea ce jertfi, în bezna celulei de piatră, şi-a deschis inima iubirii veşnice şi făptură de duh s-a făcut, duh învelit în materie, „cu ochii trişti şi fruntea obosită/ de-atâta priveghere şi-aşteptare” (Mi-s ochii trişti).
Ochii şi-au uitat privirile lumii şi s-au deschis ca o imensă oglindă, în care sufletul unui simplu om a privit în adâncul privirii creatorului Său, s-au adâncit ca-ntr-o îmbrăţişare în apele duhului. Fruntea s-a preschimbat într-o temelie a gândului care a rodit, punte de lumină pe care păşeşte pasul lui Dumnezeu. Inima „bolnavă şi istovită” şi-a curmat cursul într-o tandră metanie, zbor alb către aripile lui Dumnezeu. Viaţa unui om şi-a regăsit astfel cursul:
„Ca Magdalena altădată
Îngenunchez-naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând”. ( Mi-s ochii trişti).
Evlavia şi dragostea au făcut din personalitatea acestui tânăr un model demn de urmat, un înaintemergător întru duh pentru alţii care s-au nevoit alături de el, şi care, în taină, departe de orice recunoaştere oficială, s-au îmbrăcat în haine de mucenici, „în veşmântul alb de Nuntă,/ Cu crini minunaţi încins”(Crinul), conştienţi de acest adevăr, dar şi de responsabilitatea faptelor şi comportamentelor pe care le-au generat. Au vrut să aibă o existenţă demnă de chemarea lor, pregătindu-se de a purta crucea lui Hristos, nu cu paşi mărunţi, nu cu lacrimi de învinşi, ci în deplinătatea puterii lor umane.
Prin credinţa sa, a învins împărăţia celor ce îl prigoneau cu atâta patos şi încrâncenare, a scăpat de ascuţişul sabiei, a întors la credinţă pe cei ce-l loveau şi s-a dăruit cu folos celor ce erau în suferinţă, considerând că nu era vrednic de dragostea lui Dumnezeu şi buna Lui purtare de grijă, din cauza păcatelor firii, pe care dorea neîncetat să le amintească, spre a nu se mândri duhul său spre slava deşartă.
L-a chemat cu dragoste pe Dumnezeu în cămara sufletului său, spre a-I fi tovarăş în neputinţa sa şi a celorlalţi, în foame, în sete şi în mizerie, ştiind că viaţa aceasta este prag al omului către desăvârşire, că nu este uşor a-l trece, aşa cum gândul la familia sa, la cei pe care i-a iubit şi care îl iubeau, nu putea trece fără rugăciune, fără lacrimi, ca un răsărit peste întinderile de cenuşă ale nopţii: „Iisuse, Doamne, vino-n zori,/Te cheamă cei din închisori!”( Pentru deţinuţii din mine).
Nu a căutat o vină sau vreun vinovat pentru destinul său, dar a fost trist atunci când a conştientizat că lumea creştină de astăzi „nu e solidară cu martirii ei pentru că nu le poate urma exemplul”. Deşi a fost tânăr, a înţeles că un popor care nu îşi recunoaşte trecutul în totalitatea faptelor care îl caracterizează, cu bune sau rele, este sortit unei existenţe duplicitare, mincinoase. A nega realitatea propriului destin, duce neamul la o izolare în proximitatea unui nihilism ucigător de fire. În conştiinţa unui popor ar trebui necontenit să răsune întrebarea: „Unde sunt cei ce nu mai sunt?”, dar şi răspunsul firesc la aceasta.
În prezentul acesta absurd în care trăim, omul politic are impresia, raţionamentul chiar, că poate trăi în absenţa lui Dumnezeu, că nu are nevoie de El. Valeriu l-ar fi combătut, afirmând în nenumărate ocazii că cei care conduc un popor au o mai mare responsabilitate decât cred ei, în limitarea satanică a conştiinţei lor. Omul „corect politic” al societăţii contemporane a uitat sau ignoră faptul că este în primul rând un exponent al cetăţii, că el nu-şi slujeşte sieşi, ci este cel care orientează propriul popor către împlinirea sa istorică. O guvernare poate fi creştină ca formă, spunea Valeriu, dar fără un conţinut creştin, pentru că forţele politice au reuşit să înfrângă punctul de vedere creştin.
A crede într-o libertate fără o autoritate a cetăţii, într-o dominaţie a sinelui, înseamnă implicit a contura un univers mincinos, un paradis efemer din care L-am izgonit în primul rând pe Hristos. De aceea şi misiunea preotului este aceea de a „veghea guvernările”, nu de a guverna, de a-L înlocui pe Cel care s-a făcut pe sine jertfă spre mântuirea oamenilor. De aceea, şi noi cei de azi, „având în jurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta ce ne stă înainte” (Evr. 12: 1).
Valeriu Gafencu a purtat pe umerii săi firavi crucea ce i-a fost dată fără a se împotrivi şi a căuta o cale de a se eschiva, de a se schimba în omul nou al regimului. Nu a ignorat nicio clipă dimensiunea jertfei sale, ce cuprindea neamul său deopotrivă, biserica sa, ştiind că prin fiecare martir se jertfeşte şi Biserica, noi fiind trup al ei, parte de suflet care se frânge şi se împărtăşeşte în fiecare euharistie:
„ Sub crucea grea ce mă apasă sânger (…)
Mă plouă-n taină razele de soare,
M-adapă Iisus cu apă vie,
Grăuntele zvârlit în groapă-nvie,
Cu viaţa îmbrăcată-n sărbătoare,
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie” ( Trăiesc flămând).
Dar timpul nu doarme şi cerne necontenit minute de adevăr şi secunde de viaţă..
De dincolo de nori, din cerdacul cu muşcate roşii al raiului, ne priveşte cu dragoste un tânăr cu chip alb de lumină, cu suflet frumos. Ne face un semn discret din mână… e poate o binecuvântare. Cu glas blând şi smerit ne îndeamnă la răbdare şi sfinţenie. Un zbor de aripi îi întoarce privirile spre răsărit, poate spre neamul său… Un alt tânăr răsare dintre luceferi, purtând pe umerii firavi o cruce de lumină şi lacrimi.
Pe poteca dintre lumi, urca cu pas uşor Hristos …

Bibliografie selectivă:
1. ”Poeţi după gratii”, Mănăstirea Petru Vodă, 2010.
2. „Sfântul închisorilor”. Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007.

(Preluat din Revista Ortodoxă Atitudini Nr. 22)

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura