A trecut la Domnul fostul deținut politic și scriitor, Constantin Străchinaru. Poem: Muntele suferinței


 MUNTELE SUFERINŢEI

Cuviosului Părintelui Justin Pârvu

de Constantin Străchinaru, fost deţinut politic, coleg cu Părintele Justin la Periprava

 

Urcuş înseamnă jertfă şi iubirea

de Dumnezeu, de semeni şi de glie,

Iubirea care umple firea

românului de veşnicie.

 

Ai suferit cât nu intră-n cuvinte

în abatoarele cu măcelari şi-anchete,

la minele de plumb fierbinte

şi-n celulele pândite prin vizete.

 

Suceava şi Aiud, Jilava, Periprava,

pe prici, pe pat de fier, cu rupte pături.

Sub talpa iadului ce lovea cu otrava

de înjurături, centuri şi cozi de mături.

 

Obloanele de lemn de la ferestre

ne-au despărţit de slava Ta adâncă,

de-a cerului Tău scumpă zestre

când clipa-ncremenea precum o stâncă.

 

Foamea hălăduia la ea acasă.

Prin somn cu frământări de dinţi,

o lume-n plasa densă

ca să-şi iasă într-o zi din minţi.

 

Flămândele ciorbe care spălau gamele

cu urme leşioase de-arpacaş,

noaptea şi ziua la turele santinele,

ne despărţeau cu arma de oraş.

 

Lipsa de aer nevroza schelete

înghesuite între ziduri reci,

pe care încrustam discrete

adrese ale celor duşi în veci.

 

Dar despărţirea-ntotdeauna doare,

precum singurătatea din răscruci

şi n-ai răspuns la nicio întrebare

şi nu ştii încotro s-apuci.

 

Pe nesimţite înnoptate ca-ntr-o doară

ne răscolea osânda percheziţiei,

căutătoare de pistoale şi muniţii,

cu care am fi putut ieşi afară.

Și-am fost scoşi la munci pe şantiere,

în mine, fabrici şi la stuful

din Periprava nopţii cu năduful

ucigător mai rău decât o fiere.

 

În bacul stăpânit de bezne

imunde într-un spaţiu unde,

numai credinţa mai putea pătrunde

prin mâlul bălţilor până la glezne.

 

Eram doar numere făr-apărare,

sub ale răului cuţite lungi,

care lăsau fără cruţare

pe trupul vieţii noastre însângerate dungi.

 

Frigul trecea şi dincolo de oase,

suflându-ne şi ciorba din gamele,

munci silnice şi cât de grele

pedepse în carcere întunecoase.

 

Fără învelitori şi fără hrană

şi pe cimentul plin de apă

cu trupurile numai rană,

de nu credeai că cineva mai scapă.

 

Ne făceam cruci cu limba, frate

şi rugăciunea o şopteam în şoaptă.

Urgia coaptă şi răscoaptă

se-ngrămădea la noi în spate.

 

Aşa s-au dus pe apa sâmbetei toţi anii

fremătătoarei noastre tinereţi,

vândută la mezat pe banii

falşi ai falsificatei noastre vieţi.

 

Din tot acest noian de chinuri,

noi am făcut vieţii temelie.

Din goluri am ştiut să facem plinuri

şi din celulă, scumpa ta chilie.

 

În zorii rugii tale Providenţa

a coborât în noi puteri cereşti,

înconjurându-ne cu rezistenţa

adâncurilor noastre sufleteşti.

 

Martir într-un mijloc de veac ocult,

perfid şi cinic, sadic şi ateu,

tu ai făcut din suferinţă-un cult

de-apropiere a omului de Dumnezeu.

 

Şi El te-a auzit şi-a fost cu tine,

cu tot ce-ai murmurat în rugăciune.

Şi-ai ctitorit la Petru Vodă pe coline

sate mănăstireşti, lăcaş de-nchinăciune.

 

Multiplicat în ţară prin altare

ca la Aiud de care lumea spune,

că sfinţii sunt prezenţi în osuare,

minune-n marea Cerului minune.

(Poezie publicată în Nr. 34 al Revistei Atitudini)


Post a Comment

(required. But it will not be published)