Părintele Justin Pârvu despre ascetism, cântare psaltică și frumusețea vieții bisericești

Părintele Justin Pârvu
Părinte, cum era școala muzicală psaltică pe vreme sfinției voastre? Se făceau repetiții, părinte, la mănăstirea Durău?

Măi, se făceau, câte puțin așa, dar se făceau cu frații care erau acolo.

Cam câți frați erau la Durău?

Nu erau prea mulți, vreo 12-15 frați, așa erau, dar foarte pasionați de cântare, măi. După treburile liturgice ale bisericii, ca să-ți dai seama cum le plăcea lor să toace, măi, toaca era pentru ei ceva dumnezeiesc și într-adevăr întrecuseră și Mănăstirea Neamțului în ce privește bătaia toacei. Veneau oameni din orașul Piatra-Neamț și de pe la Tg. Neamț, din părțile astea, să audă toaca de la Durău, să audă toaca pe la schiturile astea din preajmă care luaseră tradiția, așa, la frumusețea asta. Părintele Irinarh de la Durău bătea toaca foarte frumos. Și bătrânul ducea o viață foarte aspră.

Era duhovnicesc…

Da, da. În chilia lui nu avea nimic, nimic, nimic. Pur și simplu pe pereți o icoană afumată acolo, pereții plini de fum, vatra unde își făcea el focul, trei lemne cum bătea acolo în doi tăciuni și asta era viața lui. Când se ducea la masă, mânca ce era mai slab. Laptele, smântâna, astea nu-l interesau. Venea el și cu părintele Irimia – pustnicul ăsta Irimia, un călugăr iar desăvârșit – și amândoi, (petreceau) în tăcere și nu îi auzeai vorbind. Dacă îl necăjeai pe părintele Irimia, mai mult decât îi convenea lui, apoi îți făcea un cap așa (arată), ca să-l lași în pace.

Părintele Irimia cânta și el, nu?

Irimia, mai cânta și el. Vreau să spun despre ascetismul lor și pustnicia lor așa de călugări „ruginiți”.

Se cânta în două strane, Părinte, sau într-o singură strană?

În două strane se cânta. Într-o strană era părintele Gherasim și în cealaltă era Irinarh. Amândoi cântau foarte frumos. Oricând treceai pe lângă chilia lui, sau ziua așa când se închidea, în chilia lui Gherasim se auzea cântând.

Părintele Justin Pârvu despre ascetism, cântare psaltică și frumusețea vieții bisericeștiCânta. Ce cânta?

Măi, orice: Idiomelarul, Penticostarul, Anastasimatarul – tot ce vrei, cântări din Postul Mare.

El avea voce frumoasă?

Avea, da, avea și el, dar spun că ăștia când cântau amândoi, parcă auzeai geamurile bâzâind, așa… Lumea îi aștepta să vină la biserică. Când erau sărbătorile mari, apoi venea lumea să-i asculte pe ei în mod deosebit în cântările lor. Noi sigur că, aveam și noi (la cântare) cutremur și emoție, dar nu puteam să înțelegem prea mult, eram începători. Totuși eu aveam 17 ani. Nu aveam noțiunile acestea de muzică, încă. Eh, se cânta ca la țară acolo unde eram noi, aici în parohia asta la Poiana Teiului.

Irinarh Vântu ce vârstă avea?

Avea, în orice caz, cam la 80 de ani. Dar erau foarte postitori. Cu cei trei cartofi acolo, seara…

Și cum aveau putere să cânte cu trei cartofi?

Ei, dar vioara sună mai bine când este uscată, nu?

Deci părinții mai repetau din când în când după cum spuneați.

Cântau. Păi, erau mereu într-o întreținere a vocii.

Cum își întrețineau vocea, Părinte?

Păi, dar mai bun decât ce mâncau ei: cartofi și un borș… (ce putea fi?)

Că totuși e umezeală și frig, acolo la Durău.

Da, era umezeală, dar ei erau obișnuiți cu climatul ăsta și răzbeau ca și omul fixat în zonele lui care rezistă oricum. Dacă aduci un muntean să-l pui pe Ceahlău, sau duci unul de pe Ceahlău și-l duci, știu eu, pe valea Dunării, sigur, cu acela închei îndată. Aduceam oi, de pildă, din Dobrogea să le întreținem aici pentru că era lâna asta a lor țigaie și nu mergea. În 2-3 ani piereau toate. Dar cu toate astea, să știi că climatul ăsta l-a determinat pe om să se acomodeze. Acum se duce românul în Italia, se duce în Germania, în Canada, dar nu toți rezistă, se îmbolnăvesc. În Occident se duce 3-4 luni, apoi vine tânărul acasă, bolnav, slăbit, epuizat și fără viață. Care mai este observația? Aici, deși este climatul acesta așa cum este el aspru, însă este viață duhovnicească, viață spirituală, Biserica. Păi, vin credincioși din Apus după 2-3 ani de viață de Occident, unde nu au mers la biserică sau nu au făcut o rugăciune, umblă, așa, ca cerbul după izvoarele apelor, așa umblă creștinul după o slujbă ortodoxă. „Phiii!!! N-am mai văzut o slujbă ca aceasta, am venit să văd, măcar să ascult și eu o priveghere!”. E foarte mare diferență între Occident și Răsăritul acesta, al nostru.

Părintele Justin Pârvu despre ascetism, cântare psaltică și frumusețea vieții bisericeștiPărinte, dar durau mult privegherile, puteau să ducă o slujbă de la început la sfârșit?

Nu, că veneau cântăreții ăștia mari.

Mai veneau cântăreți mari?

Mai veneau din când în când de pe la Neamț, dar veneau de la Școala de cântăreți de acolo. Și veneau și mai dădeau câte o reprezentație, dar să știi că nu egalau pe părinți.

 Se făceau privegheri de toată noaptea?

Privegheri de toată noaptea erau cam vreo 3-4 pe an, în zilele sărbătorilor mari: ale Nașterii, Botezului, Înălțarea Domnului, Buna Vestire care era hramul bisericii.

La hram se cânta slujba pe larg, așezată, nu?

Păi, se cânta slujba pe larg, așezat, dacă la Polieleu, vă spuneam eu, ieșea tot soborul în mijlocul bisericii.

 Și se cântau doar stihurile alese sau tot Polieleul?

Tot Polieleul acolo ținea, dar se cutremura biserica în cântările lor și nu te plictisea nimic, nu-ți venea somn ca să dormi. Și cântările frumoase erau împodobite și cu diaconii care veneau, cu chivotele, cu cădelnițele frumoase. Păi, numai o cădire din asta, măi, și te dădea gata în frumusețea ei și era podoaba bisericii. Acuma, mergeți acolo, se cădește ici-colo. Cădirile sună la fel, nu există nicio deosebire…

 Înainte se cădea în timpul lui Aliluia, după Apostol, nu în timpul Apostolului, nu?

Cădirea se făcea ușor, nu auzeai că ies doi diaconi la cădire. Era lină, ușoară, nu se auzea zumzet, măi (pentru a se auzi citirea). Acum nu se mai știe ori de cădești la Heruvic, ori cădești la Apostol, ori cădești la Axion.

 Ca să se poată auzi textul.

E același peste tot, sună, strigă, clopotele…

Se cânta Aliluia după Apostol? Se cânta, nu?

Da, se cântau Prochimenele. Prochimenul, după aceea Aliluia, la început și la sfârșit. Acum nu se mai obișnuiește. Așa e lumea. De regulă, să iei un lucru banal așa, un părinte la noi, în timpul Acatistului face o greșeală, cântă de trei ori Aliluia la ultimul condac. Apoi să știi că a rămas regulă și până astăzi de trei ori: Aliluia, Aliluia, Aliluia! Măi, și nu-i scoți din cap neregula asta oricât ai căuta. Vin credincioși și sunt mulți: „Nu mai săruta mâna!”, „Nu mai sta în genunchi!”. Degeaba, poți să-i spui lui, că s-a terminat. El ține să stea în genunchi, să vină în fața preotului să-l miruiască.

Părintele Justin Pârvu Deci statul în genunchi în biserică nu este totuși o tradiție veche.

Ba, este destul de veche. Dar nu ce e acum la noi… Măi, statul în genunchi era stat în genunchi. Nu așa, te așezi ca o cloșcă pe ouă cum se așază acum, vai de mine, stă de evlavie, că vine Psalmul. Păi, la Psalmii Utreniei stai, măi, țapăn acolo, nu te mișca! Dar la noi se așază jos, cu capul în pământ și în două minute a adormit. Se termină Psalmii, dar a stat în genunchi.

Ne-ați povestit odată că era un părinte care niciodată nu a stat jos, nici în genunchi, tot timpul stătea în picioare.

Măi, ăsta era părintele Ipolit… înalt! Era din Vaduri, Neamț. Stătea tot timpul în genunchi și slab și înalt și deșirat. Nu-ți mânca nimic, nu-ți bea nimic, stătea, în sfârșit, la privegherile astea și când se făceau cântările de la mese și se făceau Slavele astea.

Ce se cânta? Suceveanu? Macarie?

Macarie era din Muntenia. Acum și aceștia erau după autor, după regiune. Dacă veneai din Muntenia în Moldova să-i cânți niște cântări, nu te prea lăsa. Erau foarte conservatori călugării, mult tare.

Dar în general ce tradiție păstrau, cea de la Neamț?

Tradiția era Neamțul.

 Deci, aveau cărți tipărite, utilizau cărți de muzică.

Da, da. Și manuscrise aveau. Era un buchet de cântări frumoase, un manuscris bun tare.

Ne-ați spus odată că părintele Gherasim cânta Heruvicul cu Teriremuri.

Aaa, păi, da, da, Teriremuri.

 Erau obișnuite Teriremurile în cântare?

Sigur că da, dar nu erau oamenii care să fi luat contact cu grijile. Acolo, în pustia lor aveau darul de împodobire a cântării.

 Dar cântau pe note, Teriremurile?

Cântau pe note, sigur că da. Dar erau cântări în care tu cântai, urmăreai acolo pe note, dar el era prin altă parte. Erau florile lui, cântările lui, compoziția lui și ieșea la mărturie, nu bătea câmpii.

 Părintele Justin Pârvu despre ascetism, cântare psaltică și frumusețea vieții bisericeștiEra ornamentată vocea sau era mai lină?

Foarte lină, cântarea nu se face așa cu strigăte, cu țipete. Și acolo când se făcea cântarea, se făcea cu o oarecare emoție, măi. Acum, merge care mai tare, care țipă mai mult, acela îi cântăreț. Ori, nu-i așa deloc. Cântarea când e dulce, este primită, se așază în sufletul omului, când e lină. O cântare frumoasă, de pildă, a unui sobor care cântă o Lumină lină… Dar dacă lumina e într-adevăr lină, cântarea e lină, se duce în sufletul omului.

Cum se cânta Lumină lină? Era înainte pe glasul 2, este o cântare tradițională și nu știm la care moment în istorie s-a schimbat Lumină lină cu cea pe care o avem astăzi.

Ei, s-a schimbat mult după ce a intrat influența asta muntenească cu Popescu Pasărea, Uncu. Uncu a stâlcit muzica! Nici să nu aud de ea. La noi a intrat melodia asta muntenească de când s-a mutat Seminarul de la Neamț la Cernica și odată cu Școala, mutată la Cernica, au început să apună aici în Moldova cântările astea, așa clasice.

 Dar ce cântări cântau pe larg?

Păi, cântările se făceau toate, răspunsurile se cântau exact cum se cântă acum. Erau răspunsurile glasului 3 specifice glasului 3 și ale zilelor de rând. Cântau de cele mai multe ori pe glasul de rând.

Deci, se cânta în funcție de glasul săptămânii, și se schimbau și Răspunsurile, și Heruvicul și Axionul?

Totul! Erau unii care se țineau de tipicul acesta. Dacă era glasul 2, apoi glasul 2! Glasul 3, apăi glasul 3! Dar s-au lăsat, în sfârșit! Au venit influențe de ici pe acolo și așa s-a pierdut specificul stranei și la mănăstire, nu numai la biserică.

 La Chinonic, se cânta Chinonicul săptămânii sau altceva?

Se cânta Chinonicul săptămânii. Dar neregula a devenit regulă acum. Greșeala a devenit regulă și nu mai poți să-i scoți omului din minte!

Deci, faptul că se cântau Teriremuri era o practică a părintelui Gherasim sau era ceva obișnuit? Și dacă era ceva obișnuit în ce momente se cântau Teriremuri că astăzi avem o reacție foarte adversă față de Teriremuri?

Măi, dar asta depinde de cântăreț!

Părintele Justin PârvuDeci era doar părintele Gherasim care cânta.

Da, sigur că da!  Cânta pe la cântările astea mari, la Polieleu, la Chinonic, la Mărimuri. Îți ținea o jumătate de oră numai cu un singur text al Anixandarelor.  Și la cântările pe larg ieșeau preoții în mijlocul bisericii, soborul acolo. Cânta întâi proestosul care dirija slujba, apoi cânta strana dreaptă…

La „Veniți să ne închinăm”?

Da, la „Veniți să ne închinăm”. Da, păi, acum nici nu dau bine binecuvântarea, și-i gata, a ieșit să cădească, au terminat.

Mai aveau și putere preoții atunci.

Acum sigur, nu se poate compara… Ce voce aveau ei!… Dar vocile lor, cu cât erau mai line, cu atât rezistau mai mult. Acum cu cât se strigă, cu atât se denaturează cumva cântarea și oboseala e mai mare.

Dar cred că aveau și acustică în biserică, nu?

Exista. Acum, sigur că, depindea de biserică. Una e cea din lemn, alta e cea construită din zid cu boltă, la care ai adăugat a doua boltă unde (sunetul) se duce val, ca într-o pădure cu ecoul ei. Ai cântat aici, auzi dincolo. Și toată structura asta a muzicii este legată și de ansamblul acesta al reliefului, al munților, de pildă. Una-i cântarea germană cu marșul acesta al ei și alta-i cântarea slavului, (trăit) în câmpia asta, în pustia asta rusească. Te duci până în Rusia și apoi vii înapoi cu ectenia lui. Veneau de prin Bucovina preoți care slujeau pe aici prin Moldova. Când îți cântau un ecfonis, păi, ți-l duceau… te treceau prin Brașov, veneau înapoi pe la Kiev și apoi îl terminau.

 Deci, erau tradiționaliști părinții la strană.

Sigur că da. Dar nu numai în cântare, peste tot și în post, și în rugăciunea pe care o faci. La Cernica, de pildă, erau cântările astea frumoase de la Utrenie, sâmbătă spre duminică. Erau de toată frumusețea! Acolo când ieșeau cei doi paracliseri cu tămâierea, cu cățuile acelea mici, și tot zăngăneau așa… Era frumos!

Părintele Justin PârvuCând v-ați întors din închisoare în Secu și în Bistrița, nu ați mai găsit aceeași practică muzicală… S-au pierdut multe, nu?

Da, nu mai erau glasurile, nu mai era timbrul, nu mai erau nici oamenii.

Ce era diferit în cântare?

Melodia și execuția cântării. Păi, una era, de pildă (să cânte) un cunoscător, în materie de muzică, un Aliluia și alta era să o spună un oarecare de prin curtea mănăstirii. În primul rând nu mai era nici dragostea, măi! De pildă ca să înveți să toci, apoi trebuie să faci exerciții! Pe vremea mea, în mănăstire, pe toate gardurile auzeai frații cioc-cioc-cioc, cu doar două bețișoare și dă-i, să învețe să toace. Că un trăitor de mănăstire sau un călugăr care nu știe să toace, acela nu-i călugăr, măi! La noi, la ora asta nu se știe nici cum sună clopotul în sărbătorile cu Slavoslovie mare sau la sfinți cu Polileleu.

Sună diferit pentru sfinții mai mari?

Da, măi, sigur că da. Păi, când auzeai pe câmp sau unde erai tu, știai că: „A, diseară e Polieleu”. Sau când suna clopotul mare știai că e praznic împărătesc. Oh, dar aici, clopotele zanga-zanga și duminică dimineața dau deșteptare tot la fel, aceleași și sâmbătă, aceleași și vineri, aceleași și marți. Dar nu-i așa, măi! Fiecare clopot, fiecare toacă, fiecare mișcare în biserica noastră își are originalitatea și semnificația ei.

Cât ați fost în detenție la izolare ați cântat vreodată?

Măi, se cânta acolo frumos, dar în surdină, din celulă. Nu auzea cel de la ușă. Așa de încet trebuia să cânți! Nu era pacoste mai mare decât să te audă cântând sau să te vadă la rugăciune!

Și ce cântați?

Tot ce se știa.

Era vreo cântare preferată?

Erau vreo două poezii de Radu Gyr care s-au pus pe melodie, așa a chinurilor celulei. Se cânta orice, dar cântarea bisericească nu lipsea niciodată. Se cântau Răspunsuri, se cântau Slave, tot ce vrei. Depinde pe cine aveai în celulă și ce dar avea cântărețul bisericesc, preotul sau călugărul ce era.

Părintele Justin Pârvu despre ascetism, cântare psaltică și frumusețea vieții bisericeștiSfinția voastră, la izolare ați cântat singur?

Da, păi, acolo cânți: Miluiește-mă Dumnezeule, măi! Izolările erau preferate să știi, de cele mai multe ori erau preferate! Când voiai să te ducă la izolare, te uitai oleacă pe geam. Te ridicai în vârful picioarelor și te uitai afară! Și urma: „Stai așa, banditule! Hai! Ia-ți bagajul!”. Și te ducea la izolator!

Și cum adică erau preferate? De ce erau preferate?

Era liniștea de acolo! Te țineau în picioare, nu aveai nimic la izolare. Nu era nicio muscă pe care să o vezi pe perete. Așa de reci și de sumbre (erau zidurile). Te băgau acolo, trânteau zăvorul acela (la celulele celelalte erau zăvoare din astea mai elegante), dar aici, te băgau acolo și îți puneau un drug la ușă, și stăteai liniștit. Erau gardieni mai buni care veneau la izolare și te întrebau: „Măi, ai mâncat ceva azi?”. „Am băut apă”. Apa, ce era? O cană de apă sărată. Atât! Seara îți dădea o felie de pâine, de 120 de grame. Dacă nu, îți dădea un turtoi. Era mai de preferat turtoiul. Îl puneai la stomac și parcă era mai sățios, cum era biata pâinica aceea. Ș-apoi cu asta, o duceai așa. La izolare era: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu… ”, asta era! Și în celulă tot la fel duminica, în sărbători nu se vorbea până pe la 12 și fiecare făceam Paraclisul sau un Acatist sau ce se știa în colțul unde nu bătea vizeta gardianului.

Părinte, ziceați odată că erau niște părinți la Durău dintre care unul a murit în strană și unul în veșmântar.

Da, da! Ipolit, a murit în strană. Noaptea, ce făcea el? Se termina slujba și el rămânea acolo în strană. Nu știa nimeni. Paracliserul umbla pe ici pe acolo, încuia biserica și dimineața, când intra paracliserul, dădea de bietul Ipolit. Și acolo a murit, în strană, dar nu a fost slujbă, să nu înceapă el, măi.

Câți ani avea când a murit?

Avea vreo 60 și ceva de ani. Pahomie era primul om care apărea. Ca ceasul era, în pridvor apărea. Aștepta să vină să deschidă ușa sau să toace. Când toca, el intra în biserică, aștepta preoții să vină și începea părintele Pahomie. Avea o dantură, avea o dicțiune, o voce rară!… Măi, parcă era de 16 ani, așa de frumos citea! Nicio călcare de limbă, nicio greșeală!

 Era vreun glas preferat de părinții de la strană?

Erau glasul 3 și glasul 6. Astea pentru bătrânii noștri erau sfinte.

Știau podobiile pe de rost, nu? Ziceau podobiile.

Da. Bătrânul, se părea că doarme în strană, dar dacă făceai o greșeală la Psaltire, te corecta: „Măi, vezi”. După ce terminai Psaltirea, te chema: „Vezi, ai greșit cutare”. Cunoștea totul pe de rost.

Părintele Justin Pârvu Părinte, dar mi-ați spus niște lucruri care sunt foarte diferite de astăzi, ca stil de cântare: se cânta mult mai duios, se știau slujbele foarte bine, glasurile, se spunea după glasul săptămânii Heruvicul.

Da, da. Păi, acum n-are cine să mai cânte ca să iei după glasuri, Răspunsurile la cântări. De abia le scoate pe glasul 8 sau pe glasul 5. Atunci din 20 de călugări care erau cântăreți, neapărat trebuiau să fie 2-3 în biserică pricepuți, în orice zi și în orice moment.

 Isonari erau?

Isonarul era mai rar. Erau cântăreții care se înlocuiau: „Ai terminat tu, țin ison eu”.

 A, deci se ajutau unul pe altul la ison.

Da, da. Acum cântă unul, săracul și nu mișcă unul să-i zică un ison. Acela hârâie săracul cum poate, aiștia tac și parcă înadins îl lasă să compromită cântarea. Da, stau, se uită la el și zâmbesc că a cântat rău.

Contează și cine cântă. Dacă îți cântă cineva frumos, numai de drag asculți!

Păi, sigur că da. Ca la orice lucru, măi, dacă îi făcut frumos și cu grijă, îi plăcut orice.

(Fragmente dintr-un interviu realizat de Prep. univ. drd. Adrian Sârbu, cules de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

Interviu preluat din Revista Atitudini, Nr. 55

 

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura