MONAHUL ATANASIE (ALEXANDRU ȘTEFĂNESCU) ȘI TAINA DISCERNĂMÂNTULUI


Atanasie Stefanescu

Monahul Atanasie Stefanescu

de Constantin Mihai

Figura luminoasă a lui Alexandru Ștefănescu, monahul Atanasie în ultimii ani ai vieții sale, nu poate trece neobservată în orizontul martiriului românesc din secolul XX, ea constituind o adevărată piatră de temelie a istoriei neamului nostru. Descendent din „vița nobilă a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, a plăieșilor din Cetatea Neamțului, a Sfântului Voievod Mihai Viteazul, a Sfinților Brâncoveni”, cum frumos îl caracteriza Părintele Justin Pârvu pe fratele său întru suferință și ucenicie creștină, monahul Atanasie, acesta din urmă, „alături de mucenicii partizani din Munții Făgăraș, împreună cu Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgețeanu, Monahul Marcu Dumitrescu (Dumitru), Sfântul Valeriu Gafencu și cu toată generația din 1927 până în 1964”, constituie „un buchet de rugători în Biserica Triumfătoare, alături de care s-au jertfit și Ionel Moța și Vasile Marin, care au plecat în Spania, «unde se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos», alături de grupul de voluntari de la Majadahonda”1.

Chipul Părintelui Atanasie „se impune cu prezența sa demnă, dar și poetică, cu puritatea de mucenic și viețuirea cuvioasă pe care a avut-o în Mănăstirea Petru-Vodă, unde își dă obștescul sfârșit și se odihnește în Domnul, lângă Părintele Gheorghe Calciu, colegul său de amărăciuni și suferință. Putem spune că Părintele Atanasie rămâne o icoană vie a generației moderne pentru care și-a jertfit întreaga viață, încălzind zidurile pușcăriilor de pe întreg cuprinsul țării: Chișinău, Vaslui, Aiud, Gherla și Poarta Albă (lagărul de exterminare al burgheziei românești). Părintele Atanasie a fost și rămâne un ochi trezvitor al Ortodoxiei și Neamului Românesc pentru care s-a jertfit cu neostenită râvnă și pentru care mijlocește acum înaintea Tronului Ceresc”2.

Un tămăduitor de suflete, Alexandru Ștefănescu se remarca nu numai printr-o prezență de spirit deosebită, ci și printr-un discernământ de o profunzime specifică4. Acest discernământ devenea pregnant în relația dialogică cu apropiații și cu semenii săi, în care dimensiunea duhovnicească, forța de pătrundere a lucrurilor, faptelor sau evenimentelor până la esența lor erau preeminente.

Dăruirea până la jertfire către ceilalți contura un chip al mucenicului, veșnic săritor și ajutător nu doar cu sfatul, ci și cu acțiunea, încercând schimbarea unor stări. Risipirea sa către ceilalți se manifesta pe toate planurile existenței, neprecupețind niciun efort, nicio minimă energie spre folosul tuturor. Acestea transpar și din schimburile sale epistolare cu diverse persoane, de diferite categorii sociale și intelectuale, cuvântul său fiind mereu însoțit de o faptă semnificativă.

Atanasie Stefanescu

Vocația discernământului este specifică unui anumit tip de monah, care înțelege că pentru călugărie este nevoie de o „picătură de nebunie”, nebunia întru Hristos, și nu cea „catalogată psihic, psihiatric mai nou”, iar „armele sale invincibile sunt postul și rugăciunea”5.

Pentru Alexandru Ștefănescu, „starea de spirit este definitorie”, cu ea dominând „și boală, și muncă, și luptă, și examen, tot”. Pe lângă acestea, mai există „codul genetic și mediul”. Totuși, starea de spirit rămâne esențială pentru că este în relație sufletească cu Dumnezeu.

Comunicarea pe care punea atât de mult preț Alexandru Ștefănescu, „este o terapie înaltă”, „chiar și rugăciunea către Dumnezeu este tot comunicare. Pe Dumnezeu nu-L facem mai mare dacă Îl preamărim și nici nu rămâne mai mic dacă nu Îl preamărim. Dar în comunicarea cu El, ne limpezim mintea, ne alegem cuvintele și, dacă stăruim, primim ajutor. Oricum, ne înnobilăm!”6. Puterea tămăduitoare a cuvântului este numită pâinea îngerilor, o hrană spirituală deosebită, cu efecte miraculoase împotriva durerii și a suferinței7.

Părintele Atanasie vorbea de existența a trei planuri: esențiale, importante și secundare. Esențialul reprezintă nu numai raportarea la Dumnezeu, ci și credința omului în Proniatorul. Ceea ce este important în viață este definit de două dimensiuni: „profesia”, pe de o parte, și „viața de familie”, pe de altă parte – „poți fi oricât de bine pregătit profesional, dacă n-ai și viață de familie, îți dă peste aripi și nu poți să zbori”8. Ceea ce este secundar ține de registrul biologicului: de la nutriție, îmbrăcăminte la reproducere. Secundarul irosește omului, prin preocupările sale: politică, sport, etc., ceea ce este esențial: timpul. Pentru ființa umană „nu este important numărul anilor pe care i-a trăit, ci intensitatea la care a trăit și ce a făcut: binele sau răul. Aceasta prețuiește și în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor. Restul este neimportant”9.

Tradiția Bisericii este primordială pentru orice bună așezare religioasă; „tot ce se practică în Biserica Ortodoxă are ca punct de plecare Tradiția: lumânările, care se aprind pentru cei vii și pentru adormiți; toaca, care se bate de la începuturile creștinismului; clopotele, care au urmat mai târziu, când s-a dat libertatea de manifestare a creștinilor, statornicindu-se ca zi de odihnă, duminica; tămâia, pomelnicele. Tot din Tradiție fac parte acatistele, paraclisele, prohodul, predica – ținută la început de episcop pentru a putea combate ereziile, apoi de preoți, iar în contemporaneitate și de către mirenii care sunt cunoscuți că nu se abat de la Tradiție”10. Tot de Tradiție țin și toate manifestările de cult, închinatul, metaniile. Sfânta Tradiție conservă și „momente vii din viața Maicii Domnului”11.

Importanța Tradiției rezidă mai ales la nivelul rânduielii celor decedați, acolo unde se poate spune fără echivoc că totul se fundamentează pe tradiție. În cadrul acestei Tradiții esențiale pentru așezarea omenească, un rol îl constituie îndrumarea creștină, și nu educația, un termen pe care Alexandru Ștefănescu îl respinge prin lipsa sa profundă de conținut în formarea unui copil12. Dacă educația se face în școală, îndrumarea se face în viața și în familia creștină. Aceasta „include afecțiune, devotament, dăruire și chiar sacrificiu!”. În plus, peste toate acestea tronează puterea exemplului, care este adevăratul „secret în familie și societate”.

Părintele Atanasie Ștefănescu sublinia faptul „readucerii familiei pe făgașul creștin”, în care puterea exemplului este hotărâtoare. Totul trebuie să plece de sus, în primul rând de la ierarhia bisericească și apoi de la cea socială. Modelul principesei Ileana, cea care se înscrie „pe linia doamnelor și domnițelor intrate în cinul monahal”, duce mai departe „lumina credinței ortodoxe peste mări și oceane”, acolo unde a înființat o mănăstire. De fapt, arhetipul femeii creștine care „transmite tradiția credinței ortodoxe”, este idealul spre care aspiră familia, prelungind viața Bisericii. Integrarea în acest tip de viață implică respectarea rânduielilor Bisericii: frecventarea slujbelor, mărturisirea și Sfânta Împărtășanie, „treapta cea mai înaltă pe care o poate urca un creștin în existența lui”13.

Duhul discernământului exersat îndelung în școala suferinței recluzionate și a jertfirii mucenicești pentru Hristos și neamul românesc este o constantă permanentă a lui Alexandru Ștefănescu, ca rod al trăirii unui creștinism viu, creativ, în permanentă luptă cu răul și manifestările sale. Deși creștinismul este religia îngerilor, el îndeamnă mereu la trezvie și acțiune, la mărturisire și afirmare a credinței, și nu la o stare de complacere, în care căldicelul este unitatea de măsură. Lupta pentru Dumnezeu rămâne una continuă, iar milostenia și inima curată pot apropia omul de esența creștinismului.

Părintele Atanasie Ștefănescu reprezintă oaza noastră de normalitate creștină, în care fapta se substituie discursului, iar noblețea sufletească încălzește inima ființei, conducând-o invariabil spre Hristos, Lumina lumii.

 (Material preluat din Revista Atitudini Nr. 52)

 

 

1 „Mărturia Părintelui Justin Pârvu”, în Atanasie Ștefănescu, Fragmente de epistole, București, Ed. Scara Print, 2016, p.13.

2 Ibidem, pp.13-14.

4 Pentru mai multe detalii, a se vedea capitolul dedicat monahului Atanasie „Alexandru Ștefănescu. Simplitatea cenobitică” și „Profunzimea trăirii”, în Constantin Mihai, Figuri simbolice ale elitei mărturisitoare, Bacău, Ed. Babel, 2016, pp.129-141.

5 Atanasie Ștefănescu, Fragmente de epistole, București, Ed. Scara Print, 2016, p. 25. Moartea, Alexandru Ștefănescu o aborda din perspectiva strict creștină a adormirii: „Mor numai cei ce nu cred în Dumnezeu; cei care cred, adorm numai. În toate împrejurările, Hristos a vorbit de adormire: când a înviat pe fiica lui Iair, când a înviat pe fiul văduvei din Nain; și când a înviat pe Lazăr, cel a patra zi înviat din morți, a zis tot așa: Lazăr a adormit. Și despre Maica Domnului se spune tot așa: Adormirea Maicii Domnului” (p.27).

6 Ibidem, pp. 43-46.

7 Ibidem, p. 51: „Într-o carte pe care mi-a dat-o Părintele Arsenie scrie despre pâinea îngerilor. Nu știam, nu cunoșteam expresia. Zice așa: când întâlnești un om apăsat de suferință și nu ai să-i dai ceva, spune-i un cuvânt bun, încurajează-l, că asta prețuiește mult; este numită pîinea Îngerilor. Și pe bună dreptate!”.

8 Părintele Atanasie Ștefănescu, Oameni și fapte din vatra Aiudului, Fundația Justin Pârvu, 2012, p. 264.

9 Ibidem.

10 Ibidem, pp. 266-268.

11 Ibidem, p. 269: „Tradiția spune că Dionisie Areopagitul, după convertire, plângea că nu L-a cunoscut personal pe Domnul Iisus. A făcut atunci o călătorie în satul Ghetsimani, unde trăia Maica Domnului pe care a descris-o astfel: «Era înaltă, peste mijlocie, cu ochii ca măslina coaptă, cu fața aurie, mâinile foarte frumoase și fine. Cu toate că era în vârstă, purta culorile fecioarelor, roșu și vânăt. Era foarte tăcută și cu greu începea să-și depene amintirile. Toată fața îi strălucea când vorbea despre Fiul ei». Și, nu-i așa? Două lucruri mai țin lumea în picioare: jertfa Sfintei Liturghii și lacrimile Maicii Domnului”.

12 Ibidem, p. 271: „Geniile mari ale omenirii nu s-au format la grădiniță. Chiar și la noi, la români, Enescu, Eminescu, Iorga, Pârvan și toți cei mari nu s-au format la grădiniță. La grădiniță, copilul învață lucruri bune, zice-se; în școala medie, la Facultate, tot așa. Dar de ce când este cetățean, de ce te calcă în picioare în autobuz sau la tren când e să te urci? De ce când este judecător nu judecă drept? De ce când este avocat speculează pe împricinați? De ce când este medic pretinde bani de la bolnavi? De ce când este funcționar se lasă mituit? Nu mai exemplific. Dar nu pot să trec sub tăcere ce face când este preot. Subiectul este foarte gingaș! Îl citez pe Nae Ionescu: «La noi sunt două feluri de preoți: preoți de Dumnezeu și preoți de colac». Am spus și repet și răsrepet. Nu generalizez. Dar nici afirmația Profesorului Nae Ionescu nu poate fi infirmată”.

13 Ibidem, p. 289: „Aceasta este puterea exemplului! Nu neveste de președinți filmate, televizate sau puse pe copertă de revistă ca reclamă a modei”.


  • Posted by Gheorghe On 7 martie 2018

    Cum spunea un Părinte bătrân: unii sunt Preoți de Mir şi alții sunt „popi de ulei ” !

Post a Comment

(required. But it will not be published)