Doamna Aspazia Otel Petrescu s-a mutat la Domnul! Interviu din octombrie 2017: În închisoare, asta am înțeles că nu poți să urci pe Tabor pe alt drum ocolit, decât urcând Golgota.

 Inmormantarea va avea loc joi, ora 11, Roman, cimitir Eternitatea, biserica Schimbării la Față.

Aspazia Oțel Petrescu
De vorbă cu doamna Aspazia Oțel Petrescu

 Interviu preluat din Revista Atitudini, Nr. 53

Credință și știință

După părerea mea modernizarea în Biserică înseamnă blasfemie, nu numai cădere în păcat, pentru că Dumnezeu când s-a prezentat: «Eu sunt Cel ce sunt», a spus: «Eu sunt aici, acum, oricând și oriunde». Ce este aceea modernizare? Îl modernizăm pe Dumnezeu veșnic? Dar El este tot timpul același, egal cu Sine: Veșnicia. El nu cunoaște trecut, El nu cunoaște viitor, nu este decât prezentul permanent. Deci e clar, o rătăcire. Adică ce faci prin modernizare? Aduci veșnicia la linia vremelnică. Față de ce o aliniezi? Față de știință. Dar știința cu cât este în urma rațiunii în sine!… Pentru că nu există invenție. Dacă noi credem în Dumnezeu, nu credem în invenție. Totul a fost din capul locului gândit și creat desăvârșit din capul locului de Dumnezeu. Așa că ce mai poate inventa omul, după ce a creat bunul Dumnezeu toate? „A zis și s-a făcut”. Ce mai zice omul, ce mai face omul? E absurd să te gândești la lucrul acesta. Deci nu există „agiornamento”, nu există aliniere decât dacă gândești așa că aliniezi veșnicia la vremelnic, vorba PS Iustinian Chira: „Asta este o prostie mai mare decât toate secolele”. Eu cred că va veni cernerea, că ne așteaptă marea cernere. Noi știm ce înseamnă asta. Au fost repetate cerneri. Cea mai apropiată de noi este glaciațiunea despre care noi nu avem decât vagi știri. A fost înainte o civilizație care toată a fost cernută. Deci, Dumnezeu n-a cruțat nimic, n-a păstrat nimic, a topit tot într-o catastrofă naturală imensă: glaciațiunea. Pe urmă, știm că a fost potopul care a fost o cernere parțială, numai pentru o parte din pământ, dar a fost totală și a fost salvat doar acel unu, cum s-a spus mai târziu la Sodoma și Gomora, altă cernere. Atunci a fost precizarea că Dumnezeu intervine cu cernerea doar atunci când rămâne un singur drept. Pe acela îl scoate, așa cum a fost scos Noe cu barca lui, așa cum a fost scos Lot cu familia lui, pe acela îl scoate și restul șterge de pe fața pământului, piere pur și simplu tot neamul care s-a vândut satanei și pentru care nu există întoarcere. Și mai știm și de un „agiornamento” din timpurile noastre care a fost un avertisment pentru un singur popor: Hiroshima și Nagasaki, avertisment pentru cruzimea japonezilor care era de neimaginat. Deci ne așteaptă o cernere care zic eu că nu va fi decât al treilea război mondial.

 

Aspazia Oțel PetrescuÎntrebându-l pe părintele Justin dacă al treilea război mondial va fi doar cibernetic, a spus că nu va fi doar așa și că el va fi cu sânge și cu arme.

Și părintele Cleopa spunea că ultimul va fi potopul de foc, că prima cernere pe teritoriul mai mare a fost potopul cu apă și al doilea va fi potopul de foc. Mai spunea părintele Cleopa că el va fi către sfârșitul războiului. Războiul va fi foarte scurt, nu va mai dura ani de zile. Prima fază va fi războiul biologic, deci boli trimise și microbi care sunt deja pregătiți în laboratoare. Toate bacteriile acestea care apar fără nume și pe care oamenii abia acum le studiază, le cataloghează, toate acestea sunt crescute, sunt hrănite pentru un război de asemenea natură, dar vor trebui să-l suspende. De ce le-a convenit un război biologic? Pentru că el omoară viața, dar păstrează materia, nu distruge. Deci toate avuțiile, averile rămân neclintite. Ei le șterg cu anticorpul pe care l-au pregătit pentru ai lor, dar au văzut că curenții care ascultă de porunca Domnului întorc valurile către cei care le-au emis. Deci n-au niciun folos practic. Dimpotrivă își consumă rezervele lor și dacă vine altcineva cu un val de acesta nu mai au cu ce se apăra, că le-au consumat pentru propriile lor infecții: aceasta e lucrarea Domnului. Și atunci cel care va fi amenințat de perspectiva pierderii războiului – că sunt 10 State care au depozite de armament atomic imense – unul singur din aceste State poate în câteva minute să distrugă universul întreg. Atâta energie negativă a acumulat! Acela va arunca o bombă de avertisment, dar ea își va greși traiectoria. Părintele Cleopa spunea: „Nu va greși traiectoria, va fi îndrumată de îngerii nimicitori acolo unde trebuie, nu acolo unde a fost trimisă. Și tot pământul va fi încins de o mare de flăcări pentru că deviată fiind, va declanșa reacția în lanț de care se tem toți. Tot părintele Cleopa spunea că există suprafețe mari de pământ sfânt care nu poate fi contaminat de energie negativă pentru că electricitatea, magnetismul, forța atomică, toate acestea sunt energii negative, distructive pe care Dumnezeu nu le-a creat El. Sunt create de om, deci nu sunt creație divină. Sunt copii ale satanei, după miracolele descifrate, descoperite, furate, pur și simplu. Ele vor pieri fiindcă sunt bazate pe neadevăr și Maica Domnului confirmă lucrul acesta în mai multe din vedeniile ei. Spune, de pildă, că atunci când va fi noaptea cea lungă, nimic din ce este cibernetic nu va funcționa. Dumnezeu va stinge și luminătorii cerești, dar va stinge și toate energiile negative. Le va face nimic. Și ăștia au verificat la NASA dacă este posibil așa ceva și au constatat că este posibil. De pildă, faimoasa nanocelulă care stă la baza industriei cu rezultate uluitoare, pur și simplu, va fi suspendată. Nanocelula care este absolut copie identică după celula vie, numai că nu este reală, este virtuală, adică nu este creată, este făcută de mâna omului după creațiune, nu este bazată pe adevăr. Este bazată pe furt, că n-am cum să-l numesc altfel. E ceva care nu are baza adevărului și se stinge ca orice care nu este adevărat. Și spune Maica Domnului: „Dacă veți vrea să vă luminați, să aveți la voi lumânări de ceară”. Deci nu orice lumânare se va aprinde și nu orice lumânare de ceară, ci o lumânare care a fost consacrată, adică a participat deja la o slujbă sfințitoare. Și mai spune Maica Domnului că dacă vom vrea să ne măsurăm timpul, să mergem la bunici și să scotocim pe acolo după ceasurile mecanice pentru că tot ce este cibernetic, nu va funcționa. Părintele Cleopa mai adăuga că în potopul acesta de foc, 50% din omenire va fi salvată pentru că sunt pământuri sfințite. De aceea România este atât de dorită și de urâtă pentru că are multe teritorii sfinte. Munți întregi sunt sfinți la noi: Ceahlăul, Rarăul, Caraimanul, aproape toți munții Bucegi și alții. Mănăstirile ar trebui să se refugieze pe acești munți sau să caute pustietatea din acești munți. Nu se știe dacă sfârșitul lumii va fi chiar după cel de-al treilea val. Va fi o catastrofă care va distruge 50% din omenire. Asta știm precis, mai departe e taină.

„Dă, Doamne, românului mintea cea de pe urmă”.

Dar ceea ce ne lipsește nouă astăzi este buna învoire între oameni. Noi nu suntem în stare să ne iubim până la limita de a fi un gând, o cugetare, o simțire. Foarte puțini au reușit să ne aducă sub același gând. Au fost câțiva oameni providențiali. Dar ceea ce este îmbucurător pentru mine, personal, este că de fiecare dată românii și-au revenit. De aceea s-a și creat proverbul: „Dă, Doamne, românului mintea cea de pe urmă”.

De ce credeți că a existat dintotdeauna atâta dezbinare în poporul român?

Nu știu, dar nu există să avem un om sfânt, un om care într-adevăr să însemne ceva ca să nu despartă imediat România în două: unii care merg după omul respectiv și bine fac dacă ascultă de cine trebuie și alții care cu urlături, cu blasfemii care contestă acel om. Ăștia suntem. Ceea ce ne-a salvat pe noi dintotdeauna a fost darul nostru, caracteristic neamului: răbdarea. Românul are o răbdare infinită și a reușit să spună de cele mai multe ori: „Așa a vrut Dumnezeu”, deci a avut o resemnare bună.

Tot timpul diavolul și-a făcut de lucru și au fost vremuri de apostazie, însă el are puteri nețărmurite din cauza noastră, pentru că noi am ales răul. Dumnezeu i-a zis omului când l-a creat: „Iată te-am făcut o ființă atât de minunată, cu puțin în urma îngerilor. Îți dau ție un dar: tu numești, tu alegi, dar bagă de seamă ce alegi! Îți voi da ceea ce alegi”. Domnul este singurul care poate întoarce orice rău în bine și o face atât de minunat încât nu poți decât să cazi în genunchi în fața Lui și să spui: „Mare ești, Doamne!”. În închisoare, asta am înțeles că nu poți să urci pe Tabor pe alt drum ocolit, decât urcând Golgota. Când Îl îmbrățișăm cu toată dragostea noastră, Îl îmbrățișăm cu cruce cu tot. Nu-L putem despărți de cruce. Am avut darul acesta nemaipomenit să înțeleg în închisoare că nu e adevărat că Dumnezeu primește rugăciunea noastră, doar când suntem în stare de rugăciune. Nu e adevărat, nu ne-ar fi de niciun folos. Dumnezeu vine la noi când suntem în păcat, în deznădejde, cum ar spune Părintele Paisie Aghioritul: „în fundul iadului, poți să trăiești dacă ești cu ochii la cer”. Dacă ai un colțișor al sufletului tăinuit unde ești doar tu și El, acolo nu ai niciun pic de îndoială că altcineva ar putea să te ajute mai mult decât El sau peste El. El e toată nădejdea noastră așa cum este exprimat atât de frumos în rugăciunea: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt”.

În rugăciunea mea, de multe ori zic: „Pomenește, Doamne, pe toți cei ce Te cunosc, pe cei ce Te iubesc, pe cei ce au mai mare nevoie de îndurarea Ta, pe cei care ne urăsc și ne vor răul și pe cei pentru care nu se roagă nimeni” și sunt convinsă că în această rugăciune sunt cuprinși toți cei pe care îi cunosc, îi iubesc și le vreau binele. Mântuitorul a spus: «Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui». N-a spus: cel ce va răbda până la infinit. Ce ne arată nouă aceste cuvinte? Că Dumnezeu în momentul în care ne-a scos din neființă, ne-a dat și sfârșitul nostru, adică limita noastră de a răbda. Fiecare dintre noi venim în viață cu o limită a răbdării. Ce trece dincolo de această limită pusă de bunul Dumnezeu, nu mai cade în răspunderea noastră, cade în răspunderea celui care ne chinuiește. Ține de destinul nostru, este în chemarea noastră până unde suntem obligați să răbdăm. Limitele acestea nu sunt aceleași pentru toți. Pentru unii este foarte înaltă, pentru alții este mai mică, după cum a gândit bunul Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, în funcție de ceea ce avem de plătit.

În temniță simțeai cum intră pacea lui Iisus

Cum trăiați rugăciunea în închisoare?

Pe noi ne pitroceau tot timpul, tot timpul ne schimbau în componența celulelor ca să nu ne împrietenim între noi, să nu formăm unitatea, de gândire, de simțire. Dar întotdeauna așa se potrivea că în fiecare celulă era măcar una care știa una din rugăciunile noastre principale, un acatist sau un paraclis. În momentul când cea care știa, începea să recite la o oră de seară – (era o singură oră când era posibil ca noi să ne rugăm și atunci păzite foarte bine pe la ușă. Erau fete experte în a auzi orice pas, oricât de ușor, în orice pâslar ar fi fost îmbrăcată. Avea dreptate Radu Gyr când zicea că aude prin piatră și prin vecie și prin zăvoare de foc) – deci în momentul în care ea începea să citească rugăciunea, simțeai, într-adevăr, nu știu cum să vă spun, că este foarte greu să spui în cuvinte și să poți să redai exact atmosfera, numai dacă o trăiești, simțeai ca o fâlfâire de ceva, ca o adiere de ceva. Și vocea era de obicei aproape șoptită, era spusă la un diapazon atât cât să poată fi auzită de cameră, să nu fie auzită de pe sală, pentru că cea care recita, săraca, ajungea la izolator. Nimic nu era iertat. Și simțeai cum intră pacea lui Iisus. Eu nu prea aveam habar ce înseamnă: «Pacea Mea v-o dau vouă». Știam că acesta era darul pe care Îl dădea Iisus oamenilor care veneau să-L caute. Știam că spunea întotdeauna unui vindecat: «Mergi în pace și să nu mai păcătuiești». Și le recomanda prietenilor Lui: «Trăiți în pace». Dar acolo simțeam ce înseamnă pacea. Era această fâlfâire de ceva care-ți invada sufletul. Simțeai dintr-odată o căldură, o liniște, o împăcare. Simțeai că nimeni nu-ți mai poate face nimic. Simțeai ce însemnau cuvintele lui David: «Cu mine este Dumnezeu. Ce-mi poate face mie omul? De cine mă voi teme?». Aveai certitudinea asta, siguranța asta. Te simțeai în siguranță, te simțeai liber, te simțeai puternic, te simțeai altceva decât erai până în clipa aceea când începea rugăciunea. Rugăciunea brusc te transforma. Pentru că sufletele noastre erau unite în sinceritate, deci fiecare venea în rugăciune. Toate erau acolo, toate erau atente. Eu, de pildă, am avut întotdeauna primul Paraclis al Maicii Domnului. L-am știut pe dinafară. Nu mai știu câte Paraclise am spus în paisprezece ani de închisoare. Vă puteți imagina, seară de seară. Simțeam că fiecare e atentă și că fiecare cuvânt este ascultat ca atare. Să știți că cuvintele au o valoare de care noi nu ne dăm seama. Cuvântul în plinătatea lui este dumnezeire. Ne spune Apostolul Ioan: «La început a fost Cuvântul. Cuvântul era la Dumnezeu, iar Dumnezeu era Cuvântul». Cuvintele se albesc și strălucesc prin rostirea lor, prin îndelunga rostire. De aceea, când spunem Tatăl nostru sau oricare altă rugăciune din aceasta veche, în rugăciunea aceea întâlnim valorile date acestor cuvinte de miliardele de oameni care le-au rostit. Ascultând mereu aceleași cuvinte, albite de îndelungile rostiri, la ceasuri de seară, la ceasuri de rugăciune, la ceasuri de contemplare, la ceasuri de lacrimi, de suferință când s-au rostit ele, eram toate împreună. Formam această pace, această atmosferă, care în ultimă instanță este iubire. Vă puteți imagina geometric lucrul acesta? Iisus era centrul. Drumul nostru obligatoriu era spre centru, spre Iisus. Deci în momentul în care noi începeam rugăciunea, ni-L imaginam pe Mântuitorul în mijlocul nostru. Și eram așezate pe cercul din jurul Lui. Pe măsură ce înaintam spre centru, spre rugăciune, ne apropiam între noi. În momentul în care ajungeam chiar la picioarele Lui, eram un lanț de suflete împreună. Nimeni nu putea intra între noi, niciunul din cei care ne chinuiau.

Care au fost momentele cele mai grele din închisoare?

Cel mai greu de depășit au fost acele momente în care a trebuit să jurăm pentru minciună că este adevăr. Oamenii erau osândiți pentru bine și iertați pentru relele pe care le făceau, erau premiați pentru relele pe care le făceau. Deci ca salvezi un om care trebuia să intre la închisoare pentru o faptă bună pe care a făcut-o, ce puteai să faci? Să spui adevărul și numai adevărul? Adică să-l bagi în închisoare? Că adevărul era că el a încălcat legea atee, că nu are niciun respect pentru ea. Era acesta un rău? Pentru asta trebuia să fie condamnat ani grei de muncă silnică? Deci toate anchetele noastre au fost cea mai grea încercare din punctul acesta de vedere, că trebuia să afirmi cu tărie ceea ce nu era adevărat și să negi ceea ce era adevărat ca să nu bagi în nenorocire oameni care nu aveau altă vină decât aceea că nu credeau în ateismul bolșevic. Am spus lucrul acesta, pentru că așa s-a întâmplat în groapa cu șobolani.

Doamne, nu mă lăsa să cad din brațele Tale

Cum v-ați rugat în groapa cu șobolani?

În groapa cu șobolani, Dumnezeu a vrut să-mi arate că nu e adevărat că trebuie să fii într-o stare harică de rugăciune, ca să te cerceteze. Nu, eu eram în cea mai neagră deznădejde, ceea ce înseamnă că eram în păcatul care nu se iartă, pentru că deznădejdea este un păcat foarte mare care poate conduce la sinucidere. Deci, eu eram în cel mai osânditor păcat, însă am avut această binecuvântare că îngerul meu păzitor nu s-a dezlipit de mine și am avut credința asta nelimitată că numai Dumnezeu mă poate salva, că eu sunt într-o dilemă și că din această dilemă, eu nu pot ieși. Care era dilema mea? Sau spun ceea ce vor anchetatorii și scap de tortura lor, dar intră la apă un om nevinovat pe mărturia mea sau nu spun și atunci eu sunt absolvită de păcat, dar sunt ronțăită de șobolani. Și mi-am dat seama că nu am puterea să mă las ronțăită de șobolani din dragoste față de aproapele. Deci eram în disperare. Știam că nu pot să fac nici una, nici alta și atunci: „Ce fac, Doamne?”. Am zis: „Doamne, nu mă lăsa!”. Am spus exact ceea ce trebuie. Cine mi-a inspirat cuvintele acestea? Că eu de la mine, nu eram în stare să spun nici: „Iisuse!”. Numai „Iisuse” dacă spuneam și era suficient, dar nu eram în stare să o spun, nicidecum să fac vreo rugăciune cu părere de rău, cu lacrimi, cu ispășire, cu tot ce se cere pentru ștergerea unui păcat. De atunci am știut că rugăciunea este armă puternică împotriva diavolului chiar dacă ești total în ghearele lui și te zbați în ghearele lui. Dacă spui rugăciunea, ai ieșit de acolo ca o pasăre liberă în vastitatea cerului. Sf. Petru Damaschinul are soluția cea mai teribilă pe care a dat-o vieții lui de pustnic. El a zis așa: „Doamne, eu nu știu ce să-Ți cer. Eu cred că Îți cer un lucru de mare folos și te supăr cu nimicuri. Deci consideră-mă că sunt un lucru al Tău. Ia-mă în brațele Tale și fă cu mine tot ce vrei. Nu-Ți voi sta împotrivă”. Și asta a făcut din el un sfânt cu putere multă și în ziua de azi. Iar eu mi-am zis: „Asta este rugăciunea mea. Doamne, nu mă lăsa să cad din brațele Tale”. Mai departe, știe Domnul ce trebuie să facă.

Dacă vrei răului să-i faci un rău, iubește-l!

Deci sfatul meu acesta este: rugăciunea și postul. Eu m-am vindecat prin rugăciune, dar am asistat la vindecări și mai rapide și mai spectaculoase care au întors oamenii de sub gloanțe, din fața plutonului de execuție: postul și anume postul ninivitenilor, trei zile cu post și cu apă. Deci concluzia la care am ajuns eu: rugăciune, post și încredere. Domnul a spus: «N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc», pentru că legea veche era: «ochi pentru ochi, dinte pentru dinte». Dar Mântuitorul zice: «Nu, ci întoarce dușmanului și celălalt obraz. Te-a lovit pe dreptul, întoarce-i și stângul». Ce înseamnă de fapt lucrul acesta? Tu mi-ai făcut un rău, eu ți-am făcut același rău în aceeași măsură. Tu nu te lași, vii și-mi plătești din nou și îmi scoți și celălalt ochi și îți scot și eu și celălalt ochi. Și ce am făcut? Nu numai că am dublat răul, l-am împătrit și așa din creștere în creștere, din treaptă în treaptă diavolul a ajuns la puterea pe care o are astăzi. Eu i-am dat-o. Ce se întâmplă dacă eu nu îi răspund cu rău, ci dimpotrivă îi ofer un gest de dragoste? În primul rând, răul nu merge mai departe și s-a oprit la cel pe care tu mi l-ai făcut. Eu nu ți-l întorc, deci nu îi dau nicio putere. Mai mult decât atât în locul acestei răzbunări, eu pun gestul iubirii mele. Eu te iert și nu numai că te iert, ci zic: „Mai lovește-mă o dată, dacă ai puterea să o faci!” și de obicei nu o face nimeni. Diavolul a dat un pas înapoi, pentru că nu suportă gesturile de dragoste. Orice poți să-i faci, dar nimic nu-l descumpănește mai tare decât iubirea. Dacă vrei răului să-i faci un rău, iubește-l! Nu blama răul! Gloria lui este să spui cât este de rău, să îi aduci osanale. Când vrăjmașul este mare și tare, nu-l provocăm, nu-l alarmăm, nu-l contrazicem, nu-l blamăm. Ne rugăm și postim. Mama mea avea o vorbă: „Dragii mei copii, niciodată să nu dați cu biciul în drac, că voi îl provocați și voi aveți răspunderea!”.

Spun Sfinții Părinți, și cred că știu ce spun, că apelul la mucenici este unul din mijloacele prin care noi ne putem folosi foarte mult. Ei au demonstrat că se poate iubi așa cum iubește Iisus. Pentru că de fapt, iubirea aceasta care dă totul fără să ceară nimic, este iubire hristică. Este iubirea de care a dat dovadă Mântuitorul nostru. Un mucenic arată că se poate să iubești ca Iisus. Adică poți să-ți dai viața cu bucurie, pentru cel pe care îl iubești. Un mucenic ne încurajează pe noi foarte mult. Tot timpul ne văicărim. Eu vorbesc despre mine – nu-i frumos să vorbesc la plural – dar cred că mulți se regăsesc în mine, că nu sunt eu nici cea mai tare, nici cea mai slabă. Sunt mediocritatea, adică majoritatea. Noi ne văicărim tot timpul: „Doamne, atâta pot! Nu pot mai mult. Atâta pot, atâta-Ți dau”. Dar dacă vine și spune: „Da, dar viața?”. „Aia nu pot să Ți-o dau că-mi trebuie și mie, că vreau și eu să trăiesc, că uite ce frumos e pe lume”. Nu e ușor să reușești să-ți agonisești această iubire jertfelnică. Ea este jertfelnică în orice moment, la orice pas, în orice împrejurare. Nu numai când coboară darul Duhului Sfânt. Oricând.

Aspazia Oțel PetrescuVa fi o invazie islamică

În zilele noastre foarte multă lume se plânge de depresii, chiar și din cei care merg la biserică? Cum explicați acest fenomen?

Noi ne-am slăbănogit foarte mult. La ora actuală suntem o lume bolnavă. Din punct de vedere duhovnicesc, România a căzut foarte mult. Nici nu vă dați seama cât de jos suntem la ora actuală! Cred însă că înaintemergătorii noștri, cum ar fi părintele Justin, vor avea grijă să ne învețe ce trebuie să facem ca să ne recuperăm. Vom plăti niște facturi cumplite. În afară de războiul care ne așteaptă, ne mai așteaptă o revoltă și o invazie. Revolta va fi războiul dintre noi care este mai cumplit decât un război și deja se văd cele două tabere. Oamenii văd că există disensiuni între așa-zișii conducători ai noștri și aceste două tabere se vor încăiera între ele și vor determina și războiul. Toate revoluțiile care vor izbucni ici-colo, vor culmina într-o încăierare generală ce nu s-a mai văzut și n-a mai cunoscut istoria până acum. În afară de încăierările astea, războiul cel dintre noi, pentru care Sfinții Părinți au pus canon bisericesc și rugăciune specială în Biserică: „Ferește-ne de războiul cel dintre noi”, ne paște o invazie islamică ce va face prăpăd în toată lumea creștină. S-a zis despre popoarele barbare că ele au fost biciul lui Dumnezeu pe lumea de atunci. Ce vor fi islamicii acum, nu știu cum poate fi catalogat! Îi vedem cât sunt de cruzi și de lipsiți de orice omenie. Ei consideră că robia islamică pe care am suportat-o noi, este un drept al lor pentru că ei au cucerit în trecut teritoriul nostru în numele lui Allah. Deci este al lor, l-au cucerit. Și spun minciuni pentru că noi am plătit tribut pentru libertatea noastră, iar mamele românce de atunci cât au suferit, ca să nu mai vorbim de sufletul lor și de martirajul lor. Au răbdat și nu au protestat, au lăsat să li se smulgă copiii de la sân ca să fie crescuți ieniceri. Deci ei afirmă niște minciuni și în numele acestor minciuni, ei își iau dreptul să anunțe că nu va fi picior de creștin în România. Ca să fie adulat „nenumitul” au mers atât de departe încât L-au omorât pe Fiul lui Dumnezeu. Deci, ce milă putem aștepta de la aceștia? Dar noi știm că Dumnezeu a acceptat să se urce pe cruce pentru mântuirea neamului omenesc și că reîntoarcerea noastră din iadul veșnic a fost posibilă numai prin această jertfă nemaipomenită a Însăși Dumnezeirii și că tocmai în virtutea acestui lucru nu va lăsa să-i fie batjocorită biruința. A biruit o dată moartea, a golit o dată iadul, o va face ori de câte ori va fi nevoie pentru că știe să o facă.

 (Interviu realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, octombrie 2017)

 

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura