Mircea Vulcănescu: Pagini din jurnal de temniţă „E simplă şi duioasă atmosfera de la ruga de seară”


Mircea Vulcănescu18 mai 1946

Adorm îngrijorat de soarta alor mei de acasă. Azi am cheltuit ultimul ban. Dacă mi se întâmplă ceva, cu ce voi putea face faţă? Eu port răspunderea lor. Am adus fetele-n lume: două fete ca două minuni. Şi o a treia… Dar de Vivi are grijă mai ales mama ei. Va trebui să am şi eu, odată! Cum? Că avere n-am decât casa părintească moştenită de la tata. Tot ce am putut agonisi am pus în ea. Biblioteca, lucrurile dinr-însa, din care multe sunt ale Mărgăritei. Mă gândesc că sunt acum ameninţate. Şi Mărgărita şi copiii riscă să rămână acum pe drumuri. Legea care înfiinţează „tribunalul poporului” prevede confiscarea averii dobândită după 1940 şi pentru copii şi pentru soţie, afară de cele moştenite. Şi un text din legea aceasta arată că nici moartea vinovatului nu-i scuteşte de pedeapsa confiscării.

Ce minte talmudică se va fi îndârjit să întreţină învrăjbirea de-a lungul mai multor generaţii, persecutând şi copiii?

Şi totuşi, nu ştiu de ce, nu mi-e grijă pentru ei. O mână nevăzută stă parcă asupra lor şi îi veghează spunându-mi: „Priviţi crinii câmpului!…”. Da, desigur! Nu am făcut niciodată rău nimănui decât fără să vreau. Poate numai Mărgăritei! Dar nici ei. Şi apoi, pe ea am iubit-o. Şi pe cine ai iubit, trebuie să ştie să sufere. Asta e demnitatea ei. Şi ştiu că ţine la dânsa. Şi iar mă copleşeşte grija lor, care în ultimul timp, văzându-le cum slăbesc, atunci când leafa nu-mi ajungea să le hrănesc cum voiam, luase forme paroxistice. Am făcut bine că am cheltuit tot ce am ca să le hrănesc în ultimul timp, îmi spun. Presimţeam parcă iminenţa unui timp când n-o voi mai putea face. Şi iarăşi îmi spun: n-am făcut rău nimănui, ci tuturor numai bine. Nu se poate să nu-i ajute cineva şi pe ei! Dar cine? Hm! Asta nu prea văd bine. Şi Mărgărita şi Radu au fost săraci, de copii. Şi Mărgărita a crescut şi Radu a crescut-o pe Ioana, mare ca o minune. E bine că s-au deprins cu sărăcia. Bunăstarea în care i-am crescut pe copiii mei în primii ani, în care s-au complăcut desigur, le-a învăluit în caracterul aerian, diafan al vieţii. Faptul că suntem toţi „pasăre pe cracă”. Şi totuşi! Casa asta plăcea Sandrei atât de mult! Şi-şi făcuse din ea un loc de basm! Şi Măriuca, cu greu s-a hotărât să se-mpace cu gândul că e nevoită să muncească. O face totuşi cu râvnă de câtva timp, din virtute şi emulaţie, deşi bombănind, de acum câteva luni, de când n-avem servitoare!

Mă gândesc la spusa lui Nae Ionescu iar: „N-a trăit cu adevărat, măi băieţi, cel care n-a trăit din expediente, cel care n-a tremurat măcar o dată, neştiind ce va mânca a doua zi”! Desigur aşa e. Şi totuşi, casa asta scăpată de bombardamente şi de jaf este oare sortită să se risipească cu totul? Şi totuşi mă simt acum iarăşi tot atât de departe de ea, ca în preajma zilelor de bombardament din 1944. Să fiu oare iarăşi gata? Mă gândesc că în ultimele zile am fost mai rece cu toţi, ca şi cum legăturile mele cu ei s-ar fi subţiat, oglindite în oglinzi, ca şi cum aş fi de pe acum în altă lume. Adevărul e că de când a început Procesul Mareșalului, numai jumătate din sufletul meu e aici și pare că rătăcește. Cealaltă jumătate e acolo lângă el. Sunt unul din puținii oameni care – deși Mareșalul s-a purtat nedrept și dur cu ei – nu numai că îl admiră, dar îl și iubesc pentru simplitatea adâncă cu care și-a asumat rolul lui tragic de acoperitor al neamului într-un ceas rău, pentru buna lui credință încăpățânată pusă în slujba voinței de bine, care iese anapoda, adică pentru ceea ce am numit cândva, caracterizând rolul său de acoperitor al greșelilor și de plătitor al polițelor altora: „măreția în restriște”…

 

20 mai 1946

Ne orientăm acum în jur. În închisoare mai sunt afară de noi mulţi deţinuţi implicaţi în alte procese în faţa Tribunalului poporului. Sunt, mai ales, mulţi de la Iaşi… Ne cercetează. Ni se plâng că sunt uitaţi aici, unii de la 23 August 1944, că au fost ridicaţi pe simpla afirmaţie a unor oameni de pe stradă…

De pe sală, unde e capela şi unde duce drumul la celule şi dormitoare, vine un miros tare de amoniac. Se aduc paturi noi de fier. Au fost evacuate mai multe încăperi, care ne sunt rezervate…

Acum, arestaţii se însoţesc, care cum să stea în camere. În celule, câte doi sau câte trei, în dormitor, doisprezece. Aştept să aleagă întâi cei mai în vârstă şi mă-ndrept şi eu spre dormitor. A rămas liber patul dinspre uşă. Îl aleg pe el, deşi nu trebuie să fie plăcut mirosul ori de câte ori se deschide uşa… Dar sunt cel mai tânăr şi sunt decis să nu fac nimic spre a-mi înlesni şederea aici din punct de vedere material. Ceilalţi au cerut saltele, aşternuturi. Cretzeanu şi Generalul Rosetti se instalează ca pentru un adevărat camping. Încet-încet, odaia se preface într-un fel de „turnă”, ca cele de la Şcoala Normală Superioară din Paris… Un deţinut de la Iaşi, în care văd de la început un fel de agent de supraveghere, se oferă să ne servească: bate cuie în dreptul patului fiecăruia. Se agaţă paltoane, haine. Prima masă o gustăm de la închisoare, încă nearanjaţi bine… E o ciorbă de fasole. Un fel de zeamă lungă, pe care ceilalţi o găsesc rea; eu, bună. (Nu am mâncat fasole de când sunt!) – fiind susţinută ca gust de puţină boia iute de ardei. Pâinea, de asemenea, e mediocră. Încet, încet, se desfac geamantanele. Lucrurile se aşează, încep să vină de acasă aşternuturi, bagaje. După masă încep supoziţiile: Cine a venit? Cine lipseşte? De ce suntem aici? Care suntem? Şi din acest inventar, cel mai iscoditori cată să desluşească situaţia. Nu suntem toţi. Lipsesc încă o mulţime. Vor veni? (…)

Verific părerea mea despre neadevărul afirmaţiei celebre al lui Dante: „Nessun magior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria”, pe care le recită sonor dl. Finţescu, lungit pe pat, după masă. Nu. Nu e adevărat! E o mare fericire şi poate cea mai neatacabilă putere în mizerie, aceea de a avea amintiri. Mă uit cât de mult ajută aceste amintiri fiecăruia din noi să-şi iasă din sine, să-şi depăşească starea de abatere de-o clipă şi să-şi reia firul vieţii obişnuite. Nu ne putem închipui cât e prezentul de ţesut, de prefăcut, de schimbat de amintiri. Înflorirea unei flori nu te-ar înduioşa dacă amintirea nu i-ar da înţeles, n-ar ţese în jurul ei o plasă de atitudini mai vechi, de sensuri, de simboluri, situând-o într-o anumită regiune a sensibilităţii, deja încercată, care prin aceasta chiar îi dezvăluie calitatea.

Dl. Petrovici râde de mine că sunt un spirit excesiv clasificator, pentru că am făcut lui Alexandru Marcu o teorie, arătându-i că suntem aici patru categorii de acuzaţi, cu poziţii deosebite în proces: militarii, economiştii, intelectualii şi cei cu legile rasiale… a căror gravitate (dintr-un punct de vedere, căci dintr-altul situaţiile ar fi mai curând inverse) graduală a situaţiei vine din faptul că primii sunt acoperiţi de ordine, cei de ai doilea de cifre, cei de ai treilea numai de atitudini şi ultimii numai de scuze şi atenuări. I-am făcut această teorie ca să-l consolez, arătându-i că situaţia „intelectualilor” în proces nu atârnă de ce au spus, ci numai de „ce vor spune”. Dl. Petrovici mă acuză că l-am terorizat… Aşadar, clasificarea, armă de distrugere! E un aspect al chestiunii la care nu mă gândeam. Dar totdeauna am fost partizan al fecundităţii acestei întinderi de ţarcuri şi capcane în real care constituie clasificarea. Ca şi la ţarc, fecunditatea nu este aceea a locului îngrădit, ci aceea a vânatului care cade-ntrânsul”. (…)

 

22 mai 1946

În faţă avem o curte lungă străjuită de case roşii, păzită de sentinele şi barată în fund cu căpriori des sârmă ghimpată, dincolo de care vedem agitându-se siluetele plăcute… Acolo începe „lumea de dincolo”, „oraşul” şi libertatea. O simţi după frământarea care animă trupurile de dincolo de ţarc şi după fluturarea mâinii tale către ele. Cu lumea de dincolo mai avem însă un contact, aici aproape. Şi deosebirea dintre aici şi dincolo o simt pe de o parte tăioasă ca sabia zidului despărţitor, când e să treci de aici dincolo ca o margine de netrecut, ca o barieră, o oprire. O simţi, dimpotrivă, mai insinuantă şi mai subtilă, şoptitoare, insiduoasă când se vine de dincolo încoace. O simţi ca o atmosferă intimă, caldă, ca „omenia omului” care te învăluie şi pătrunde cu tine în chip nevăzut, prin zarea liminală a sentimentelor şi a gândurilor proprii, amintindu-ţi că eşti totuşi om şi tu. „Închisoarea” o simţi atunci ca un bloc colţuros, cristalizat, ca un sistem rigid de norme, de canoane, ca ceva străin care te jenează asemenea unui guler tare. E reacţia ta, fireşte, faţă de „exterior”, căci „înăuntru” totul e şi el „liber” în felul lui; şi numai vederea plopilor, a zidului, a gardului de sârmă, care străjuiesc petecul de cer albastru ziua, iar seara strigătul intermitent al sentinelei care spune „Stai!”, „Stai!”… te fac să simţi că există opreliştea. Privind la aceste case, îmi vin în minte versurile lui Cocteau: „E toi si loin, si près de moi!”[1] (…)

 

23 mai 1946

Eu am devenit aici, un fel de „secretar al apărării”. Iau pe rând pe fiecare şi-l dăscălesc, arătându-i situaţia. Foarte puţini cunosc adevărul. Şi rămân miraţi când li-l spun. Am la mine datele statistice şi le arăt. Foarte puţini au făcut comparaţii cu situaţia dinainte. Examinez cu ei exporturile româneşti: petrolul, cerealele, lemnul, animalele şi produsele animale. Tot exportul din cei trei ani (1941, 1942, 1943) nu atinge nici ½ din exportul unui an normal. Finţescu ascultă şi se miră. El, care dăduse alarma într-un raport vestit, rămâne uimit să afle realitatea”. (…)

 

24 mai 1946

Primesc în fiecare zi aici, trei rânduri de pachete, uneori chiar patru. Al treilea pachet îmi vine pe la trei de acasă. De două ori soru-mea mi-a trimis câte un cozonac, de două sau trei ori cacao cald în termos, o dată friptură de purcel… Mi-au adus şi Candide-ul lui Voltaire, pe care-l cerusem. O dată mi-a trimis şi Iulian un pachet cu pâine de casă, oltenească, brânză albă şi 10.000 lei. Gestul lui m-a mişcat mult. Se-nţelege că n-aş fi putut mânca singur toate aceste bunătăţi. Mai ales că şi ceilalţi primesc multe bunătăţi şi le împart cu mine şi cu alţii. Am împărţit şi deţinuţilor ceilalţi, mai puţin favorizaţi, pâinea albă, friptura, untul şi o parte din miere, brânza, costiţa afumată şi câte o căpşună de poftă. Le-a făcut acestora care mănâncă mai ales mâncarea de la cazan, o plăcere nebună. Aveam impresia că dau de pomană de sufletul mamei”. (…)

 

25 mai 1946

E simplă şi duioasă atmosfera de la ruga de seară. În altarul improvizat în capătul coridorului din faţa uşii de intrare spre „vorbitor” se adună tăcuţi, unul câte unul, locuitorii închisorii. De-a valma. E singurul moment în care – la fel cum se întâmplă lucrurile în Biserica noastră Ortodoxă – oamenii de tot natul, de toată starea şi de toate grijile, atât de deosebiţi peste zi şi ca sentiment şi ca preocupări, se adună fără deosebire şi constituie o comunitate. Simţi printre ei pe unii mai senini; pe alţii îi simţi mai grei de păcate. Unii care au avut nenorocul să aibă ceva pe cuget, vin şi se închină aici şi peste zi, singuratici, închişi în mutismul închinării lor. Dar seara, ei nu sunt singuri. Sufletul lor îl simţi deschis ca o floare către ceilalţi. Rugăciunea de seară e simplă. Începe cu Învierea lui Hristos… (suntem doar între Paşte şi Înălţare) şi sfârşeşte cu întreitul Hristos a înviat. E vorba de viforul patimilor în care am căzut, de mâlul adânc în care se zbate sufletul în deznădejde, de alinarea pe care o aşteaptă păcătosul de la Dumnezeu şi de liberarea şi iertarea pe care o cere cu toate că nu o merită”. (…)

(Material preluat din Revista Atitudini, Nr. 35)

 

[1] Eşti atât de departe, atât de aproape de mine.


Post a Comment

(required. But it will not be published)