Părintele Justin Pârvu despre primejdia creștinismului dezbrăcat de duh De vorbă cu maicile de la mănăstirea Paltin

De vorbă cu maicile de la mănăstirea Paltin[1]

Despre osteneala călugărească

Dacă ai adevărul, nu-ți mai trebuie nimic altceva decât să începi cu osteneala de dimineața până seara. Ați citit cum se ducea călugărul acela într-o fundătură de peșteră noaptea? „Și nu ți-a fost frig acolo?”. „Nu, că am întâlnit un leu și m-am așezat la spatele lui și am stat cu el acolo și dimineața el a plecat, iar eu am mai rămas puțin”. Și a mai rămas acolo încă două zile și s-a ostenit și rămăsese la un moment dat cu dulama roasă de metaniile și de nevoințele de pe bolovanii din peșteră. Și de acolo a ieșit nemâncat de trei zile și s-a întâlnit cu un pădurar care îi dă din geantă: „Părinte, uite, am șase copii acasă și am ceva să vă dau sfinției voastre”. „Măi, băiete, uite că mai am eu o bucată de colăcel uscat. Du-l la copilul cel mai mic al tău. De acela mai mic ai să te mai bucuri mai mult în viață, chiar dacă nu l-ai vrut. Dar Dumnezeu îl vrea pe el”. Și într-adevăr copilul acela a rămas singur de i-a crescut pe ceilalți, că el a murit după doi ani. A murit și mamă’sa, copiii au rămas singuri și copilul cel mai mic i-a întreținut pe toți ceilalți.

Aceasta este într-adevăr viața cea călugărească intensă și activă, care se resimte în viața creștinului ca o scânteie de Ortodoxie. Asta e viața monahală. Călugărul trebuie să aibă o nevoință mai mare decât a mireanului. Ce știm noi însă? Noi ne facem o ascultare pripită, gălăgioasă și neastâmpărată și ne închidem în casă la noi să facem mare pravilă. În comparație cu un creștin de-al nostru care are și gospodărie, are și grijile societății, are și grijile unei meserii și ale unei familii: du copilul la spital, pregătește pe celălalt care nu prea învață, pe celălalt care nu prea ascultă. Tot ăsta aduce și la mănăstire câte puțin, ăsta aduce și la ctitoria mănăstirii, cu ăsta faci și biserica, cu ăsta faci și paraclisul și casa și stăreția și toate lucrurile astea pe care ni le permitem noi. El este adevăratul mucenic care duce povara și Golgota răstignirii[2]. Astfel de creștini umplu și bisericile în nopțile de Înviere, ăștia vin și la Bobotează, cu ăștia te prezinți și la Cuvioasa Parascheva, la 14 octombrie, cu ăștia și la Sf. Ioan cel Nou de la Suceava și la Ștefan cel Mare și Sfânt, la Putna și la Nicula. Ăștia sunt ostenitorii care merită într-adevăr toată cinstea. Ei au dus și jertfele și martirajul poporului nostru, ei și-au lăsat osemintele la Mărășești, Oituz, Călugăreni. Noi cu ce ne manifestăm? Ce avem de dat?

 

Lipsa povățuitorilor în viața spirituală

Cine vrea să fie călugăr adevărat să ia viața marilor întemeietori de obște, să ia Sf. Teodor Studitul să vadă ce le recomanda călugărilor, și la începători, și la școliți, și la cei mai înaintați, să vadă cum s-au nevoit obștile acestea mari ale mănăstirilor și să se identifice și să vadă cum se formează călugărul. El (călugărul) stă ca ostașul într-o cazarmă, unde stă sub o comandă, stă sub o virtute, stă sub o formare. Cum să pui un ostaș să fie comandant de companie și pe timp de război să-l pui să comande atac împotriva inamicului? Ce știe el să facă? Că nu știe să facă o instrucție individuală, nu știe să facă o mișcare cu arma de la picior pe umăr și de la umăr la picior sau să facă în sfârșit o tragere, să lovească o țintă. Ce știe el cum să dea o comandă la 150 de oameni? Cam așa încearcă și începătorii (care se grăbesc spre viața pustnicească și fug de greutatea obștii), că nu-i mai trage obștea, vor liniște, vor aparte să trăiască. Nu vedeți cum oameni tineri s-au pierdut așa și au ajuns fără niciun rost, fără un povățuitor, fără o experiență de obște? Este așa o frământare în tineret, dar n-au un sfătuitor, n-au un duhovnic cu experiență de rugăciune, de liniște, de asceză. Pentru că până și când te apuci să înveți o limbă străină, engleza sau greaca, oricât te-ai munci să înveți singur, nu se poate. Ai nevoie de un om care cunoaște ca să te ajute. Și în cântare, oricât te-ai munci singur, nu faci mare lucru și nu-ți iese până ce nu ai un om care să te dirijeze, care să-ți dea anumite noțiuni de execuție. Cu atât mai mult în viața duhovnicească unde ai de-a face cu diavolul, cu cel viclean. Și marii duhovnici au fost ispitiți de diavol și înșelați, d’apăi începătorii, de unde să iasă ei la o desăvârșire, așa cum bați din palme? Altădată un nou venit stătea două, trei zile la poarta mănăstirii și acolo bătea în fiecare zi să-l audă starețul. „Ei, mai stai și astăzi, mai stai și mâine și să vedem poimâine dacă-i bun de mănăstire”. Ei, ăsta era într-adevăr convins că stă și că de la început o ia cu răbdarea care e la temelia tuturor începuturilor. Ăsta făcea deodată școala umilinței și a răbdării. Apăi, acum dacă vine la mănăstire trebuie să îl invit eu să se facă călugăr, să îi dau explicații, să îi pun în față avantajele monahismului. Și mai vine și la anul încă o dată: „Părinte, am mai vorbit și anul trecut despre mănăstire că aș vrea să vin să mă fac călugăr”. „Păi, da, vezi poate te convingi”. Da’ ce să faci cu el când îl pui la proba numărul unu și el te-a lăsat deodată că n-are chef de călugărie? Sfinții Părinți puneau la grele încercări pe monahi, pentru sporirea lor duhovnicească.

Pricinile decăderii monahismului românesc

De unde vine răul acesta care a pătruns și în lume și în monahism?

Răul acesta ce a venit la noi este și din școală și din Biserică și din familie, pentru că prea puțini și-au făcut datoria în duhul acesta al lui Hristos, al dragostei desăvârșite. Când vorbim de Biserică, vorbim despre tot ce există ca suflare botezată, despre tot creștinul botezat în numele Sfintei Treimi. Biserica a ajuns roaba Statului, cu preoți salariați, cu monahi transformați în funcționari, oameni ai birocrației, încât la un moment Biserica nici n-a mai fost stăpână pe ea. Și care a prins starea bună, acela o trăiește până astăzi. Da’ călugărul de azi a devenit un funcționar. Mă uitam și în anii ’75-’80 cum la mănăstire se grăbea slujba ca „neapărat să plecăm la serviciu”. Părintele la ora 9 trebuia să fie gata cu slujba că toată lumea pleca la serviciu: ghidul, repede la bilete la poartă, supraveghetorul cu muzeul la postul lui. Mai era el, săracu’, călugăr? Era funcționar, robul atârnării. Venea autocarul: „Treci și spune istoricul până la amiază”, venea al doilea, stai până la ora 4, 5, venea al treilea și seara, raport, procese verbale. Ce ai discutat? Câte autocare străine, câte românești, ce întrebări au pus, cum ai răspuns, ce ai făcut în împrejurarea cutare? Dar securistul te întreba ca să te verifice, să vadă ce ai făcut că el era cu tine pe acolo prin curte și știa sigur ce ai răspuns la întrebări încât pentru el era doar un fel de verificare. Și iată că starețul, economul, casierul, contabilul, toată protipendada asta erau oamenii partidului și nu aveau nicio tangență cu viața călugărească. Lumea se ducea așa că suna clopotul la o Vecernie, se făcea o Utrenie și cu rapiditate o Sf. Liturghie. Partidul comunist n-avea nevoie de bisericile Suceviței, Voronețului, Putnei, nu-l interesa să le restaureze picturile, să se ocupe de redresarea lor. Nu, avea nevoie oarecum de aparența lor în Occident. Și iată că în felul acesta Statul a știut să pună mâna pe forța bisericească pentru că poporul ascultă mai mult decât orice de glasul Bisericii. Așa încât ei s-au asigurat cu astea și Securitatea era printre ei, cu toți acești funcționari care erau oamenii lor și le spuneau toate păsurile și mărturiseau până la ultimul călugăr de la grajd. Nu mai era un pericol pentru dânșii lumea care venea pentru că era totul în paza și sub mișcarea lor. Iar fiecare era măsurat și cântărit în discuțiile pe care le avea cu un creștin.

De aici s-a degenerat totul și a pornit răul în monahism. Nu mai era un părinte Elefterie, un părinte Paisie, un Nicodim Măndiță. Acum din tot putregaiul ăsta ce să mai iasă, ce să mai aștepți? Doar să aștepți să se termine cu tot putregaiul și cine știe prin ce minune dumnezeiască să mai apară câte un vlăstar sănătos pe ici, pe colo. Asta nu e în puterea noastră, e în puterea Duhului care le rânduiește pe toate.

Neamul românesc nu-și mai găsește identitatea

Nu vedeți câtă răutate există în lumea aceasta? Nu mai e pace, nu mai e liniște, nu mai este dragoste, nu mai este unitate, nu mai este râvnă pentru nimic. Facem toate teologiile în lumea protestantă și venim de acolo cu o influență occidentală. Ne spun țăranii, muncitorii, oamenii simpli care se duc prin Italia, Spania sau Franța cât de pustiiți vin și cât le e de dor să asculte o priveghere, o rugăciune ortodoxă în munții aceștia românești. Ce să mai vorbim de cei care stau în mod special să inhaleze protestantismul și toată barbaria[3] asta din Occident? Și oamenii aceștia se întorc goi, dezbrăcați de duh și sunt puși în locuri de unde trebuie să dirijeze un creștinism nou, cu un om nou, cu o evoluție în putrezire. Deci este un putregai care vine peste putregaiul pe care îl avem noi, o cenușă despre care vorbește și Nae Ionescu, că n-avem ce căuta în „cenușa occidentală”.

Au venit pe aici niște basarabeni și îmi spuneau că pe timpul comunismului toată lumea fura, de la primul până la ultimul. „Ai nevoie de vin?” „Luăm vin”. „Ai nevoie de lapte?”. „Luăm lapte”. „Ai nevoie de brânză?”. „Luăm brânză”, încât toată lumea o ducea foarte bine. Când a venit situația actuală, basarabenii nu mai votează decât comunismul care era foarte bun, că mergeau la Colectiv și luau de acolo. Că munceau, că nu munceau, se duceau acolo și luau. Dar comunismul nu mai e același, s-a schimbat cu totul. Comunismul are altă latură. Numai că acum ei îl votează. Când au venit rușii în primul război mondial pe la noi cu bunătatea lor, cu dragostea rusească, cu măreția lor, toată lumea exclama: „Au venit rușii pravoslavnici!”. Apăi era ceva. Și când au venit în ’44, lumea se aștepta la aceeași bunătate, la aceeași dragoste, dar a venit Securitatea, a venit tineretul progresist cu altă formare. Și acum, iată, cam același lucru se întâmplă în viața noastră politică. Au împărțit forțele astea Europa și Basarabia a rămas a nimănui.

Noi mergem din degenerare în degenerare. Totul e făcut superficial, nu mai este un creștinism real în care să se mai propovăduiască adevărul. Aproape am putea spune că poporul român nu mai este o națiune, ci o populație. S-a transformat un popor într-o populație care nu-și mai găsește identitatea. Și asta se și urmărește: distrugerea noastră ca nație, îndobitocirea noastră ca pământul să se transforme într-un Babilon.

[1] Cuvânt despre viața monahală adresat maicilor de la M-rea Paltin Petru-Vodă

[2] Părintele Justin nu defaimă aici monahismul (față de care avea cea mai mare considerație), ci cu mult tact duhovnicesc face o mustrare menită să smerească și să amplifice nevoința monahilor, ca și veghetori ai neamului, ca rugători pentru întreaga lume.

[3] Se referă din punct de vedere spiritual.

(Articol preluat din Revista ATITUDINI, Nr. 50)

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura