Acasă » Preot Ilarion V. Felea: Viața Sf. Ioan Evanghelistul


Preot Ilarion V. Felea: Viața Sf. Ioan Evanghelistul


Preluat din noul volum la „Cuvântări la Viețile Sfinților”, apărut la Editura Fundației Justin Pârvu:

sf-ioan-evanghelistul8 Mai

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan

Între marii apostoli, Sf. Ioan Evanghelistul este un uriaș al vieții după voia lui Dumnezeu, e un pisc de înălțimea căruia altul mai mare nu se află, e vulturul vederii, gândirii și trăirii creștine. Ioan este cel mai tânăr și cel mai iubit ucenic al Mântuitorului, e îndrăgostitul de Hristos, așa după cum Pavel e „nebunulˮ pentru Hristos, e pilda omului care se lipește de Hristos și pe care la răstignire, Iisus îl află vrednic săi încredințeze, Mama. Iubirea dumnezeiască la luminat să pătrundă cele mai înalte adevăruri, să trăiască cea mai frumoasă viață și să scrie cea mai sfântă Evanghelie.

S-a născut și a crescut în Betsaida, lângă Capernaum, pe țărmul apusean al lacului Ghenizaret, împreună cu fratele său Iacob, cu Petru, Andrei și Filip, toți din familii de pescari. Tatăl său se numea Zevedeu, iar mama Salomea, se crede nepoată de frate a preotului Zaharia, femeie evlavioasă, rudenie cu Maica Domnului, ucenică și ea a Mântuitorului, împreună cu alte femei, până la cruce. Despre copilăria și școala lui Ioan nu știm nimic sigur. În cartea Faptele Apostolilor (4:13), apostolii Petru și Ioan sunt numiți oameni simpli și fără carte. Deci, nu ascultaseră pe rabini și nu erau din familie de cărturari. Totuși e sigur că mama sa ia dat o creștere aleasă, la învățat – cât a cunoscut și ea – legea și prorocii Vechiului Testament. Trăind în mijlocul naturii, lângă lac și întrun mediu familiar, moral, religios și social sănătos, în muncă și rugăciune, copilul își întărește credința în Dumnezeu și împlinește poruncile Lui. Când ia îngăduit vârsta, a ajutat tatălui său la pescuit, arătând în fapte frumusețea sufletului său plin de bunătate și iubire.

Fie ca rudenie, fie ca faimă de proroc, vestea Sfântului Ioan Botezătorul a ajuns și în casa lui Zevedeu. Atras de sfințenia vieții și a învățăturii lui, tânărul Ioan ajunge între cei dintâi învățăcei ai Botezătorului. Prorocul are o mare putere de înrâurire asupra tânărului care îi admiră viața și gândește mult la predica lui. De la el împrumută Ioan simplitatea, limpezimea și felul avântat de a vorbi al profeților.

Din școala Prorocului Înaintemergătorului, trece în școala Mântuitorului. Ioan e cel dintâi care descoperă pe Mesia și cel dintâi ucenic al Lui. El auzise din gura Înaintemergătorului de „Acelaˮ care vine după el, de «Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii», «Fiul lui Dumnezeu» peste care la Botez sa arătat Duhul Sfânt (In. 1:2636). De aceea când Îl vede, se încredințează că Acesta este HristosMesia și se hotărăște săL urmeze.

După întoarcerea lui Iisus, după Botez, din pustie, unde a postit 40 de zile, Ioan Îl urmează cu încă un ucenic, Andrei, fratele lui Petru (In. 1:40). Nuși spune numele, dar el este (In. 1:37). «Ce căutați?», ia întrebat Iisus. «Învățătorule iau răspuns ei unde locuiești?». Iisus le-a zis: «Veniți și vedeți». Și ei s-au dus și au văzut unde ședea și au rămas la Dânsul în ziua aceea… (In. 1:3839). Unde Lau urmat, nu știm, că Iisus nu avea casă, navea unde săȘi plece capul. Vorbind însă cu El, se încredințează și mai mult că El este Mesia. Spune și fratelui său Iacob, că a aflat pe Mesia, Care e Hristos. Atunci el părăsește pe Ioan Botezătorul și urmează pe Mântuitorul, pe drumurile Galileii, împreună cu Andrei și cu Petru, ca martor al vieții și învățăturii Lui, de la început până la sfârșit. La nunta din Cana Galileii vede întâia minune a Mântuitorului. Merge în Ierusalim și e de față la întâia curățire a Templului. E de față la convorbirea cu Nicodim, cutreieră împreună satele și orașele Iudeii, întâlnește din nou pe Sf. Ioan Botezătorul, în ținutul Salimului, îi ascultă noua și minunata mărturisire despre Iisus, șio întipărește bine în minte, ca peste 65 de ani să o transcrie în Evanghelie (In. 3:2336).

  Ajunși la Nazaret, Ioan își reia pentru câtva timp meseria de pescar, dar Mântuitorul în curând îl cheamă din nou, după un pescuit bogat, săl facă, împreună cu ceilalți învățăcei, vânător de suflete. Face școala apostoliei și primește învățătura Evangheliei, pe care de acum înainte o va vesti aproape 70 de ani. Era un credincios înflăcărat, dar și iute la mânie. De aceea și numește Iisus pe cei doi Zevedei, «fiii tunetului». Trebuia să mai învețe lecții și virtuți despre milă, blândețe, iertare, smerenie. Când mama lor le cere întâietatea în Împărăția cerurilor, Iisus le vorbește despre întâietatea jertfei aici pe pământ (Mt. 20:1723; Mc. 10:3245). Când frații Ioan și Iacob au cerut foc din cer peste un sat din Samaria, care nu primise pe Mântuitorul, Iisus ia certat, că Fiul Omului nu a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască (Lc. 9:5256).

Pe măsură ce cunoaște pe Mântuitorul, Ioan mai mult se alipește de El, cu tot sufletul, șiI încredințează toată viața. Era cel mai atent la cuvintele Domnului și cel mai aproape de El în toate împrejurările. El singur, dintre ucenici, Îl urmează din Ghetsimani și până la Golgota, și suferă alături cu El, împreună cu femeile mironosițe.

Dintre toți apostolii, Petru, Iacob și Ioan se bucură de mai multă încredere și atenție în fața Mântuitorului. Petru, pentru credința și mărturisirea lui, Ioan și Iacob pentru alipirea și iubirea lor. Dintre cei 12 apostoli, ei văd, ca martori, Schimbarea la față și învierea fiicei lui Iair, ei însoțesc pe Iisus la rugăciune, în Grădina Ghetsimani și tot ei sunt mai apoi stâlpii Bisericii din Ierusalim. Doar dintre trei mari apostoli, Ioan e cel mai apropiat și cel mai iubit. Biserica primară îl numește „Iubitul Domnuluiˮ. Vrednicia și iubirea aceasta se adeveresc la Cina cea de Taină. Aici Ioan e la stânga Domnului, fericit, aplecat și lipit cu capul pe pieptul lui Iisus. Când aude vestea vânzării, Ioan este cel dintâi care tresare și întreabă: «Doamne, cine este vânzătorul?» (In. 13:21-25). Lângă cruce, Mântuitorul îi încredințează pe Mama Sa, zicând: «Femeie, iată fiul tău… iată mama ta» (In.19:26-27).

După înviere, Mântuitorul îi arată din nou iubirea (In. 21:2024), după ce el alergase și ajunsese cel dintâi la mormânt (In. 20:210). După înălțarea Domnului, Ioan așteaptă retras în post și rugăciune, venirea Mângâietorului, împreună cu Maica Domnului și cu ceilalți învățăcei (FA. 1: 13-14).

La pogorârea Duhului Sfânt, Ioan primește darul și apostolia, ca și ceilalți apostoli. După pogorâre, predică pe Hristos, pleacă la propovăduire, vindecă un olog, împreună cu Petru. Predica lor mișcă și cucerește mii de suflete. Iudeii se îngrijorează și îi prind șii duc în fața Sinedriului (cel mai înalt sobor al lor de conducere și judecare) și le cer socoteală de lucrarea lor. Atunci răspund ei acele minunate și îndrăznețe cuvinte: «Judecați de este drept înaintea lui Dumnezeu a vă asculta mai mult pe voi decât pe Dumnezeu! Căci noi nu putem să nu grăim cele ce am văzut și am auzit» (FA. 4:19-20). Era cu neputință ca apostolii să nu spună, să nu „strigeˮ de pe acoperișuri cele ce au văzut cu ochii, viața și învierea Domnului și cele ce au auzit cu urechile lor: învățăturile Lui.

  Petru împreună cu Ioan întemeiază și organizează Biserica din Ierusalim, cea dintâi Biserică creștină, faptă care alarmează sinedriul. Iarăși sunt prinși și aruncați în închisoare. Îngerul Domnului îi eliberează (FA. 5:17-20). Auzind că sunt liberi și învață poporul în biserică, din nou au fost duși în sinedriu și mustrați că au umplut Ierusalimul cu învățătura lor. Atunci, când căpeteniile iudeilor crăpau de ciudă și se sfătuiau săi omoare, sa ridicat dascălul de lege Gamaliil și a rostit acele cuvinte înțelepte: «Bărbați israeliți, nu vă legați de oamenii aceștia, ci lăsații, căci lucrul acesta sau planul acesta de este de la oameni, se va risipi, iar de este de la Dumnezeu, nul veți putea risipi, nu cumva să fiți și luptători împotriva lui Dumnezeu» (FA. 5: 33-39). Cuvintele înțeleptului au fost ascultate. Apostolii Petru și Ioan, după ce au fost bătuți cu nuiele și li sa poruncit să nu mai vorbească despre Iisus, au fost sloboziți. Ci ei «în toate zilele, în biserică și pe acasă, nu încetau a binevesti pe Iisus Hristos» ( FA. 5:40-42).

Mai departe, Ioan împreună cu ceilalți apostoli iau parte la alegerea și hirotonirea diaconilor (FA. 6:16). Înmulținduse creștinii, Ierusalimul începe a fi mic pentru predică. Ioan pleacă, împreună cu Petru, în Samaria, ca să împărtășească Duhul Sfânt celor ce se creștinau (FA. 8:1417). În fața prigoanelor mari care începuseră împotriva Bisericii din Ierusalim, mai ales după ce fratele său Iacob, la anul 44, a fost ucis cu sabia de către Irod Agripa, Ioan părăsește orașul și se retrage întrun oraș din Palestina. La soborul din Ierusalim, ținut pe la anul 50 sau 51, Ioan iarăși este de față (FA. cap. 15). Acum se întâlnește cu Sf. Ap. Pavel. Stau față în față doi uriași, doi mari apostoli. Ioan tace, poate că în mintea lui mai stăruia prigoana sângeroasă a lui Saul, în care a suferit pierzându-și pe fratele său, Iacob. Pavel însă recunoaște în el pe unul din cei trei stâlpi ai Bisericii din Ierusalimul care era atunci: Iacob, episcopul Ierusalimului, Petru și Ioan (Gal. 2:9).

De aici încolo nu mai cunoaștem viața Sfântului Apostol Ioan, decât din predania (tradiția) Bisericii. La anul 58, când Pavel se întoarce din a treia călătorie misionară, nul mai află în Ierusalim. Poate că sa mutat în Antiohia unde, după plecarea lui Pavel, se simțea lipsa unui apostol. Poate că a mai trecut pe la Ierusalim, când sa întâmplat adormirea Maicii Domnului. După anul 70, îl găsim propovăduind în Efes și în alte orașe și ținuturi din AsiaMică cu care avea legături (Apoc. 1:11). Sf. Irineu scrie că Sf. Ioan a venit în Efes după moartea lui Pavel și a propovăduit cu ucenicii săi în Asia Mică. Același lucru îl spune și Sf. Ignatie și Papia. În Efes apar persecuții sângeroase și eretici periculoși (gnostici). Ioan duce cu ei o luptă dârză. Aici se luptă el cu ereticul Cerint, care învăța că Iisus a avut un trup părut, nu un trup adevărat. Istoricii Irineu, Teodoret și Nicefor spun că Ioan, aflându-se odată în baia din Efes și auzind că și Cerint e acolo, ar fi zis: „Să fugim de aici ca nu cumva să se prăbușească baia peste noi, căci acolo este Cerint, dușmanul adevăruluiˮ.

În Efes, Ioan propovăduiește Evanghelia, săvârșește Sfintele Taine, face vizite pe la biserici, întărește comunitățile creștine, lămurește și luminează sufletele. Lucrarea lui din Efes e întreruptă, de izgonirea (exilul) lui în insula Patmos, de pe timpul împăratului Domițian (9596). Dus la Roma scapă ca prin minune dintrun cazan cu ulei clocotit și pe timpul împăratului Nerva se întoarce la Efes, de unde conduce mai departe bisericile Asiei.

Trecerea Sfântului Apostol Ioan pe la Patmos, o adeverește chiar el, în cartea Apocalipsei (1:9). Apocalipsa întărește tradiția. Patmos este o insulă stâncoasă, nerodnică, popas pentru corăbieri. Se află în fața Efesului. În una din peșterile ei șia trăit Ioan exilul și șia purtat greutatea bătrâneților, ca un pustnic. Aici a avut descoperirea cuprinsă în Apocalipsă, întâia lui scriere.

Ce la îndemnat pe Sf. Ioan să scrie Apocalipsa, nu e greu de aflat. Era starea în care se afla atunci Biserica. Să ne închipuim o corabie în mijlocul valurilor mării. Ereticii, prigonitorii păgâni și prorocii mincinoși o izbeau, ca niște valuri, din toate părțile. Mii de creștini erau în temnițe și mureau pentru Hristos, în prigoanele lui Nero și Domițian. Jertfele cele multe dovedeau credința cea tare și mântuitoare din suflete. Lepădările de credință sunt semne de îndoială și de slăbire. În locul miilor de martiri, veneau zecile de mii de creștini. Prin Apocalipsă, Ioan insuflă tuturor duh de viață, bărbăție. Mângâie și încurajează. Învață pe toți că Dumnezeu permite primejdiile și suferința, dar nu părăsește Biserica. Aurul în fier se curăță, sufletele în suferințe. Hristos și Biserica vor învinge. După suferință, o nouă lume se naște. Răsplata drepților și pedeapsa păcătoșilor vor fi după faptele lor. Apocalipsa prin urmare este un izvor de nădejde, insuflă creștinilor curaj și speranță. Fiarele adâncului, contrarii lui Hristos și Bisericii antihriștii, se vor nimici, păgânismul va cădea și Hristos va triumfa. Biserica luptă, suferă și biruiește sub privirea proniei Tatălui și a Mielului care o apără. Biruința din urmă va fi a celor buni, a copiilor lui Dumnezeu. Pentru aceștia sunt scrise cuvintele cu făgăduință de îmbărbătare: «Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții» (Apoc. 2:10).

Oamenii caută să tâlcuiască trecutul și să vadă viitorul, ca să înțeleagă prezentul. Apocalipsa le vine în ajutor. Deși e o carte profetică, foarte greu de tâlcuit, cu taine pe care le înțelege numai cine la descoperit pe Dumnezeu, folosul ei e mare. Cuprinsul ei e ca o „panoramăˮ a istoriei Bisericii, cu scene din drama omenirii creștine, de la înălțarea la cer până la sfârșitul veacurilor, ca un „reflector uriașˮ care aruncă lumină peste istoria lumii și mai ales peste luptele Bisericii până la Judecata de apoi, cu încredințarea că ele nu se desfășoară la întâmplare, ci sunt îndrumate de Dumnezeu, spre biruința adevărului, a dreptății și a păcii. De aceea citirea Apocalipsei trezește nădejdi și mângâieri în mijlocul necazurilor, și mai ales insuflă credința că răul va avea sfârșit, iar fericirea va fi fără de sfârșit.

La începutul Bibliei avem Cartea Facerii cerului și a pământului. La sfârșitul ei avem Apocalipsa, care anunță un cer nou și un pământ nou (cap. 21). Raiul în care nu vor mai fi războaie, tribunale, spitale, cimitire și lacrimi. Nu vor mai fi păreri de rău pentru trecut, nici temeri pentru viitor. Va exista numai veșnicia, un prezent veșnic în sânul desăvârșirii și al fericirii nesfârșite și nemărginite. La început omul se teme și se ascunde de Dumnezeu; «mam temut și mam ascuns, a zis Adam» (Fac. 3:10). Acum Îl caută, Îl dorește șiL strigă cu iubire: «Vino, Doamne, Iisuse, vino»…(Apoc. 22:20). Nu e vis, ci adevăr…

După moartea lui Domițian (†96), împăratul Nerva e mai blând. Prigoanele se mai îmblânzesc, multe închisori se deschid și Ioan se întoarce la Efes, bătrân de vreo 8090 de ani, dar cu virtute și credință destul de tare ca să poată conduce Biserica. Face călătorii misionare, hirotonește episcopi, îmbărbătează, conduce, mustră, binecuvintează și la dorința episcopilor din Asia Mică scrie Evanghelia carei poartă numele. Nu s-a lăsat ușor înduplecat să se apuce de o lucrare așa de mare. Se spune că abia după trei zile de post sa lăsat biruit de rugămintea ucenicilor săi, episcopii Asiei.

Când a scris Sf. Ioan cartea cu amintirile lui, despre viața, învățăturile și Dumnezeirea Mântuitorului, între anii 9698, celelalte trei Evanghelii erau scrise și cunoscute de mult, dar nu cuprindeau tot ce ar fi trebuit să mai cuprindă. Ioan le întregește, în cuvinte limpezi, izvorâte din cea mai curată iubire de adevăr și din cel mai înalt avânt de gândire, în cea mai strălucitoare lumină.

Ceilalți evangheliști șiau început scrierile cu viața Mântuitorului de pe pământ, cu nașterea și cu întâmplările prunciei și ale copilăriei Lui. Sf. Ioan își începe Evanghelia în cer și în veșnicie, cu viața cerească și dumnezeiască a Mântuitorului. «La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta la început era la Dumnezeu. Toate printrÎnsul sau făcut și fără de Dânsul nimic nu sa făcut din cei făcut. ÎntrÎnsul era viața și viața era lumina oamenilor și lumina în întuneric luminează și întunericul nu a cuprinso»… (In.1:15).

Așa își începe Sf. Ioan Evanghelia: sărbătorește cu cel mai înalt cuvânt și cu cea mai adâncă pătrundere în taina Dumnezeirii. Cuvântul lui Dumnezeu, adică FiulHristos e veșnic Dumnezeu. La începutul tuturor începuturilor El exista, își avea ființa în Dumnezeu. Era Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Și Cuvântul Sa întrupat, Sa făcut Om, dar nu din poftă trupească, ci prin lucrare și putere dumnezeiască. Mai departe, Evanghelistul înșiră fapte după fapte, dovezi, cuvântări după cuvântări, mărturisiri după mărturisiri și minuni după minuni, din care se vede limpede și lămurit, că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Începe cu mărturia Sfântului Ioan Botezătorul: «Acesta este Mielul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu. Mesia a venit». Mărturia lui Ioan aduce roade, atrage ucenici în jurul lui Iisus. Mai mult decât mărturia lui Ioan sunt faptele, minunile și cuvântările Mântuitorului în Cana, în Capernaum și în Ierusalim, unde alungă zarafii din templu și predică despre biserica Trupului Său, are convorbirea cu Nicodim, despre nașterea din nou; se întâlnește cu Ioan Botezătorul care face o nouă mărturisire despre El; trece prin Samaria, unde are convorbirea cu samarineanca, ajunge în Galileea, ține cuvântări, face minuni și merge a doua oară la Ierusalim, unde vindecă pe slăbănogul de la Vitezda. Întors în Galileea învie pe fiica lui Iair și pe fiul văduvei din Nain, înmulțește pâinile în pustie, umblă pe mare, vorbește despre pâinea vieții, pâinea trupului și a sângelui Său, ascultă mărturisirea lui Petru și merge a treia oară în Ierusalim, la sărbătoarea corturilor, pe ascuns și se ceartă cu fariseii, iartă pe femeia păcătoasă, mustră necredința iudeilor, alungă a doua oară vânzătorii din Templu, vindecă pe orbul din naștere și vorbește despre Păstorul cel bun. Pleacă din nou din Galileea, apoi iarna la sărbătoarea sfințirii Templului este iarăși în Ierusalim. Acum face minunea învierii lui Lazăr din Betania și intră a cincea oară în Ierusalim. De astă dată sărbătorește ca Împărat al păcii, apoi sărbătorește Cina cea de Taină, spală picioarele ucenicilor, descoperă pe vânzătorul, rostește cuvântarea de despărțire și rugăciunea arhierească. Urmează istoria Patimilor lui Iisus: prinderea, ducerea înaintea arhiereilor, lepădarea lui Petru, judecata lui Pilat, răstignirea, moartea, învierea, arătările după înviere, iertarea lui Petru și încheierea.

La începutul scrierii Evangheliei, Ioan șia pus în gând  întrebarea: „Cine este Iisus Hristos?”, iar după ce capitol de capitol și vers de vers arată că Iisus Hristos este Mesia, Mântuitorul lumii, Lumina, Calea, Adevărul, Viața și Învierea omenirii, încheie: «Acestea sau scris ca să credeți că Iisus este Hristosul (Mesia), Fiul lui Dumnezeu și crezând, viață să aveți în numele Lui» (In. 20:31).

Spre deosebire de celelalte trei Evanghelii, Evanghelia de la Ioan ne învață să cunoaștem  acele minunate cuvântări în care se cuprinde miezul învățăturii creștine, acele dumnezeiești minuni pe care niciun om nu le poate face, acele cinci călătorii pe care Iisus lea făcut la Ierusalim (In. 2:13; 5:1; 7:10; 10:23; 12:12), după care se poate vedea că lucrarea Mântuitorului pe pământ a durat după botez, trei ani și jumătate, și acele sfinte mărturisiri ale Sf. Ioan Botezătorul, ale Apostolilor și ale Mântuitorului despre Sine, din care se vede și străvede Dumnezeirea Lui. De aceea Evanghelia de la Ioan este ce mai bună apărare (apologie) a Creștinismului, cea mai desăvârșită carte (monografie) despre Dumnezeirea Mântuitorului.

Tot în Efes, marele și slăvitul apostol Ioan a scris și cele trei scrisori sau epistole sobornicești. În scrisoarea I recomandă cititorilor Evanghelia sa, în care a cuprins adevărata învățătură despre Iisus ca cititorii să o deosebească de a ereticilor (2:14; 21:26; 5:13). Câtva timp epistola aceasta era legată de Evanghelie. În cuprinsul ei îndeamnă cititorii să se ferească de eresuri și de păcate și să trăiască în iubire, în lumină, în Dumnezeu, căci Dumnezeu lumină și iubire este.

«Iubiților, scrie Apostolul Iubirii, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește nu a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire. Întru aceasta sa arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul născut La trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El nea iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Iubiților, dacă Dumnezeu astfel nea iubit pe noi, și noi datori suntem să ne iubim unul pe altul… Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el… Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este. Pentru că dacă nu iubește pe fratele său, pe care la văzut, pe Dumnezeu pe care nu La văzut, nu poate săL iubească. Și această poruncă avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele săuˮ ( I Ioan 4:710; 16, 20, 21). Lauda aceasta a iubirii nu are asemănare decât la Sf. Ap. Pavel, în scrisoarea I către Corinteni cap. 13.

La puțină vreme după scrisoarea I, urmează scrisoarea a IIa, pe care „Bătrânulˮ apostol o adresează „către aleasa Doamnă și către fiii eiˮ, care nu poate fi alta decât Biserica din Asia Mică, și scrisoarea a IIIa, adresată unui gaius, despre care nu se știe cine a fost. Din aceste scrieri mici, ca și din cele mari, se vede bine cât de mare a fost Sfântul Evanghelist Ioan. Din toate se revarsă aceeași iubire sfântă a unui Părinte Bătrân către copiii săi dragi, cu dreptate numit și recunoscut în Biserica și în lumea întreagă întâiul teolog, întâiul și cel mai mare cuvântător de Dumnezeu.

Din vremea bătrâneților sale de patriarh al apostolilor, ni sau mai păstrat trei amintiri, care ca și scrierile ne ajută săi cunoaștem sufletul mare de apostol și evanghelist. Întâi în drumurile lui, Bătrânul Apostol a întâlnit un tânăr, băiat de hoți, care îngrozea oamenii cu jafurile și cruzimile lui. Ioan izbutește săl îmblânzească și, cu multă răbdare și iubire, să facă din el un suflet nou, de creștin, vrednic să ajungă episcop. A doua, în ceasurile de răgaz, Ioan îi plăcea să se joace cu o prepeliță, ca să se odihnească și recreeze, căci, zicea el: arcul încordat fără încetare slăbește și nu mai este de niciun folos. A treia știre spune că doar la bătrânețe era dus de ucenicii săi de brațe la biserică și le spunea doar atât: „Fiilor, iubiți-vă unii pe alțiiˮ. Întrebat de ce repetă numai aceste cuvinte, el răspundea: „Aceasta e porunca Domnului și dacă o păziți, aceasta e destulˮ.

Despre sfârșitul vieții lui trupește se știe că a murit pe la anul 100106, când avea 100 sau 101 ani, moarte firească, de bătrânețe, la Efes, unde a și fost înmormântat.

Cât a fost de mare Sfântul Ioan Apostolul și Evanghelistul, atât a fost de modest și smerit. Nuși spune numele nicăieri în scrieri, amintește numai de „fiii lui Zevedeuˮ, de martorul și ucenicul iubit al Mântuitorului (In.13:23; 19:26-27; 21:20-24). Sufletul lui Ioan a fost cel mai bun aluat, frământat de Mântuitorul. Toți cei 12 învățăcei au văzut pe Mântuitorul, au trăit cu El, au ascultat cuvintele Evangheliei lui, dar niciunul nu a primit sămânța lor mai adânc în suflet decât Ioan și nici atâtea, ca Ioan. Gânditor adânc, fire visătoare, devine un înțelept, un caracter desăvârșit, un om format în școala înțelepciunii divine. Cu Petru avea aceeași cultură, dar Petru era grăbit la vorbă și a făcut greșeli mari; Ioan era tăcut și nu a greșit. Cu Pavel încă se asemăna în râvnă și iubire, dar o parte din viața lui Pavel este întunecată de persecuția sângeroasă ce a pornito împotriva creștinilor (FA. 9:1). Ioan trăiește o viață dreaptă, curată, sfântă cu desăvârșire, ca și Maica Domnului și Ioan Botezătorul.

Întru cinstea și amintirea Sfântului Ioan Evanghelistul, Biserica a rânduit, pe lângă zilele de pomenire ale Sfinților Apostoli (Duminică, Joi și Sâmbătă) și la 30 iunie (Soborul Sfinților 12 Apostoli), zilele de 8 mai și 26 Septembrie (adormirea lui).

În icoanele Bisericii, lângă Evanghelistul Ioan de regulă este înfățișat un vultur, pasărea care zboară până la cele mai mari înălțimi. Icoanele vor să ne spună că după cum Sfântul Duh zboară ca o pasăre și insuflă prorocii și apostolii, și după cum vulturul întrece păsările cu vederea ageră și cu zborul la înălțime, așa și Sf. Ioan întrece cu vederea și cu cuvântul sufletului său și culmile cele mai înalte ale gândirii religioase, ale vederii spirituale și ale trăirii tainice, în lumina cea neapropiată a Dumnezeirii.

Asemănândul cu cei mai mari profeți din Vechiul Testament, Biserica – între altele – îi aduce și această cântare de mărire și laudă: „Apostole al lui Hristos, Evangheliste Ioane de Dumnezeu cuvântătorule, făcându-te învățător celor tainice, neai lăsat nouă dogmele înțelepciunii celei negrăite, arătat descoperind credincioșilor cuvântul care zice: «Dintru început era Cuvântul»…, arătândute rezemător pe piept și prieten iubit, ca Isaia prea mare glăsuitorul și ca Moise de Dumnezeu văzătorul, îndrăzneală având către Dumnezeu, cu deadinsul roagă-te pentru sufletele noastreˮ (Stihoavna Vecerniei, Slava gl.6).

 


Post a Comment

(required. But it will not be published)