VIAȚA SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA – TEOLOGUL RUGĂCIUNII ISIHASTE, alcătuită de maicile de la Mănăstirea Paltin Petru Vodă

Motto: „Nu cel mult învățat se apropie de Dumnezeu, ci acela care s-a curățit prin virtute de patimi și s-a lipit prin rugăciune stăruitoare și curată de Dumnezeu, ajungând prin ele la deplina încredințare și la gustarea bunătăților viitoare”(Sf. Grigorie Palama).

COPILĂRIA ȘI ANII DE STUDII
„Fiu al dumnezeieștii și neînseratei lumini și trâmbiță în chip armonios strălucitoare a teologiei” , Sf. Grigorie Palama se naște în anul 1296 la Constantinopol în familia binecredincioșilor Constantin și Kali, părinții cucernici a cinci copii Grigorie, Macarie, Teodosie, Epiharis și Teodota. Originile familiei se regăsesc pe meleagurile Anatoliei, provincie pustiită de năvălirile turcești, motiv pentru senatorul Constantin, tatăl Sf. Grigorie, să se stabilească la Constantinopol, considerat în acele vremuri de către patriarhul Filotei Kokkinos, ucenicul și biograful Sf. Grigorie Palama, „orașul înțelepciunii lui Dumnezeu”. Consilier apropiat al împăratului Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328), pedagog al viitorului împărat Andronic al III-lea, tatăl Sf. Grigorie câștigă prețuirea basileului „datorită curățeniei sale sufletești și a felului său de a avea privirea ațintită doar spre sine și spre Dumnezeu” . Modul ascetic de viață și bogăția lăuntrică a lui Constantin aveau să se oglindească în sfârșitul pământesc, în încredințarea totală în brațele dumnezeiești atât a propriei vieți, prin îmbrăcarea hainei monahale înainte de trecerea în veșnicie, cât și a vieții copiilor pentru care soția, îngrijorată îi cere mijlocirea pe lângă împărat, căpătând în schimb nobilul răspuns: „Îmi las copiii nu în grija acestor stăpâni efemeri și pământești, ci în grija împărătesei tuturor, Maica împărăției cerurilor” . Nu fără temei, demnitarii imperiali aveau să-i eticheteze pe urmașii lui Constantin drept „copiii sfântului”.
Rămas orfan de tată la doar 7 ani, Grigorie se bucură de o educație aleasă la palatul imperial, studiind asiduu științele profane: gramatica, retorica, fizica, logica, disciplinele aristotelice și obișnuind să-și înceapă lecțiile pentru a le memora mai ușor, cu un mic canon de trei metanii și de rugăciune la Maica Domnului. Discipol al renumitului logofăt și scrib al vremii, Teodor Metokites, Grigorie se va distinge la 17 ani prin elocința discursului său pe marginea Tratatului de logică al lui Aristotel, expus într-o dispută publică în prezența împăratului, la care dascălul său avea să remarce: „Însuși Aristotel dacă ar fi fost prezent și l-ar fi auzit pe acesta, cred că l-ar fi lăudat nu puțin”. Însetat de „adevărata filosofie a creștinismului”, după studiile primare și generale, „Grigorie se va lepăda de scriitoriceasca căutare și dorință”, dedicându-se aprofundării scrierilor ascetice și duhovnicești ale Sf. Părinți, preferând să se supună unor renumiți părinți și învățători ai virtuților, și, mai ales, celor mai distinși și cunoscuți duhovnici care veneau din Sf. Munte Athos. Între aceștia, Teolept, episcopul Filadelfiei va deveni pentru Sf. Grigorie „tată și povățuitor duhovnicesc în practica trezviei și a rugăciunii minții pe vremea când el încă trăia în lumea agitată”.
PE CALEA ISIHIEI ÎN GRĂDINA MAICII DOMNULUI: „DOAMNĂ, LUMINEAZĂ-MI ÎNTUNERICUL”
„Lacrimile curgeau neîncetat din ochii săi și astfel ajunse la o mare trăire a iubirii către Dumnezeu, așa cum doar puțini au cunoscut-o și poate fi înțeleasă doar de către cei care au avut trăiri asemănătoare”.
La vârsta de 20 ani, Grigorie ducea o viață ascetică, de crunte renunțări în ce privește hainele, somnul, postul și privegherea încât unii credeau că își pierduse mințile. Va înfrunta cu bărbăție îmbierile împăratului la ospețe și ademenirile prietenilor de la curte, fără să se abată de la calea care îl pregătea pentru viața îngerească. În toamna anului 1317 va părăsi Constantinopolul alături de ceilalți doi frați, Macarie și Teodosie, spre a lua drumul către piscurile Athonului.
La jumătatea drumului între Constantinopol și Tesalonic, la granița Traciei cu Macedonia, frații Palama iernează câteva luni pe Muntele Papikion, vestit încă din veacul al XI-lea pentru multele sale așezăminte monahicești. Pe un munte învecinat trăiau bogomilii care de câteva generații îmbrățișaseră erezia mesaliană și care încercând să-l convertească pe Sf. Grigorie la secta lor, sfârșesc în urma cuvântărilor lămuritoare pline de duh ale strălucitului teolog, prin a-și recunoaște rătăcirile și a reveni în Biserica Ortodoxă. În primăvara anului 1318, cei trei frați pășesc pe Muntele Athonului, consacrat drept centrul monahismului ortodox, așezându-se sub povățuirea duhovnicească a părintelui Nicodim „un om minunat în faptă și în cunoașterea lui Dumnezeu”, binecunoscut tuturor aghioriților, care viețuia nu departe de Mănăstirea Vatoped. Din mâinile duhovnicului Nicodim, după trei ani de ucenicie, fratele Grigorie va primi mantia lepădării de sine sub care va păși smerit în viața monahală.
Râvna neobosită pentru post, rugăciune și priveghere petrecută în trezvia minții îi vor curăți adâncurile sufletului, unindu-i mintea într-o singură rugăciune către Maica Domnului pe care o repeta neîncetat, într-un dureros strigăt de pocăință: „Doamnă, luminează-mi întunericul”. Răspunsul solitoarei creștinilor nu întârzie să-i parvină prin Apostolul iubirii, Sf. Ev. Ioan care i se arată nevoitorului Grigorie într-o vedenie dumnezeiască, întrebându-l: „Din lumea cealaltă am venit la tine ca sol al Stăpânei a tot ce este sfânt ca să te întreb pentru ce strigi mereu zi și noapte: «Luminează întunericul meu, luminează întunericul meu?». Sf. Grigorie a răspuns: „Ce altceva aș putea zice în rugăciunea mea către Dumnezeu fără numai a cere milă și luminare ca să cunosc și să fac voia Lui, om pătimaș fiind eu și plin de păcate?”. Atunci ucenicul cel iubit al lui Hristos a răspuns: «Stăpâna tuturor ți-a poruncit să nu te temi, nici să șovăi că ea va fi ajutorul tău»”.
Despărțirea pământească de povățuitorul duhovnicesc, fericitul Nicodim, îi determină pe frații Palama să intre în viața de chinovie a obștii Mănăstirii Sf. Atanasie Athonitul, Marea Lavră, unde se vor nevoi vreme de trei ani sub călăuzirea starețului Nihifor, trăitor isihast și iubitor al liniștirii ale cărui scrieri le regăsim în vol. 7 al Filocaliei. Ascultarea de a sluji la masa fraților din marea trapeză de obște a Mănăstirii și de a cânta la strană vor fi pentru Sf. Grigorie necontenite prilejuri de lucrare a harului, iar pătimirile sfântului râvnitor pe altarul jertfei se vor preface în cuvântare de Dumnezeu și izvor de daruri neajunse pentru alții. Așa se face că Sf. Grigorie „îi uimea pe toți cu înțelepciunea sa și cu asprimea viețuirii, arătând că era mai încercat decât i se dusese faima”.
Însă dorul după o viață retrasă și austeră prielnică petrecerii în rugăciune pecetluiește hotărârea Sf. Grigorie de a se retrage la Schitul Glossia pe coasta de nord-vest a Athonului unde viețuiau câțiva sihaștri sub povățuirea unui părinte Grigorie, numit și Drimis (trecut ulterior de Biserică în ceata sfinților la 6 aprilie). Originar din Constantinopol, vestit pentru iscusința în viețuirea și rugăciunea contemplativă, părintele Grigorie îl va deprinde pe ucenicul său în cele mai adânci taine ale energiilor minții prin neîncetata rugăciune a inimii în duh și adevăr. „O prăpastie de smerenie, o dragoste adevărată către Dumnezeu și aproapele, frângerea inimii și lacrimi de pocăință, toate la un loc formau buchetul de roade ale acestei rugăciuni și ale vederii lui Dumnezeu. Lacrimile curgeau neîncetat din ochii săi și astfel ajunse la o mare trăire a iubirii către Dumnezeu, așa cum doar puțini au cunoscut-o și poate fi înțeleasă doar de către cei care au avut trăiri asemănătoare”.

ÎN PRIBEGIE DIN PRICINA NĂVĂLIRILOR PĂGÂNE. EGUMEN LA MĂNĂSTIREA ESFIGMENU
„Eu socotesc sfânta noastră credință ca fiind un fel de vedere a inimii mai presus de toate simțirile și de toate înțelegerile, ca una ce întrece toate puterile înțelegătoare ale sufletului nostru”.
După doi ani de viețuire la schitul Glosia, mângâierile pustiei sunt curmate de incursiunile dese ale turcilor care îi silesc pe aghioriți să se refugieze la Tesalonic în anul 1326. Năzuința de a se izbăvi de tumultul orașului îi face pe cei zece monahi să-și dorească plecarea spre Ierusalim și Sinai, anulată însă de încredințarea primită în rugăciune de către Sf. Grigorie că voia lui Dumnezeu era să rămână în Tesalonic. Curând va fi hirotonit diacon, apoi preot și nemaizăbovind în Tesalonic, Sf. Grigorie se retrage împreună cu ucenicii săi în Verria, la un schit din afara cetății „trăind ca un sihastru, doar în rugăciune către Dumnezeu. Doar sâmbăta și Duminica ieșea din chilie pentru a săvârși Sfânta Liturghie, pentru a se împărtăși și pentru a da sfaturi fraților săi duhovnicești”: „Până ce ne stăpânește împătimirea (de plăcere) nu putem gusta rugăciunea minții nici măcar cu cuvântul de pe vârful buzelor și avem nevoie să simțim prin simțul pipăitului numaidecât durerea postului, a privegherii și a altora ca acestea, dacă vrem să ne îngrijim de rugăciune. Căci numai prin ea se mortifică pornirea păcătoasă a trupului și gândurile care mișcă patimile animalice se fac mai cumpătate și mai slabe. Ba nu numai atâta, ci aceasta aduce și începutul sfințitei străpungeri a inimii, prin care se șterg și întinăciunile necurate de mai înainte și care face pe Dumnezeu mai presus de toate milostiv și înduplecat de rugăciune”. După cum ne relatează biograful său, sfântul era curățit de izvoarele de lacrimi neîncetate, iar fața sa era iluminată ca soarele atunci când ieșea din liniștea ce și-o impusese sau când slujea Sfânta Liturghie.
Din nou, însă năvălirile barbare dinspre miazănoapte îl silesc pe Sf. Grigorie să se întoarcă în Sf. Munte și să se retragă în singuratica mănăstire a Sf. Sava, aflată în apropierea Marei Lavre unde este cercetat de Grigorie Akindin cel care negăsindu-și liniștea în Athos avea să se întoarcă la Tesalonic și să uneltească împotriva Sf. Grigorie împreună cu Varlaam, un filosof din Calabria. Anii tihniți petrecuți în asceză și rugăciune vor rodi în viața sfântului harismele străvederii, cuvântului și scrisului, daruri concretizate în adevărate scrieri-tratate cu caracter isihast și filocalic. Astfel dumnezeiescul îndrumător al trezviei minții va așterne pe hârtie sub oblăduirea harului: Viața Sf. Petru Athonitul, Despre intrarea Maicii Domnului în biserică, Capete pentru rugăciune și curăția inimii, Răspuns lui Pavel Asan pentru tunderea monahicească, Omilia a 40-a pentru Ioan Botezătorul. Anul 1334 îi va aduce Sf. Grigorie egumenia Mănăstirii Esfigmenu pe care o va purta pe umeri un an de zile până când clevetirile monahilor nemulțumiți de rânduiala aspră de nevoință impusă de egumen îl determină să se retragă din nou în solitudinea mănăstirii Sf. Sava. Ascezele sale nenumărate îi vor vătăma sănătatea astfel încât la vârsta de 39 de ani suferea deja de o boală de ficat.

VARLAAM DIN CALABRIA ȘI RĂTĂCIRILE LUI
Frământări mari apar în viața eclezială zbuciumată de problema unirii Bisericii din Constantinopol cu cea a Romei, subiect disputat înaintea împăratului Andronic al III-lea între doi legați papali și monahul Varlaam din Calabria, în calitate de reprezentant al Bisericii Ortodoxe Grecești. Educat în Apus în duhul Renașterii italiene, Varlaam reușește să câștige faima de filosof și de apologet creștin în cercurile elitiste ale curții imperiale, deși nu era decât un nominalist care se mișca cu ușurință în domeniul filosofiei, astronomiei și logicii, închipuindu-și că în teologia apofatică a Sf. Dionisie Areopagitul se putea găsi un temei metafizic pentru unirea Apusului cu Răsăritul. În plus atunci când își va îndrepta definitiv atenția spre teologie va stârni o adevărată furtună în Biserica Ortodoxă, întărindu-se astfel adevărul cuvintelor Sf. Maxim Mărturisitorul că „nimic nu este mai sărac decât mintea care filosofează despre cele dumnezeiești fără dumnezeiasca iluminare”. Varlaam susținea că latinii trebuie să renunțe la dogma purcederii Duhului Sfânt și de la Fiul pentru că nu puteau dovedi o realitate aflată dincolo de orice percepție și de orice raționament omenesc. În plus dacă Dumnezeu nu se poate cunoaște, nici latinii, nici bizantinii nu puteau argumenta veridicitatea învățăturii lor. În concluzie ce impediment ar mai exista în calea unirii Răsăritului cu Apusul când cearta despre purcedere era după Varlaam, simplă presupunere de oricare parte te-ai fi aflat? Aceasta era judecata umanistă și agnostică a lui Varlaam pe care Sf. Grigorie la vederea scrierilor lui rătăcite o va înfiera ca pe una eretică, întrucât deși respingea pe latini pe de o parte, ea submina pe de altă parte și poziția ortodoxă. Astfel iscusitul teolog nu pregetă să scrie la Sf. Sava între anii 1335-1336 tratatele numite Două cuvinte doveditoare pentru purcederea Sf. Duh spre a explica învățătura despre Filioque și urmările ei, arătând că dovezile despre existența lui Dumnezeu sunt diferite de cele folosite de rațiunea și de metoda omenească prin care se probează realitatea zidirilor. „Trâmbița teologiei” îi arată filosofului calabrez că Dumnezeu este într-adevăr de necunoscut în ființa Lui, dar că Se descoperă prin energiile Lui necreate, așa cum cea mai înaltă cunoaștere suprafirească a lui Dumnezeu ni s-a revelat prin întruparea Sa și aceasta a fost reală, deosebită de cunoașterea intelectuală și filosofică. Fugind de realismul intelectual al scolasticilor apuseni, Varlaam care punea raționamentul analitic al filosofilor păgâni pe picior de egalitate cu cel al Părinților Bisericii, se va lovi de realismul duhovnicesc al monahilor ortodocși răsăriteni.

SF. GRIGORIE, APOLOGETUL ISIHASMULUI ȘI AL ENERGIILOR NECREATE
„În vreme ce propovăduia sau scria, își petrecea mai tot timpul în tovărășia pocăinței, însingurării și a tăcerii, întâlnindu-se în rugăciune doar cu Domnul, așa cum îi era obiceiul”.
Apărător dârz al învățăturii isihaste, centrată pe practicarea neîncetată a rugăciunii inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul”, singura cale de a ajunge la vederea dumnezeieștii lumini, a acelei „lumini care în veacul de acum strălucește numai în parte, drept chezășie celor care prin nepătimire au trecut dincolo de tot ce este osândit”, călăuzitorul rugăciunii părăsește Sf. Munte și vine în Tesalonic la rugămintea mitropolitului Isidor care voia să pună capăt răstălmăcirilor și batjocurii aduse de Varlaam metodei isihaste de practicare a rugăciunii lui Iisus. Sf. Grigorie va rămâne la Tesalonic vreme de trei ani și el însuși fiind un trăitor al rugăciunii inimii, înfruntă erezia într-o manieră isihastă. Deși întristat de răutatea ereziei, inima lui era cuprinsă de o pace nesfârșită după cum ne încredințează biograful său: „în vreme ce propovăduia sau scria, își petrecea mai tot timpul în tovărășia pocăinței, însingurării și a tăcerii, întâlnindu-se în rugăciune doar cu Domnul, așa cum îi era obiceiul”. Astfel se ivesc din adumbrirea Duhului Sfânt Triadele în apărarea isihaștilor. În Cartea întâi Sf. Grigorie vorbește despre cele două feluri de cunoaștere omenească și dumnezeiască, scriind: „Cunoașterea ce vine din învățătura lumească este un dar al firii și nu al harului, un dar pe care Dumnezeu îl dă tuturor prin fire și pe care omul îl poate înmulți prin strădanie. Numai înțelepciunea noastră sfântă poate fi cu dreptate numită dar al lui Dumnezeu și nu dar al firii. Prin acest har până și vameșii se fac neguțători de suflete, ba chiar și osârdia arzătoare a prigonitorilor se preschimbă, făcând Paveli în loc de Sauli. Prin această adevărată înțelepciune și noi ne putem face asemenea cu chipul lui Dumnezeu și să urmăm a fi la fel și după moarte”.
În Cartea a doua din Întâia Triadă, cunoscătorul cereștilor taine, expune practica rugăciunii isihaste și combate părerea că metoda psihofizică de a ține mintea în trup este o cale mecanică de a dobândi harul, arătând că pentru începători, această formă de rugăciune este doar o metodă practică de a evita răspândirile minții: „Mintea celor ce sunt la începutul acestei lupte, chiar adunată fiind, sare necontenit și trebuie iarăși adunată necontenit; le scapă mereu, pentru că sunt necercați și pentru că anevoie se contemplă mintea pe ea însăși, fiind și foarte nestatornică. Pentru aceea sunt unii care îndeamnă pe începători să fie cu băgare de seamă la răsuflarea ce iese și se întoarce și să o rețină puțin ca să-și adune astfel și mintea, observând-o în cursul răsuflării”.
A treia Carte din Întâia Triadă este scrisă în apărarea teologiei apofatice, desființând părerea varlaamiților care susțineau că orice luminare accesibilă simțurilor este o amăgire și că lumina de pe Tabor și toate fenomenele asemănătoare fiind perceptibile prin simțuri, nu sunt decât simbolice. Ca unul ce experiase vederea dumnezeieștii lumini prin încleștarea zilnică cu sălbăticia patimilor, Sf. Grigorie arată că „numai aceia pot să se unească cu dumnezeiasca lumină și să o vadă, care curățindu-se prin păzirea poruncilor și afierosindu-și mintea rugăciunii curate și nematerialnice, vor primi puterea mai presus de fire a vederii dumnezeiești. Prin acest har, mintea ajunge a se bucura de strălucirile dumnezeiești, dobândind o formă îngerească și dumnezeiască. În acele clipe omul vede cu adevărat cu duhul, nu cu mintea, nici cu trupul și știe că vede în chip suprafiresc o lumină mai presus de lumină”. Aparținând altei lumi, nevăzută prin firea ei, lumina cerească străpunge catapeteasma trupului pământesc și ne împărtășește înțelegerea Ființei mai presus de lume prin vederi, nu văzute sau simțite, ci duhovnicești: „Dumnezeu rămâne întreg în Sine, dar totodată locuiește deplin în noi prin puterea Sa supraființială și ne împărtășește nu din esența proprie, ci din slava și strălucirea Sa. Deci această lumină este dumnezeiască, iar sfinții cu dreptate o numesc dumnezeire, căci ea este obârșia îndumnezeirii”. Încercarea lui Varlaam de a dovedi că, contemplarea lui Dumnezeu este o formă de cunoaștere, este combătută cu asiduitate în cărțile Triadei a doua, Sf. Grigorie refuzând să numească cunoaștere această contemplare din pricina transcendenței ei: „Noi știm că plinirea poruncilor lui Dumnezeu aduce și cunoaștere și încă adevărata cunoaștere, căci numai prin ea vine sănătatea sufletului. Dar nu numai cunoaștere, ci și îndumnezeire. Iar aceasta o dobândim în chip desăvârșit, primind și văzând în noi slava lui Dumnezeu în Duh, când va binevoi Dumnezeu să ne aducă întru tainele Sale”.

DISPUTA ISIHASTĂ DE LA SINODUL DIN 1341
„Harul îndumnezeirii este mai presus de fire, de virtute și de cunoaștere și toate acestea sunt mai prejos de el”.
În vara anului 1340, Sf. Grigorie pleacă la Muntele Athos spre a primi aprobarea întregii obști athonite pentru Tomul Aghioritic, document în care se afirma că deosebirea dintre esența lui Dumnezeu și lucrările Lui este dogmă a Bisericii și că lumina văzută de către cei trei ucenici ai lui Iisus pe Tabor a existat în Hristos și înainte de Schimbarea la față și după ea, ca strălucire firească a Dumnezeirii Sale. Cu privire la firea nezidită a harului și la îndumnezeirea omului ca dar al Creatorului, Sf. Grigorie avea să scrie: „Harul îndumnezeirii este mai presus de fire, de virtute și de cunoaștere și toate acestea sunt mai prejos de el. Căci toată virtutea și toată urmarea lui Dumnezeu prin puterile noastre face pe cel ce le are a fi în stare de unirea dumnezeiască. Dar numai harul înfăptuiește în chip tainic însăși această unire negrăită”. Reîntors la Tesalonic se întâlnește de mai multe cu ori cu Varlaam care deși făgăduiește să își modifice scrierile împotriva isihaștilor, continuă să-l învinuiască pe Sf. Grigorie de erezia mesalienilor, motiv pentru luminatul teolog să scrie a treia Triadă în care arată că părtășia cu Dumnezeu este cu putință numai prin lucrările sau energiile Sale, pe când esența (ființa) Lui este mai presus de împărtășire sau vedere. Neînduplecat, Varlaam depune o plângere la Constantinopol la Patriarhul Ioannis Kalekas împotriva monahilor isihaști suspectați că ar unelti și împotriva stăpânirii patriarhale. Pricinile disputei isihaste ajung astfel obiectul Sinodului din 10 iunie 1341, ținut în Sf. Sofia în prezența împăratului Andronic al III-lea. Cuvântările încărcate de Sfânt Duh ale Sf. Grigorie vor surpa într-o singură zi ereziile lui Varlaam care susținea cu vehemență că lumina de pe Muntele Taborului este zidită și că rugăciunea lui Iisus este o practică bogomilică. Însă moartea împăratului la numai patru zile de la încheierea Sinodului, îl determină pe Varlaam să pornească o nouă ofensivă împotriva isihaștilor la curtea papală de la Avignon, iar pe Akindin să falsifice scrierile Sf. Grigorie, izbutind să amăgească numeroși credincioși din Constantinopol. Uneltirile patriarhului Ioannis Kalekas împotriva marelui logofăt Ioan Cantacuzino și refuzul Sf. Grigorie de a-l sprijini în urzirea unui război civil vor conduce la întrunirea Sinodului din mai 1342 cu scopul de a osândi teologia palamită sub acuzația de ditheism. Hotărârile injuste ale Sinodului îl determină pe Sf. Grigorie să se retragă la Iraclia, însă bănuit că ar coresponda cu Ioan Cantacuzino este arestat și escortat la palat, apoi izolat într-o mănăstire sub strajă ostășească și în cele din urmă transferat în arestul palatului imperial (mai 1343 – febr. 1347) unde va redacta Mărturisirea de credință (1343-1344), Dialog între Teofan și Teotim, Epistola către Atanasie al Cizicului și renumitele șapte Antirretice împotriva lui Akindin în care punctează explicit: „Trei lucruri sunt în Dumnezeu: ființa (esența), lucrarea (energia) și ipostasurile dumnezeiești ale Treimii”.

ANATEMA PATRIARHULUI KALEKAS ASUPRA SF. GRIGORIE PALAMA
„Cei ce țin de Biserica lui Hristos sălășluiesc în adevăr; dacă oamenii nu trăiesc în adevăr, atunci nu țin de Biserica lui Hristos”.
La sfârșitul anului 1344, patriarhul Ioannis Kalekas cere împărătesei consimțământul pentru excomunicarea ieromonahului Grigorie și a susținătorilor lui sub pretextul că ar fi dat o falsă tâlcuire Tomului din 1341 și că ar fi încetat să-l mai pomenească pe patriarh la Liturghie. Ca urmare, Patriarhul emite împotriva Sfântului Grigorie o anatemă, „pentru că a îndrăznit ca în mod necanonic și fără de judecată să întrerupă pomenirea mea…”: „Palama, începătorul și apărătorul blasfemiilor, fiind condamnat și el și cei dimpreună cu el în același mod, (căci nici nu a cedat hotărârii, nici nu a renunțat în vreun fel sau altul la vorbăria [lui] cea fără de rațiune), este alungat și din Biserica lui Dumnezeu, și din preoție, după cum reiese din memoriile despre el, aduse la cunoștință de Patriarhul de atunci al împărătesei cetăților, de Patriarhul Antiohiei, cetatea lui Dumnezeu, și de fiecare dintre Arhiereii, cei care au fost acum aici prezenți, și cei care au participat la voturi. Pe de o parte, în felul acesta, [demersurile lor] devin impediment și [motiv de] încetare a slujirii [preoțești], cu toate că, întru nimic considerând pedeapsa [cei în cauză], își țin cu tărie preoția, cu îndrăzneală săvârșind jertfele de taină în ascuns” . Așadar fără să respecte hotărârea patriarhului, Sf. Grigorie continuă să liturghisească. Răspunsul propovăduitorului adevărului la enciclica care anunța osândirea lui se regăsește în tratatul intitulat Respingerea Tomului lui Kalekas și în Respingerea epistolei lui Ignatie al Antiohiei (1345): „Cei ce țin de Biserica lui Hristos sălășluiesc în adevăr; dacă oamenii nu trăiesc în adevăr, atunci nu țin de Biserica lui Hristos. Și cu mult mai vârtos dacă aceștia spun minciuni despre ei înșiși, numindu-se și fiind numiți păstori și arhipăstori; căci ne-am învățat că creștinismul nu se arată prin înfățișarea din afară, ci prin adevărul și acrivia credinței. Dacă sunt credincioși tradiției și lucrează în armonie cu întreaga Biserică, atunci se sălășluiesc în adevăr. Dar dacă leapădă Ortodoxia, atunci pierd nu numai autoritatea lor religioasă, ci însăși calitatea de creștini, iar anatemele lor nu au nicio valoare” .
La Sinodul din 10 iunie 1341, Kalekas proclamase că numai episcopii au dreptul de a învăța dogmele Bisericii și întrucât Grigorie Akindin, sfătuitorul patriarhului în probleme teologice, era doar un simplu mirean, Kalekas îl hirotonește preot vrând să-l ridice la rangul de episcop, încălcând hotărârea de osândire a acestuia dată de defunctul împărat Andronic al III-lea și stârnind nemulțumirea împărătesei. Cursul evenimentelor istorice avea însă să ia o întorsătură neașteptată. La 21 mai 1346, patriarhul Lazăr al Ierusalimului îl încoronează solemn pe Ioan al VI-lea Cantacuzino la Adrianopole, iar Kalekas încetează să mai fie socotit patriarh legitim fiind depus sub învinuirea de simonie, sacrilegiu, erezie și hirotonii ale unor eretici osândiți.

MITROPOLIT AL TESALONICULUI. APĂRĂTOR NEÎNFRICAT AL ORTODOXIEI
„Până ce nu veți reveni la învățătura Sinoadelor Ecumenice nu ne vom împărtăși împreună cu voi, latinilor!”.
Anul 1347 îi aduce marelui apărător al Ortodoxiei scaunul mitropolitan al Tesalonicului, însă partida „zeloților” akindiniști refractară cantacuzinilor va împiedica înscăunarea Sf. Grigorie până în anul 1351, răstimp în care înțeleptul ierarh va pribegi în insula Lemnos și în Sf. Munte, slujind adevărurilor de credință în lucrările O sută cincizeci de capete firești teologhicești, năravnice și practice, curățitoare de molima varlaamită și Decalogul punerii de lege celei întru Hristos, adică al Noului Legământ. În luna mai 1351 la Vlaherne are loc un nou sinod care ia în discuție controversa palamită, recunoscând prin Tomul Sinodal isihasmul ca dogmă a Bisericii Ortodoxe și hotărând excomunicarea tuturor celor ce nu primeau palamismul ca fiind ortodox. Strălucitul arhipăstor nu avea să se bucure de această biruință prea multă vreme pentru că în toamna lui 1352 reîncepe războiul civil dintre Ioan Cantacuzino și tânărul pretendent la tron, Ioan al V-lea Paleologul. Sf. Grigorie este delegat să mijlocească împăcarea între cei doi, însă în timpul călătoriei pe mare spre Tenedos cade în robia turcilor pe care îi catehizează în tainele Ortodoxiei, stârnind admirația emirului Orhan. Impresionat de argumentele teologice ale neîntrecutului vorbitor, emirul îl roagă pe sfânt să aibă o discuție cu păgânii în prezența sa și a hionilor (evrei convertiți la islam), mărturisind cu neînfricat curaj adevărul mântuitor al creștinilor înaintea „celor ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”, fără să facă nici cel mai mic compromis dogmatic sau concesie strategică privind evaluarea teologică a islamului în lumina Ortodoxiei. Rămas în captivitatea turcilor până în anul 1355, suferind fără cârtire lanțurile, foamea și umilirile robiei, Sf. Grigorie este răscumpărat de sârbi și trimis la Constantinopol, unde îl înfruntă în prezența împăratului și a legatului papal Pavel de Smirna, pe istoricul Nichifor Gregoras (potrivnic sfântului încă de la Sinodul din 1351) pe tema energiilor necreate. În privința încercărilor de unire cu latinii făcute pentru a salva rămășițele împărăției de la ocupația otomană, luptătorul dumnezeiesc pentru Ortodoxie va fi la fel de intransigent și referindu-se la blasfemia „purcederii Duhului Sfânt și de la Fiul” le spune apusenilor: „Nu vom începe niciun dialog cu voi până ce nu veți scoate adăugirea și de la Fiul din învățătura voastră de credință” și „nu vom avea niciun fel de comuniune cu voi, până când nu vă veți opri de a mai spune că Duhul Sfânt ar avea două izvoare ale existenței Sale, pentru că ați alterat învățătura lui Hristos. Până ce nu veți reveni la învățătura Sinoadelor Ecumenice nu ne vom împărtăși împreună cu voi, latinilor”. Mai târziu, slujitorul luminii dumnezeiești va alcătui pentru posteritate o dare de seamă a acestor discuții în patru tratate intitulate Împotriva lui Nichifor Gregoras în care mărturisește că obârșia dumnezeieștii esențe este ipostasul Tatălui și că lumina nezidită este „arvuna veacului ce va să fie” sau răsplata de obște și veșmântul îndumnezeirii creștinești.

ÎN ISIHIA VEȘNICIEI PE TABORUL CERESC
„A zice ceva despre Dumnezeu și a fi împreună cu Dumnezeu nu e același lucru”.
Între timp accesele bolii de ficat de care pătimea din tinerețe se întețesc și păstorul Tesalonicului își simte apropiatul sfârșit, prezicându-și la 13 noiembrie 1359, ziua plecării sale în locașurile sfinților: „Prieteni, acum plec de la voi către Domnul. Știu aceasta, fiindcă Sf. Ioan Gură de Aur (ce se pomenea chiar în acea zi) mi s-a arătat și cu prietenească dragoste m-a chemat la el”. La 14 noiembrie, la vârsta de 63 de ani, Sf. Grigorie Palama, având pe buze șoaptele „cerurile, cerurile”, se mută în corturile luminii celei neapuse, iar trupul său este înmormântat în catedrala Sf. Sofia din Tesalonic, moaștele sfântului săvârșind nenumărate minuni. La 9 ani după adormirea sa, în 1368, o hotărâre a Sinodului din Constantinopol consfințește trecerea Sf. Grigorie Palama în calendarul bisericesc la data de 14 noiembrie, iar ulterior și în Duminica a doua a Postului Mare ca o prelungire a triumfului Ortodoxiei împotriva tuturor ereziilor .
„Adăpând cu cuvintele tale dumnezeiești holdele Bisericii și crescând spicul bogat al evlaviei și al cunoașterii”, „Noul Hrisostom” va rămâne în inima Ortodoxiei drept „cruciatul luptei împotriva a tot ceea ce desfigurează autenticitatea vieții în Hristos și apărătorul neînfricat al fundamentului patristic și teologic al doctrinei despre energiile necreate și ființiale”.
(material alcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin Petru Vodă, preluat din Revista Ortodoxă Atitudini, Nr. 46)