Luni, ora 12.00 – slujbă de pomenire pentru martirii temnițelor comuniste din Mina de la Baia Sprie

Luni, de sărbătoarea Sfintei Cruci, după Sfânta Liturghie, primăria orașului Baia Sprie comemorează jertfa martirilor din înfricoșata închisoare din Mina de la Baia Sprie, printr-o slujbă de pomenire la Troița înălțată de vrednicul de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu. Părintele Justin Pârvu, cetățean de onoare al orașului Baia Sprie, a pătimit timp de patru ani în Mina de la Baia Sprie, fiind transferat pentru muncă silnică din penitenciarul Aiud, împreună cu primele loturi, din septembrie 1950 până în martie 1954. Aici Părintele a dat dovadă de un comportament exemplar, mărturisind lumina lui Hristos până în adâncurile pământului, la 800 de metri adâncime, neacceptând reeducarea politică în ciuda condiţiilor inumane de muncă şi chiar salvând de la moarte pe unul din gardieni, prigonitorii săi, care rămâneau uimiţi de bunătatea şi dragostea acestor deţinuţi. Acești martiri ai temnițelor comuniste au dus cu adevărat Crucea Neamului Românesc, de aceea acești apologeți și eroi  ai suferinței merită cinstea și recunoștința noastră! La slujbă vor participa maicile de la m-rea Paltin Petru Vodă, cât și preoți de la m-rea Petru Vodă.

Părintele Justin – amintiri din Mina de la Baia Sprie

Părintele Justin povesteşte despre tortura şi munca inumană din Mină
Eu nu am făcut minerit în tinereţea mea, dar în închisoarea de la Baia Sprie am învăţat să fac şi minerit de nevoie, mai bine decât minerii specializaţi. Nu au vrut să ne dea decât câte un târnăcop, o rangă şi o lopată, vreo 800 câţi eram cu toţii, slabi, cu ochii duşi în fundul capului, cu obrajii teşiţi. Am intrat acolo nedumeriţi şi erau doar 5 mineri care aveau ordin să ne instruiască. Au stat cu noi doar o săptămână în care am învăţat toată tehnica mineritului. Să pui tu mâna pe baros de 15 kg., perforator – nici nu ştiam ce e acela. Dar cu ministrul Minelor şi Petrolului, care era şi el condamnat la 20 de ani, am făcut instructaj de două săptămâni la suprafaţă acolo şi mi-a dat indicaţii cum să mânui instrumentele de lucru. Aici am luat contact cu nişte maiştri, iar gardienii stăteau cu ochii pe noi. Părinte, adu ciocanul! Părinte, adu cutare! Domn’ profesor, adu-mi fierăstrăul. Când au auzit ei şi părinţi, şi profesori, şi învăţători, ziceau caraliii între ei: Măi, ce ne-au spus nouă ăştia şi ce întâlnim noi aici!
Ei au rămas surprinşi însă, când au văzut că munca noastră, a deţinuţilor, era mult mai eficace chiar decât a lor. Minerii dinaintea noastră produceau un vagon de minereu în jur de 8 ore; ei bine, noi am terminat două vagoane în timp de 5 ore. Orice poate să facă omul când vrea să facă.
Jos, în mină, munceam cot la cot cu civilii, dar eram numiţi „Forţa specială de muncă”. Nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume, purtam numere 212, 400 sau 200. Am cărat acele unelte de metal foarte grele utilizate în mină. Trebuia să mânuieşti un ciocan uriaş cu greutatea între 15-20 kg şi să spargi bucăţi mari de sare cu el. În mină temperatura era de 35-40 grade şi apa curgea şuvoi pe trupurile noastre. Personal am fost unul din cei care făceau curse cu acele vagoane joase pe care le foloseau în mină să care minereu; aşa că slujba mea era în principal să merg mult.
Înăuntru erau pungi de apă şi când ai pătruns un izvor din acesta cu perforatorul, inundă tot, de ia şi carnea de pe tine; aşa forţă puternică are. Apa aceea este foarte sărată. Cum te-a atins o picătură din apa aceasta, parcă îţi perfora corpul şi făcea gropiţe în tot corpul Ne afecta şi pielea. Pentru că era o apă foarte concentrată în sare şi de aceea când cădea pe piele făcea o băşicuţă care se spărgea şi devenea ca un fel de lepră. Noi, după ce ieşeam din mină, ne îmbrăcam cu cămaşa noastră obişnuită. După trei, patru ore căutai să dai cămaşa jos şi se lua cu tot cu piele, cu acele băşicuţe. Rămâneai ca bolnav de lepră. Ne culcam înapoi, ne odihneam şi dimineaţa era ca o pojghiţă pe toată pielea; îmbrăcam cămaşa din nou, intram în mină, eram pe jumătate carne vie şi începea o altă rafală de otrăvire din sărurile acelea.
În fiecare noapte ieşeau câte doi, trei accidentaţi. Dimineaţa când ieşeam de acolo, eram negri de fum şi căile res¬piratorii la fel, că scuipam numai fum şi praf. Dar m-a păzit Dumnezeu nevătămat, nicio boală nu m-a atins.

Dragostea creştină îl îndeamnă să ajute pe unul din prigonitorii săi
Într-una din seri coboram la mină. Intrasem cu primele corfe, cu primele lifturi care se introduceau în mină la 800 m. adâncime şi stăteam acolo în piatră. Am luat vagonetele şi hai să mergem să le încărcăm. La sfârşitul liniei unde trebuia să le încărcăm, era un adăpost al nostru unde ne echipam şi ne dezechipam în costumaţia de muncă care era o zeghe pusă acolo pe piele. În pământ sunt foarte multe pungi de apă, dar nu sunt pungi de apă rece căci cu cât cobori la adâncime cu atât fierbe mai mult apa. La 30 m. ai 5°. Vă daţi seama ce temperatură este la 800 m! Când am spart o pungă de astfel de apă, ne-a împroşcat pe toţi şi am căzut la pământ. Au venit caraliii la noi: „Am mai scăpat de vreo patru”, aşa comentau în jurul nostru. Ne-au dus la infirmerie, ne-au schimbat cearşafurile care în două-trei ore s-au lipit de piele şi dimineaţa: „hai la treabă, hai la muncă!” Un doctor de al nostru care era deţinut a spus: „Nu se poate. Ăştia sunt în cumplită neputinţă”. „Ce au? Ce temperatură?” „Păi, fiecare în jur de 40°”. „Ce 40°, măi banditule? Tu mă înveţi pe mine medicină? Eu am medicina aici în frunte, ingineria o am în dreapta, mineritul îl am în stânga şi tu vrei să faci şcoală cu mine?”
Şi am intrat din nou în mină. Tudor Popescu era cu mine. Şi începem să împingem vagoanele spre încărcare. La un moment dat, auzim un strigăt disperat. Oprim vagoanele şi în urma noastră venea căpitanul acesta, „doctor şi inginer”. Deodată o coptură a căzut de sus. Pentru că oriunde te aşezi în mină, falele pământului se dislocă din ce în ce mai mult şi din 24 de ore în 24 de ore trebuie să controlezi locul, ca să nu te trezeşti cu vreo falie în cap. Şi i-au spus căpitanului: „Nu vă băgaţi aici!” Şi el „Ia, uite măi, alt deştept!” Şi când a zis asta, i-a venit în cap pământul. Avea cască de protecţie, i-a spart casca şi eu împreună cu Tudor Popescu l-am pus pe vagonet ca să-l scoatem repede la infirmerie, pentru că era grav accidentat şi nu se mai putea mişca. Am ajuns cu el la infirmerie şi astfel i-am salvat viaţa, pentru că dacă nu l-am fi scos noi murea acolo.
Gardienii şi toată paza au rămas foarte impresionaţi cum nişte bandiţi au scos la suprafaţă un om de al lor, om care înjură şi care blestemă. Şi s-a schimbat complet atitudinea acestui grup de pază, încercând să se apropie mai mult de noi. Au văzut ei că nu e aşa cum li se spunea că suntem cei mai periculoşi oameni, criminali, ucigaşi, hoţi ş.a.m.d. Ei vedeau că între noi ne adresam cu: „Părinte, dă-mi şi mie târnăcopul”, sau: „d-le avocat, dă-mi ranga”. „Măi, ce ne-au spus nouă la şedinţe că avem de-a face cu cei mai cruzi criminali? Aici sunt preoţi, învăţători, profesori” şi au început să se apropie de noi, deşi nu era voie. Niciun gardian nu avea voie să stea de vorbă cu un deţinut pentru că noi eram învinuiţi că am ucis o naţiune. După doctrina comunistă tot ce nu era comunist şi tot omul care nu era în partid, era „paria”, omul lepădat complet de societate. De aceea, caraliii ne spuneau că „noi vă putem împuşca oricând”. Nu exista lege în partid, exista numai partidul. Partidul gândeşte, el este totul.
După un timp, civilii au început să ne aducă frânturi de informaţii de la suprafaţă: articole tăiate din ziar, lucruri de genul acesta. Nu puteţi să vă imaginaţi ce mult a însemnat aceasta pentru noi, în special pentru intelec¬tualii care erau printre noi. Era o pedeapsă de moarte pentru ei să nu ştie nimic din ce se întâmpla în societate. Trebuie să ai un psihic robust ca să fii capabil să accepţi aceasta, să-ţi salvezi sufletul, inima şi mintea, să le păstrezi nealterate, întregi. Aceasta era de fapt ceea ce încercau să distrugă: încercau să-ţi omoare sufletul, mintea, inima şi voinţa ta.