„Doamne, pentru rugăciunile Părintelui Justin, ajută-ne şi pe noi să trecem!”
O mărturisire emoţionantă a D-lui Corneliu Muha

Vă mulţumesc pentru onoarea pe care mi-o faceţi, de a vorbi despre părintele Justin. O să încerc să vorbesc în calitate de părinte de copii şi în calitate de director al Editurii Sf. Mina. Acum vreo paisprezece ani în urmă, aşa a rânduit Dumnezeu, ca să trăim un moment de răscruce, care arăta cam aşa: s-a schimbat programa şcolară, manualele de religie nu mai corespundeau cu noua programă, ora de religie în şcoală era în dificultate, putea oricând să fie anulată, scoasă din şcoală, datorită faptului că nu avea suportul logistic cu care să poată activa în şcoală, în condiţiile şi parametrii impuşi de Minister. Noi am realizat atunci un set de materiale didactice, de la clasa I la clasa a VIII-a după noua programă, exact în parametrii şi itemii noii programe şcolare. Dar nu aveam o posibilitate reală să scoatem aceste cărţi pe piaţă, nu aveam resursele şi logistica cu care să putem duce aceste cărţi pe băncile copiilor. Un alt mare duhovnic din ţară a pus un cuvânt la o tipografie şi am reuşit să scoatem o maşină de cărţi. Dar nu aveam bani să punem măcar o picătură de benzină într-un rezervor de maşină, ca să putem să luăm cărţile alea să le ducem unde trebuiau să ajungă.
Trecusem cu un an înainte pe aici pe la Petru-Vodă. Am stat la cabana Căprioara câteva seri şi am participat la câteva slujbe. Eu nu ştiam nimic despre părintele Justin, cine este. Toţi care îmi vorbeau despre părintele Justin, ziceau cu înflăcărare: „Părintele Justin de la Petru-Vodă, hai să-l cunoaştem, nu ştiu ce”. Am venit aşadar la Părintele. Când l-am văzut pe Părintele Justin, m-am încălzit aşa pe interior tot şi m-am simţit ca la mama acasă, dar mai bine decât la mama acasă, ca să zic aşa.
Bun, asta a fost o experienţă cu un an înainte. Acum ne frământam noi cum să facem, de unde să scoatem noi bani ca să ducem cărţile astea. M-am dus la prieteni, m-am dus la cunoştinţe, m-am dus la oameni cu posibilităţi. Toată lumea avea treabă, alta decât a noastră. „Măi, unde să mergem, unde să mergem?”. „Hai la Petru-Vodă”. Dar ce să caut acolo? Nu mă cunoaşte părintele, nu mă recomandă nimeni acolo, dar hai la Petru Vodă! A fost aşa, un fel de nebunie a momentului: sari cu paraşuta şi vezi ce se întâmplă, dacă se deschide paraşuta.
Ajung la Petru-Vodă, vin la uşa părintelui, aveam cărticele noastre, opt cărticele, şi zicem: „Preacuvioase, ştiţi, astea sunt cărticelele, e nevoie de ele, copiii au nevoie să înveţe religie, dar n-avem bani nici măcar să punem o picătură de benzină”. „Mă, da’ cam cât vă trebuie vouă?”. „Părinte, dacă ne-aţi împrumuta cam atâţia dolari…”. „Hai, măi, lasă-mă cu dolarii. Noi trăim în România. Zi, măi în lei!”. „Păi, ştiţi, am avea nevoie cam aşa, ziceam şi eu cu o jumătate de gură, că îmi era ruşine că era o sumă mare…”. „Eh, da, banii pictorului. Ia, dă punga aceea, de pe pat de acolo”. Se picta în exterior biserica de sus, de la călugări. Şi erau nişte bani puşi acolo cu care urma să fie plătită o rată către pictorii care pictau acolo. A luat banii din sacoşă şi a început să numere una, două, trei, nouă, cât era acolo”. „Părinte, ştiţi, până la Sfânta Parascheva, dacă ne ajută Dumnezeu vi-i aducem”. „Lasă, măi, că îi aduci tu. Hai, acum du-te şi fă treabă că aşteaptă lumea la uşă”.
M-am uitat, nu mi-a venit să cred. Era o sumă mare, o sumă mare, şi acuma-i mare, dar atunci era şi mai mare. Am început să facem misiunea asta. Au avut oamenii după ce să lucreze după noua programă, au fost rezultate foarte bune, am început să funcţionăm, după aceea am câştigat nişte licitaţii pe la Minister şi am început să scoatem manuale acolo. Tot timpul cu spaimă, veneam pe la părintele Justin: „Părinte, binecuvântaţi! Ştiţi, avem licitaţie”. „Domnul!” „Dar, să ştiţi că acolo-s mulţi. Sunt cei de la Bucureşti,care au edituri mari…”. „Mă, tu n-ai înţeles? Mergem înainte cu Domnul. Hai, gata!”.
Scurt, ne-am dus acolo, am câştigat toate licitaţiile, încât s-au mirat toţi. A doua zi au început să scrie prin ziare, spunând că edituri de apartament au câştigat la licitaţie, la nivel naţional. Noi nu ştiam pe nimeni acolo, noi ne rugam la Dumnezeu: „Doamne, pentru rugăciunile părintelui Justin, ajută-ne şi pe noi să trecem”. Am câştigat licitaţiile, s-a făcut treabă bună la ora de religie, însă prea bună, pentru că au vrut în continuare să o scoată din şcoală. Au mai schimbat programa de două ori, de a trebuit să lucrez cam doi ani la ea. Trebuia să lucrăm să fim la zi cu toate.
În anul 2008, am fost bombardaţi pe toate canalele şi la televiziune şi radio şi în presa scrisă, că ora de religie îi învaţă pe copii răutăţi, că nu ştiu ce. Am venit la părintele: „Părinte, au înnebunit toţi. Ce facem? Uitaţi, ce se întâmplă”. „Stai, măi, liniştit! Vino-ţi în fire! Mergem înainte. Ei cu stăpânii lor, noi cu Dumnezeu şi mergem înainte”. Scandal maxim pe la radio, pe colo, pe colo. Luau fraze de la începutul sau de la sfârşitul manualului, cum că nu sunt savante, aşa că ora de religie trebuie scoasă, eliminată, că strică lumea de cap şi aşa mai departe. Am ascultat de cuvântul părintelui şi am mers înainte. Vreau să zic că urmarea la tot războiul ăsta, a fost că am avut şi mai mare cerere de carte. Au fost oameni cu scaun la cap care s-au dus acasă şi le-au spus la copii: „Măi, băiete, ia adu tu caietul acela încoace care te învaţă prostii”. S-au uitat în caiet, au văzut ce scrie şi au zis: „Lasă, mă, tu fă religie în continuare, să vii să-ţi dau bani, că îţi cumpăr şi la anul şi peste doi ani şi zece, să vii că îţi cumpăr”. Nouă ne-a mers mai bine după bubuiala aia.
Acum iarăşi s-a împlinit un soroc şi a început iar meciul împotriva noastră. Au început iar să ne atace în presă. Curtea Constituţională a dat decizia că ora de religie, deşi este în trunchiul comun, va fi scoasă din caracterul ei obligatoriu şi va fi opţională, în sensul că dacă părinţii o vor cere, va rămâne în şcoală, dacă părinţii nu o vor cere, nu va mai rămâne în şcoală. Au început să schimbe iar programele ca să nu ne mai putem adapta la ele. Este o mare primejdie pentru familiile noastre şi pentru viitorul copiilor noştri. Deja la nivel european a căzut proiectul Estrela, acum a intrat proiectul Tarabella. Sunt fraţii mai mari ai celor care luptă împotriva orei de religie în şcoală în România. Ce vor ei? Promovează teoria genului, în sensul că vor să facă educaţie sexuală cu copiii de la maternitate, grădiniţă, şcoală şi aşa mai departe. Asta vor ei să facă. Vor să introducă teoria genului, în sensul ca toţi copiii să fie educaţi, că ei au dreptul şi libertatea să-şi aleagă ce vor să fie când vor fi mari: dacă vor să fie băieţi sau fetiţe. Deja pe piaţă în România au apărut manuale de educaţie sexuală care sunt în librăriile din toată ţara, scoase la Iaşi încă, la o editură din Iaşi, şi promovate peste tot. Şi pe partea astalaltă se fac presiuni foarte mari să se scoată religia din şcoală.
Religia încurcă în şcoală. Eh, ei cu stăpânul lor şi noi cu Dumnezeul nostru, mergem înainte. În clasele unde se ţin şedinţele cu părinţii, o să vedeţi că sunt unii foarte înverşunaţi. Dar prima întrebare care ar trebui să li se pună, ar trebui să fie aceea: „Sunteţi ortodox sau altceva? Doi, după ce spune că e ortodox – că de complezenţă, na, e un moment delicat – „Ne spuneţi şi nouă Crezul? Ca să ştim cu cine vorbim, totuşi”. Şi încă un lucru şi mai grav: acei părinţi care nu vor solicita ora de religie pentru copiii lor, înseamnă că în numele copiilor, se leapădă de credinţa strămoşilor noştri.
Şi câştigul suferinţei acestei generaţii de sfinţi din închisori, pentru care ne-am adunat astăzi aici, este că, cu jertfa lor s-a plătit în aceşti 25 de ani, această oră de religie în şcoală. Noi credem că e meritul nostru? Nu. Este meritul sfinţilor închisorilor. Cu jertfa lor a fost răscumpărat acest moment de respiro. Iar dacă noi ne vom lepăda de Dumnezeu şi îi vom sili pe copiii noştri, pe nepoţii noştri să se lepede de Dumnezeu, nemaifrecventând orele de religie în şcoală, că e mai mult decât atât! Să zicem că unul, altul, cei de aici, avem o minimă bibliotecă dotată. Am putea să-i dăm noi copilului tot ce-i trebuie. Dar nu este valabil şi pentru ceilalţi care nu au nicio treabă cu nimic. Muncesc de dimineaţă până seara, sunt oameni cinstiţi, sunt oameni corecţi şi demni, dar nu au timpul şi formaţia necesară pentru a-şi instrui copilul, religios cum trebuie. Şi dacă poporul acesta se va lepăda în felul acesta de Dumnezeu, privând copiii de dreptul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, s-ar putea să vină peste noi, necazuri foarte mari.
Exemplul părintelui Justin şi activitatea lui a sudat generaţiile între ele pe orizontală şi pe verticală în relaţia cu Dumnezeu. Au transmis crucea aceasta a puterii lui Dumnezeu, trei generaţii mai departe. Să nu fim noi, generaţia acestor părinţi de astăzi, care tăiem legătura cu Dumnezeu. Atacurile din afară împotriva creştinismului în general şi împotriva ortodoxiei, în special, vor fi din ce în ce mai perfide, din ce în ce mai intense şi mai dese. Trebuie foarte mult discernământ. Şi stă în noi puterea de a spune „da” sau „nu” într-un moment sau altul. Cum vom spune „da” sau „nu”, aşa se va face diferenţa, se va face alegerea căii care duce spre mântuire, a noastră, a copiilor, a urmaşilor noştri sau alegerea care duce spre iadul pe care nu ni-l dorim, dar suntem expuşi pericolului de a-l gusta cât de curând. Să nu fie la timpul trecut evenimente aşa de frumoase şi ziditoare de suflet, exemple atât grăitoare cum l-am avut şi-l avem între noi, pe părintele Justin şi toată generaţia sa, care cu demnitate, cu bărbăţie, cu discernământ, au făcut alegerea cea bună, indiferent de preţul care a trebuit să fie plătit şi L-au adus pe Hristos în mijlocul generaţiei noastre.
Noi am constatat că în anii ’90 era ruptură între generaţii. Acum generaţiile s-au uniformizat într-o unitate perfectă ca să transmită mai departe mesajul creştin-ortodox. Această mărturisire ne va mântui, ne va însenina zilele şi ne va deschide oportunităţi de a-L mărturisi pe Dumnezeu şi a de a face alegerea cea bună până la sfârşit: noi, copiii, nepoţii şi până la a doua venire a Domnului, când va exista credinţă pe pământ. Dar va exista credinţă pe pământ în inima acelora care vor avea curajul mărturisirii. Niciun şef din lumea aceasta nu are puterea să ni-L răpească pe Hristos, dacă noi nu vrem. Noi ne temem acolo unde nu trebuie teamă. Acolo unde este frică, e de fapt lipsa credinţei noastre. E puţinătatea credinţei noastre, asta este frica. Unde este frică, acolo nu este Dumnezeu, nu este suficient de puternică relaţia cu Dumnezeu. Ori, asta să-i cerem şi părintelui Justin şi generaţiei de elită a neamului nostru care au dobândit cu prisosinţă de la Dumnezeu, acest curaj al mărturisirii, acest curaj al discernământului, indiferent de consecinţele lumeşti, dar prezentând o garanţie absolută asupra câştigului ceresc, de dincolo, în veşnicie.
Şi vă rog, să nu uitaţi în colectivele pe care le frecventaţi să mărturisiţi. Şi vedeţi că acum este nebunia asta cu facebook-ul, cu twitter, cu toate reţelele de socializare – uitaţi-vă, că de vreo cinci luni încoace, e o batjocură generală la adresa religiei, a Bisericii, a slujitorilor ei! Se încearcă să se denigreze orice iniţiativă care ar duce la o relaţie cinstită, curată cu Dumnezeu, la o relaţie morală, demnă care să ne reprezinte pe noi, ca identitate românească, creştinească, ortodoxă. Doamne ajută, toate cele bune!

(Articol aparut in Revista ATITUDINI, NR. 38. Cuvantare rostita cu ocazia Simpozionului duhovnicesc: In memoriam Părintele Justin Pârvu, februarie 2015, m-rea Paltin Petru-Vodă)