Din viata Sf. Mucenic Marcelin, papa al Romei (Proloagele, Vol. 2, p. 812 )

Papa Marcelin a luat scaunul Romei dupa Sf. Gaie, pe vremea imparatiei lui Diocletian si in zilele cumplitei prigoniri a crestinilor, cand, in treizeci de zile, au fost ucisi in Roma saptesprezece mii de crestini, barbati si femei, cu felurite chinuri. Fiind prins, deci, si papa Marcelin si adus inaintea lui Diocletian, s-a temut de chinurile cele cumplite si a pus tamaie pe altarul paganesc si a adus jertfa in capistea Vestei si a lui Isis. Si, imparatul, dandu-i cinste pentru aceasta, l-a imbracat pe el intr-o haina de mult pret si l-a numit prieten al sau. Deci, intorcandu-se Marcelin la casa lui, plangea si se tanguia cu amar, precum oarecand si Sf. Petru Apostolul, cand s-a lepadat de Hristos. Si se osandea pe sine si singur se rusina, ca unul ce, pe multi altii, ii intarise in credinta si i-a indemnat la muceniceasca nevointa, iar el a cazut in cumplita lepadare si i se zdrobea inima nespus.
Pe vremea aceea, in tara Campaniei si in cetatea ce se numea Sinuesa, a fost un sobor duhovnicesc, la care se adunasera 180 de episcopi si preoti. Deci, la acest sobor, a alergat si Marcelin si, imbracandu-se in sac de par si presarandu-si cenusa pe sine, a intrat in sobor, la parinti, intru sfaramarea inimii. Si, stand ca un osandit inaintea lor, isi marturisea deschis pacatul, inaintea tuturor si multe lacrimi varsa, plangand si tanguindu-se si cerand hotarare de judecata asupra sa. Iar ei i-au grait: Singur, cu gura ta, judeca-te pe tine. Din gura ta a iesit pacatul, deci, din gura ta sa iasa si judecata. Stim ca, inca si Sf. Petru, din frica s-a lepadat de Hristos, dar, plangand cu amar, a castigat cea dintai mila de la Domnul sau.
Deci, Marcelin a hotarat asupra sa o judecata ca aceasta, zicand: Straina de mine fac treapta arhieriei cea sfintita, de care nu sunt vrednic. Si dupa moartea mea, trupul meu sa nu se dea obisnuitei ingropari, ci sa fie lepadat cainilor, spre mancare, iar cel ce va indrazni sa-l ingroape pe el, acela sa fie blestemat.
Dupa soborul acela, Marcelin s-a intors la Roma si, luand in maini haina cea de mult pret, pe care o primise de la Diocletian, a alergat la imparat si, aruncand-o inaintea lui, l-a mustrat pe el si a blestemat pe zeii lui cei mincinosi, iar pe sine se marturisea, plangand, ca greu a gresit. Deci, umplandu-se de manie, imparatul l-a dat la chinuri, apoi l-a osandit la moarte. Si a fost dus, astfel, fericitul Marcelin, afara din cetate, la taiere, cu inca trei credinciosi: Claudiu, Chirin si Antonin iar dupa dansul venea preotul Marcel, care avea sa ia, dupa Marcelin, scaunul de episcop al Romei. Pe acesta, mucenicul lui Hristos, Marcelin, chemandu-l, il sfatuia sa fie tare in credinta. Si a poruncit ca trupul sau nimeni sa nu indrazneasca a-l ingropa in pamant, ci sa fie aruncat spre mancare, la caini. Ca nu sunt vrednic, zicea, de ingropare omeneasca, nu sunt vrednic sa ma primeasca pe mine pamantul, de vreme ce m-am lepadat de Domnul meu, Facatorul cerului si al pamantului. Iar, dupa ce a ajuns la locul cel de moarte, sfintitul Mucenic Marcelin s-a rugat cu nadejdea cea intru Hristos Domnul, Care primeste pe pacatosii cei ce se pocaiesc. Si cu osardie si-a intins grumazul sau spre taiere si a murit pentru Hristos, de Care, de frica mortii se lepadase.
Si au fost taiati impreuna cu el si acei trei barbati: Claudiu, Chirin si Antonin si au fost aruncate trupurile pe camp, fara de ingropare. Dupa cateva zile insa, trupurile lui Claudiu, Chirin si Antonin, luandu-le credinciosii noaptea, le-au ingropat. Iar trupul lui Marcelin, nimeni nu indraznea sa-l ia si sa-l ingroape, de vreme ce el pusese blestem, ca sa nu fie dat trupul lui ingroparii. Si a zacut pe camp treizeci si sase de zile.
Si s-a aratat Sf. Apostol Petru lui Marcel, noul papa, zicandu-i: Pentru ce n-ati ingropat pana acum trupul lui Marcelin? Grait-a Marcel: Ma tem de blestemul lui, pentru ca pe toti i-a blestemat, ca nimeni sa nu indrazneasca a-i ingropa trupul lui. Grait-a Apostolul: Oare, nu-ti aduci aminte de acea scriptura: cel ce se smereste pe sine, se va inalta? Deci, ducandu-te, ingroapa-l pe el cu cinste. Iar Marcel papa, sculandu-se, a mers si a luat cinstitele moaste ale Mucenicului si le-a ingropat in gropnita Priscilei, cea de langa calea Salariei.
Asa s-a sfarsit Sf. Mucenic, papa Marcelin, lasand chip de pocainta multora din cei ce, in acea vreme, cadeau intr-un pacat ca acesta. Ca multi, atunci, infricosandu-se de chinuri, se lepadau de Hristos. Iar noi slavim negraita milostivire a lui Dumnezeu, acum si pururi si in vecii vecilor. Amin!