Părintele Justin Pârvu despre domnitorul Mihai Viteazul. Un Sfânt!


voievodulFără îndoială că este sfânt, ca de altfel majoritatea voievozilor români care şi-au iubit neamul, şi mai mult decât neamul, dreapta credinţă a Bisericii de Răsărit. Mihai Viteazul, însă, a excelat mai mult decât toţi prin această dorinţă divină de a unifica pe toţi românii, toți locuitorii acestei vechi Dacii, dezbinaţi de popoarele păgâne de-a lungul timpului, într-o singură naţiune – naţiunea română. Dacă nu era Mihai Viteazul, să spunem că astăzi am fi avut Moldova şi Ţara Românească, dar Ardealul sigur nu mai era al nostru. Datorită lui, în pământul Ardealului încă se mai săvârşesc liturghii ortodoxe, unde românii ardeleni se pot împărtăşi cu sângele şi trupul lui Hristos. De aceea ungurii nu îl suferă deloc şi au dus constant o campanie de denigrare a voievodului, astfel încât istoria să îl scoată din paginile ei.

Îmi aduc şi acum aminte, când eram mic, în şcoala primară, cu câtă demnitate şi patriotism ne preda învăţătorul lecţia despre Mihai Viteazul. Astfel de cuvinte ţi se imprimă în suflet şi îţi insuflă şi ţie această iubire şi jertfă de neam şi ţară. Aşa mi-a rămas imaginea lui Mihai Viteazul în vederea mea de copil de atunci, impresia de stăpân, o figură demnă şi neslugarnică. Aceasta era pentru mine imaginea poporului român – demn şi neslugarnic. Acum însă istoricii îţi predau altceva, altă variantă istorică sau vorbesc prea puţin despre domnitorii noştri viteji, special pentru a stinge din noi orice urmă de patriotism, de jertfă şi onoare. Nu, noi trebuie să fim slugi şi cerşetori şi în faţa Occidentului, şi în faţa Răsăritului.

justin parvuIată că s-au descoperit acum, într-un sat din Teleorman, aceste oseminte, fără cap, galbene şi frumos mirositoare. Nu ştim dacă sunt ale lui Mihai Viteazul, dar sunt câteva argumente ce ar demonstra că ar fi cu adevărat ale domnitorului. Faptul că s-au găsit într-o mănăstire, Plăviceni îi zice acum, ridicată de doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, ocrotitorul ceresc al domnitorului. Se spune că această biserică îi era dragă domniţei, deoarece din alunul în care s-a adăpostit odată de turci, scăpând de la moarte, a construit sfânta masă, unde se află altarul acestei biserici. Ei bine, în curtea acestei mănăstiri, părinţii cu muncitorii de acolo au observat cum se surpa pământul într-un loc unde ei făcuseră un foc. Săpând puţin, pământul s-a scurs ca într-o clepsidră şi s-au descoperit nişte cărămizi ce alcătuiau un zid ce împrejmuiau nişte oseminte, sfinte moaşte, care în timpul liturghiei izvorăsc bună mireasmă. Acum sperăm că se vor face cercetări pentru a verifica dacă sunt sau nu ale voievodului Mihai acele sfinte moaşte.

Mihai Viteazul a legat ţările acestea de peste Carpaţi într-un singur neam, aşa cum au fost de la început lăsate de Dumnezeu. Singur Mihai Viteazul care a cutezat să facă această unitate între cei de un neam, între cei de o limbă, între cei de o credinţă ortodoxă. Oameni care au pus mai presus neamul şi naţia decât propriile lor interese şi de aceea Dumnezeu i-a ales pe ei să împlinească acest plan divin, al unităţii noastre româneşti.

mihai viteazulMihai Viteazul a fost investit cu puterea harului lui Dumnezeu, prin vitejie şi dibăcie neîntrecute, încât şi Apusul şi Răsăritul se temeau de vitejia lui. Mihai Viteazul a fost cel prin care harul Domnului a lucrat mântuirea popoarelor creștine de păgânii turci care au fost opriţi la Dunăre de domnitorul român, în dorinţa lor avară de cucerire a Europei. Dacă Europa ar fi fost vrednică atunci, poate că Mihai Viteazul ar fi eliberat Constantinopolul. Dar invidia vecinilor noștri creştini a spulberat acest ideal.

Acest ideal trebuie întreţinut şi această datorie o au în special mamele, familia, învăţătorii şi şcoala în general. Avem datoria să ne cunoaştem istoria, să ne putem cinsti martirii. Cine cunoaşte cât de cât viaţa şi vitejiile acestui domnitor nu poate decât să facă o plecăciune adâncă în faţa jertfei lui Mihai Viteazul. Prin încununarea acestui domnitor cu canonizarea, ne vom încununa cu puterea lui Dumnezeu şi aici, şi dincolo. Şi împletim mai desăvârşit cununa mucenicilor şi cuvioşilor acestui neam, care veghează pentru mântuirea noastră.

(Fragment din Revista Atitudini, Nr. 20)


MONAHIA TEODOSIA (ZORICA) LAŢCU – poeta temniţelor comuniste


maica teodosia zorica latcude Pr. Stavrofor Constantin Catană, Sf. Mănăstire Văratic

 Ucenică a Părintelui Arsenie Boca. De la tainele poeziei la tainele duhovniciei

Cine a fost monahia Teodosia (Zorica) Laţcu? A fost poeta închisorilor comuniste care, prin poeziile sale cu conţinut religios, a orientat poporul român să se angajeze în orizontul spiritualităţii ortodoxe şi să nu rămână cu dezinteres faţă de valorile credinţei strămoşeşti.

„Monahia Teodosia (Zorica) Laţcu s-a născut în anul 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria în timpul primului Război Mondial. Absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia limbi clasice (greacă şi latină), lucrează, după absolvire, ca preparator universitar la Institutul Român Lingvistic din Bucureşti, unde împreună cu Sextil Puşcariu, participă la editarea Dicţionarului Limbii Române. Publică poezii la revista Gândirea, condusă de Nichifor Crainic, poezii ce au fost adunate în trei volume, tipărite între anii 1944-1949: Insula Albă, Osana Luminii şi Poemele Iubirii.

Poeta a fost unul din sufletele formate şi hrănite duhovniceşte în atmosfera spirituală de la Sfânta Mănăstire Sâmbăta, în jurul Părintelui Arsenie Boca, cel care i-a fost povăţuitor şi un bun îndrumător spre lepădarea de lume, căruia poeta Zorica Laţcu îi dedică ultimul volum de versuri Poemele Iubirii. În 1948, intră în obştea Sfintei Mănăstiri Vladimireşti, primind la călugărie numele de Teodosia.

În 1956 este încarcerată împreună cu alte maici din mănăstire. După ani de detenţie la Miercurea Ciuc şi în alte închisori, este eliberată. Urmează ani de pribegie, timp în care monahia Teodosia scrie poezii şi face importante traduceri din Sfinţii Părinţi: Grigorie de Nyssa, Isaac Sirul şi Sf. Simeon Noul Teolog, ajutându-l pe Părintele Teodor Bodogae. De altfel, monahia Teodosia, a avut o contribuţie semnificativă şi la tălmăcirea primelor volume din Filocalie, editate de Părintele Dumitru Stăniloae”[1].

inchisoare femeiCântând din întunericul temniţei: „Osana Luminii”

În închisoare, ca mulţi alţi mărturisitori, poeta a avut curajul să-L mărturisească pe Hristos, fără să se teamă de vreun for superior al lumii golite de Dumnezeu. Din temniţă, ea a fost alături cu sufletul, de lumea cea îndurerată care suferea din greu din cauza slujitorilor demonici dornici să subjuge un întreg popor.

Monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, poeta temniţelor comuniste, nu şi-a pus nădejdea decât în Dumnezeu, cu speranţa că El o va scoate din tenebrele acelea ostile ale unei lumi în care foamea, setea şi umilinţa nu i-au alterat curajul şi nu i-au slăbit nicio clipă talentul literar. Dimpotrivă, responsabilă pentru viaţa sufletului ei de creştină adevărată, şi, mai apoi, convinsă de trăirea specială a voturilor monahale, şi-a răscumpărat vremea prin slujirea lui Hristos Mântuitorul, ştiind foarte bine, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu, după cum spune şi Sf. Iacob (4:4).

La multe din problemele duhovniceşti şi de viaţă curată în Hristos, cititorul se va putea primeni suficient sufleteşte, dacă va citi volumul de poezii Osana Luminii, în care poeta „îşi strânge durerea în inimă ca-n teasc, pe drumul plin de sânge şi noroi, aşteptând clopotul de chemare în cântec de mărire, ca-n veci lumina lumii să nu se stingă, chiar de era grea povara dragostei depline râvnite de durere. Poeta a avut puterea, în marea ei iubire pentru Dumnezeu, să bea paharul amărăciunii pe drumul ei de pribegie sau în lungul zării, şi-n jurul gândului ei să se nască iubirea pentru Hristos, pe căi de taină şi-n adânc de gând cu sânge şi cu lacrimi, biruind astfel amurgul din calvar, ca-n vis măcar s-atingă crinul mândrei primăveri, dar ca nimeni să n-o ştie decât înaltul cer, ca îngerii de lumină să vină şi să rupă grinzile de lemn, ca darurile ei în rai, spre Dumnezeu să se plece, şi cu toţi morţii mărturisitori, din morminte să cânte Osana Luminii acolo, în adânc de taine sfinte, şi să spună iară şi iară:                       „Că nu se mişcă-n veci nimic din loc/                     Nici flacăra de dor, nici gând de foc”.

Şi învăluită cald în Dumnezeu a vrut să fie: „Aproape de ceruri, aproape…”, ca să nu-i atârne haina sufletului, în jarul de pe tărâmul celălalt.

Poeta închisorilor, monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, şi-a cântat credinţa-n versuri, ca păsările-n zbor pe ramuri, pentru ca mlădiţa dragostei să crească nu în strânsoarea cărnii, ci în viaţa caldă plină de miresme şi ca toată lumea să fie în credinţa curată pentru Potirul Sfânt al Jertfei, ca spre zeul cel Străin, nimeni şi-n veci să nu s-aplece, şi-n privirile păgâne nimeni să nu intre, şi-n zvonul vechi din Sfintele Cazanii, tot neamul românesc să intre, unde vântul nu urlă de pierzare, iar mâinile curate mai bine se-mpreună pentru părinte, pentru frate, pentru domn, pentru prieten şi duşmanul cu inimă de câine. Iar strigătul poetei către Dumnezeu, prin poeziile sale, e un strigăt cu duh de pocăinţă şi foc, de multă închinare:

                        „Nevrednică, sunt Doamne, milostivirii Tale

                        Şi  Ţi-aş cerşi iertare, dar nu ştiu cum să-Ţi cer;

                        Că Tu pricepi cuvântul din multe osanale

                        Şi tâlcul rugăciunii de lacrimi şi tăceri”.     

Trăind într-o perioadă de persecuţii, de chinuri şi durere, monahia Teodosia reprezintă clasa monastică a celor curaţi cu inima, iubitori de Dumnezeu şi luptători pentru Adevărul de Credinţă, aşa cum şi Radu Gyr în poezia „Imn morţilor”, spune:                       „Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,/              Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,/                       Noi am făcut din voi icoane,/             Şi vă purtăm pe frunţi cununi”.   … Continuare »


Părintele Justin Pârvu despre frumusețea mistică a Muntelui Ceahlău


„Eu am trăit în Poiana asta, dormeam şi mă sculam numai cu Muntele Ceahlău. Dimineaţa, seara dormeam cu Ceahlăul, dimineaţa mă sculam cu Ceahlăul. Nici Ion Creangă n-a dus o viaţă aşa teribilă cum am dus-o eu.
Vedeţi dumneavoastră acum? Se duc oamenii să urce mun-tele Ceahlău, chiar dacă este destul de prăpăstios, ca să serbeze de la înălţime Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos, ca şi pe Tabor. De ce merge vizitatorul la înălţime? De ce se duc creştinii noştri, la 6 August, pe munţi, la înălţime? Se duc ca să ridice şi trupul, şi sufletul lor la înălţime. Că una este să te găseşti pe vârful a 2000 de metri altitudine, şi alta e să priveşti la o înălţime de 500 de metri. Ai un orizont mult mai redus, mult mai obscur, în ceea ce priveşte viziunea ta asupra lumii încon¬jurătoare. Aşa este şi cu viaţa creştinului în parte, cu cât se urcă mai la înălţime în virtute şi în necompromis, cu atât are o vedere mai clară a patimilor şi a luptei cu ele. Nu este o luptă uşoară, este o luptă grea pentru omul care se dezbracă de vechimea acestui veşmânt şi se îmbracă în sfinţenia cămăşii celei noi a lui Hristos. Dar ca să ajungi la cămaşa lui Hristos, se întâmplă fenomenele cotidiene ale vieţii: prigoană, osândă, batjocură, nemulţumiri şi greutăţi. Aceasta este haina de nuntă, cămaşa lui Hristos, cămaşa jertfei, nu a compromisului cu bucuriile şi comodităţile acestei lumi… (Fragment din „Ne vorbește Părintele Justin” vol I, Fundația Justin Pârvu)


SF. IOAN IACOB ROMÂNUL – ISIHASTUL PUSTIEI DIN ȚARA SFÂNTĂ


sf. ioan iacobMotto: „De aș avea lacrimi de sânge, cu ele aș scrie rândurile acestea, ca să fie mai bine pricepută durerea pe care o am pentru urgisirea neamului nostru de astăzi și pentru urâciunea și tulburarea care domnesc între noi!”

ARGUMENT

Sub soarele arzător și liniștea începutului de lume a pustiei Hozevei, pe un drum de piatră ce coboară șerpuit spre inima muntelui, se ridică zveltă într-o uimitoare oază de verdeață și răcoare, săpată într-un perete de stâncă, Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul care găzduiește de peste trei decenii, moaștele Sfântului Ioan Iacob Românul. Trecut în rândul sfinților de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române la 20 iunie 1992, prăznuit de atunci în fiecare an la 5 august de către credincioșii români, Sf. Ioan Iacob este înscris începând cu anul acesta și în filele calendarului Bisericii Ierusalimului pe data de 28 iulie, ziua descoperirii moaștelor sale, după ce la 31 ianuarie 2016 Patriarhia Ierusalimului a dat citire Actului Sinodal de recunoaștere a sfințeniei Cuviosului Părinte Ioan Iacob de la Neamț la sfârșitul Sf. Liturghii săvârșite la Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul. Clipă de sărbătoare și bucurie duhovnicească care ne oferă prilejul întâlnirii cu Sf. Ioan Iacob Românul în paginile ce urmează.

 

ioan iacob copilREPERE BIOGRAFICE. PRIMII ANI DE VIAȚĂ ÎN TINDA SATULUI  NATAL

În urmă cu 103 ani, la Crăiniceni sus, pe malul Prutului, în luna lui Cuptor, ziua 23, se năștea un sfânt. Din vechea biserică din lemn, cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, în care a fost botezat pruncul Ilie Iacob, născut la câteva zile după prăznuirea marelui proroc tesvitean, se mai păstrează Sfântul Chivot, clopotul și alte câteva obiecte de cult, printre care și două potire, astăzi duse la muzeul satului, presupunându-se că din aceste potire copilul Ilie a gustat trupul și sângele Domnului. Cei doi sfinți proroci: Ilie Tesviteanul și Ioan Botezătorul aveau să-i oblăduiască întreaga viață și să-i conducă pașii chiar în locurile în care ei înșiși au pustnicit și au primit descoperirile Duhului Sfânt.

Născut într-o familie simplă și credincioasă de plugari, Ilie avea să guste din amărăciunea unei copilării pline de privațiuni, văduvită de ocrotirea ambilor părinți: mama, Ecaterina îl părăsește la doar șase luni din pricina unei boli infecțioase, iar tatăl, Maxim, recrutat să lupte în primul război mondial, cade pe front, în Ungaria când Ilie avea trei ani, în anul 1916. Singurul reazem până la vârsta de 10 ani, îl va afla în persoana bunicii dinspre tată, Maria Iacob, văduvă de mai mulți ani care își va jertfi spre creșterea pruncului Ilie, ultimele puteri ale bătrâneții precum și dorința ascunsă a inimii de a-I închina lui Dumnezeu zenitul vieții sale, într-o mănăstire. De la grija de a-l alăpta la mamele tinere din apropiere și de a-l hrăni din puținul pe care îl câștiga din truda lucrului la câmp până la dăruirea cu care l-a deprins cu rugăciunile, metaniile și slujbele Bisericii, bunica Maria va rămâne pentru Sf. Ioan, icoana vie a sfințeniei pe care o va zugrăvi peste ani în poeziile sale: „Bunica, – spunea el – , Dumnezeu s-o ierte,/ Mi-a semănat de timpuriu/ În suflet tainele credinței/ Și rodul lor mă ține viu./ O, scumpa mea, bătrână sfântă,/ Eu tot ce am, îți datoresc,/ Căci m-ai adus la cunoștința/ Părintelui Celui ceresc” (Brațele părintești).

În anul 1920, Ilie Iacob trece pentru prima oară pragul școlii primare din Crăiniceni. Râvnitor la învățătură, însetat să cunoască cât mai mult, pilduitor în purtare, Ilie purta în sufletul lui plămada curăției și a înțelepciunii duhovnicești, harisme cu care Dumnezeu avea să-l binecuvânteze cu prisosință în viața de monah. După moartea bunicii survenită în anul 1923, Ilie este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, care mai avea acasă șase copii. Viața grea, marcată de lipsa afecțiunii părintești, de sărăcie, de munca istovitoare la câmp și la treburile gospodăriei unchiului său, îl va pregăti pentru osteneala înfruntărilor duhovnicești din arena mântuirii. Cu sufletul împresurat din toate părțile de înstrăinare, tânărul Ilie își va găsi mângâierea sufletească în rugăciune și în lectura cărților sfinte. … Continuare »


PĂRINTELE VALERIAN GRECU: „VA VENI IARĂȘI O PRIGOANĂ, DAR ÎN UNITATE SPARGI ZIDURILE BALAURULUI CARE A COBORÂT PE PĂMÂNT”.


valerian grecuLITURGHIA BUCURĂ CERUL MAI MULT CA ORICE

Părinte Valerian, vă rugăm să ne povestiți câte ceva din experiența sf. voastre din temnițe.

Eram în ianuarie 1962, ne aflam într-o colonie împreună cu: Părintele Ilie Lăcătușu, Părintele Justin, Părintele Calciu, alți preoți cărturari și ne-au scos în bătaie de joc pe un îngheț – și ne-au ordonat să intrăm în apă. Mi-aduc aminte că Părintele Ilie a zis: „Intrăm că altfel trag în noi!”. Și am intrat până la glezne, până la genunchi, până la brâu. Era un frig cumplit. Și a dat Dumnezeu o căldură că ne uscam, ieșeau aburi din noi. Când auziți de prigoană, nu vă feriți, nu o ocoliți! Dumnezeu îți dă puteri, face minuni. Și în ziua aceea n-am mâncat de bucurie. Eu sunt fericit că am trecut prin temniță.

Cum ați fost arestat și cum ați intrat în viața monahală?

În 1953 am fost dat pe mâna Securității și ne-a venit ordin ca în 24 de ore să părăsim mănăstirea. Când am plecat pe drumul acesta, m-am dus pe jos 40 km., nemâncat, la părintele Ioan Iovan. Dorința mea era să mă fac călugăr și să mor martir. Eram copil. Aveam 17 ani. Citeam prin cărți că martirul n-are judecată. M-am dus și la hirotonia părintelui Ioan Iovan. Era lume multă acolo. L-a preoțit Prea Sfințitul Nicolae Popovici. Am venit acasă beat de fericire și îi șoptesc mamei: „Mamă, eu plec la mănăstire”. „Vai de mine!”. M-a iubit foarte mult mama mea. Și am fugit la mănăstirea Sihastru. Acolo am găsit vreo 7, 8 călugări. M-au băgat la bucătărie și mă sculam la ora 3 dimineața ca să pregătesc mâncarea până la Liturghie. Liturghia bucură cerul mai mult ca orice. De ea se cutremură și îngerii. În închisoare, când părintele Ioan făcea Liturghie, toți stăteau nemișcați.

O CREDINȚĂ NEÎNCERCATĂ NU ESTE CREDINȚĂ

La mănăstire, eram fericit. Pe urmă a venit Securitatea la mănăstire, dar n-a putut să ne ia că era Ziua Crucii și era multă lume. Ne-au făcut procesul și ne-au condamnat la doi ani de închisoare la drept comun: port ilegal de uniformă și abuz în funcții. Marele avocat Petre Pandrea s-a oferit să ne apere din oficiu. Cunoștea 12 limbi la perfecție. Și a reușit să răstoarne toată acuzarea și am câștigat procesul. Dacă am câștigat procesul, am mers înainte. Dar doi ani de zile tot au încercat ca să ne aresteze și n-au putut. Și în 1955, după hârâiala asta, au venit dubele Securității. Noi ne-am închis în mănăstire. Am tras zăvoarele, ca copiii. Eram toți sub 30 de ani și în noaptea aceea ne-au arestat și pe părintele Ioan și pe noi. Un părinte de-al nostru secretar s-a suit în clopotniță și trăgea clopotul mereu. Vreo câțiva eram în cafas. În timp ce preoții liturghiseau, securiștii i-au scos pe toți care erau jos, i-au legat cu cătușe și i-au pus cu burta la pământ. În cafas eram cam șapte și ne-am opus oarecum. Atunci au tras cu arma. Ne-am ferit și apoi ne-au luat și pe noi și ne-au pus în cătușe. Părintelui Chesarie din Vrancea, secretarul mănăstirii, i-au tăiat frânghia ca să nu mai tragă clopotul. Atunci părintele s-a suit pe turla bisericii și de acolo striga: „Antihriștilor! Ați venit noaptea ca niște tâlhari. Vă cunosc eu!”. „Măi, părinte, dă-te jos!”, striga la el comandantul. A văzut că nu-l poate da jos, le-a spus celorlalți: „Ce facem cu călugării? Hai să-i ducem!”. Ne-au pus în dube și ne-au băgat pe toți într-o cameră la Bârlad. Care au fost frați, i-au dus la miliție, iar pe noi, călugării, la Securitate. Și acolo am stat tot Postul, 40 de zile. După anchetele făcute, nu ne-au găsit nimic politic și am rămas cu doi ani de condamnare. Dumnezeu ne-a încercat credința. O credință neîncercată nu este credință.

Și de Sf. Gheorghe, în 1955, ne-au pus în dube și ne-au dus la Focșani, la penitenciar. Am ajuns pe înserate și comandantul penitenciarului ne-a primit în bătaie de joc. Ne-a tuns, ne-a bărbierit și ca să nu luăm legătura cu ceilalți deținuți, ne-a pus într-o casă din incinta închisorii. Acolo aveam doi preoți care făceau Liturghia zi de zi și, văzând ei că ne rugăm, ne-au scos din toate celulele, câți eram atunci vreo 2000 de deținuți, să ducem căldările cu materii fecale la hazna. Și ne puneau unul mai mititel, unul mai înalt. Și am stat acolo de la Sf. Gheorghe până la Sf. Ilie, când o parte dintre noi am fost duși la Văcărești. Aici, în biserica-paraclis era bucătărie, iar biserica mare era magazie. Am stat la Văcărești vreo trei săptămâni. Chipurile, era mâncarea mai bunișoară. De acolo, ne-au pus pe dube și ne-au dus la Poarta Albă. De acolo, ne-au luat la Tribunalul Militar și ne-au comutat pedeapsa și ne-au băgat la articolul „delict de uneltire împotriva ordinii sociale” și ne-au dat la preoții slujitori 20 de ani, iar eu am primit 18 ani. Am stat în anchete trei luni de zile cu un avocat și cu un medic în celulă. Și primeam carne în porția de mâncare, dar nu o mâncam, le-o dădeam lor. Cele trei luni de anchete au fost mai grele ca moartea. … Continuare »


CONSTANTIN OPRIȘAN – ICOANĂ A BIRUINȚEI ASUPRA IADULUI COMUNIST


costache oprisan„Fiți pregătiți pentru lupta care se va da în mlaștina disperării. Fiecare va ieși din încleștarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu și de ce are mai bun în el”.

 FORMAREA. „MAGISTRU” ÎN FILOSOFIE ȘI PRIZONIER ÎN LAGĂRELE NAZISTE

„Inteligența îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale românești. Cu pregătirea lui filosofică și geniul lui de poet, îi impresiona enorm pe cei din jur”. (Dumitru Bordeianu)

Fiu de răzeș, Constantin Oprișan (cunoscut celor mai mulți sub numele de Costache) vede lumina zilei la 16 martie 1921, în localitatea băcăoană Oncești. Lumea bucolică a copilăriei sale, brăzdată geografic de coastele și văile Podișului Moldovei avea să-și pună impetuos amprenta asupra structurii sale sufletești. În anul 1940, după ce absolvă liceul în Bacău, Constantin, se va alătura Frăției de Cruce într-o vreme de mari încercări pentru țară. Activitatea lui asiduă din cadrul Frăției va fi curmată brusc de începutul prigoanei împotriva legionarilor, ordonată de generalul Ion Antonescu. Tânărul Costache va alege drumul sinuos al exilului, ajungând în Germania la începutul anului 1941. Hărăzit cu un talent poetic și filosofic de excepție, nu pierde ocazia de a audia cursurile susținute de renumitul filosof german, Martin Heidegger. Exilul, însă, nu îl va scuti de hărțuirea naziștilor înverșunați ca și comuniștii în strădania lor de a-i încarcera pe legionari. Astfel, la începutul anului 1943, împreună cu alți nouă tineri legionari, Costache Oprișan se vede ostracizat în lagărul nazist de exterminare de la Buchenwald. În urma unui bombardament declanșat asupra lagărului, în ziua de 24 august 1944, Oprișan scapă din prizonierat împreună cu o mare parte dintre deținuți. Odată eliberat, va încerca în repetate rânduri să se întoarcă în patria mamă. După ce termină cursurile unei școli militare germane, va fi încadrat în grupul desemnat să fie parașutat în România cu misiunea de a lupta împotriva bolșevicilor. Din cauza unor schimbări politice neașteptate, în primăvara anului 1945, planul de parașutare a grupului de români este anulat. Hotărârea nu-i împiedică pe cei trei reprezentanți ai grupului (Marinescu, Oprișan și Crețu) să plece spre România, străbătând pe jos Ungaria, riscându-și astfel viața în marșul clandestin peste frontiere.

ctin oprisanAjuns în România, Costache Oprișan este numit șef al Frățiilor de Cruce din întreaga țară. Neobosit căutător al adevărului, mereu însetat de cunoaștere, se înscrie în anul 1946 la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj, unde va studia sub îndrumarea profesorilor Lucian Blaga, Ștefan Bezdechi și Dumitru Roșca pe care îi uimește cu cultura lui vastă și profunzimea cunoștințelor acumulate în timpul șederii sale în Germania. „Și nu rareori, prelegerile lui le înlocuiau pe ale profesorului, bineînțeles cu îngăduința admirativă a aceluia”[1]. Grăitoare în acest sens este mărturia lui Petre Hossu, asistent universitar al prof. D.D. Roşca și martor ocular al unei pledoarii susținute de eminentul student: „Oprişan ajunse şi la Heidegger şi aprofundă viziunea heideggeriană asupra timpului (în Heidegger, nici D.D. Roşca nu era acasă, domnia sa, fiind doctor în Filosofie la Sorbona, deci filosof de formaţie franceză). Când Oprişan şi-a încheiat expozeul, D.D. Roşca i-a spus: «Domnule Oprişan, dumneata eşti un om serios!». (Era suprema apreciere pe care exigentul Magistru o acorda unui student, să-i spună că e serios; la antipod, suprema imputare era, când îi spunea vreunui student: «Dumneata eşti un ocoş!», adică, sfătos nevoie-mare, ha, ha, ha!). Expozeul lui Oprişan luase tot timpul seminarului, aşa că Petre Hossu nu a mai trebuit să ia cuvântul. După excepţionalul demers filosofic al lui Oprişan, orice comentariu era de prisos. Petre Hossu era uluit: în filosofie nu există miracole, filosofia este academică, filosofia se învaţă la Universitate; cum de acest student în anul II, la Filosofie ştie mai mult decât el, licențiat «magna cum laude» la Roşca şi Blaga?!”[2]. Dumitru Bordeianu, care a împărțit suferința temniței cu Oprișan, vreme de 11 luni, îl descrie astfel: „Inteligența îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale românești. Cu pregătirea lui filosofică și geniul lui de poet, îi impresiona enorm pe cei din jur. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică și artă, până la matematică și filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. Cât am stat cu el, am avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale. La 30 de ani, Oprișan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit și un gânditor și logician de temut”[3]. În anul 1947, studentul Costache Oprișan se căsătorește cu Constanța Grama, membră a Cetățuilor, dar continuă în același timp și reorganizarea structurilor legionare, cu toate că rușii invadaseră țara. La sfârșitul anului 1948, Ordinul nr. 48.000/30 decembrie emis de Minis­te­rul Afacerilor Interne dezlănțuie în România avalanșa arestărilor sortite întemnițării legionarilor. În noaptea de 14 mai 1948, Constantin Oprișan, student în anul III al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj este reținut și încarcerat la Jilava, ca închisoare de tranzit, fiind nevoit să lase în urmă familie, carieră şi tot ce însemna pentru tânărul de atunci bucurie şi desfătare lumească, ca să îmbrace hlamida purpurie a răstignirii pe Cruce în temniţele comuniste.

ctin oprisan 2ÎN ZEGHEA PĂTIMIRII LA PITEȘTI

„Avea o imensă forţă lăuntrică, prin care chinurile iadului de aici nu-l mai înspăimântau şi le privea cu seninătatea Iov-istă. Tot ce i se întâmpla, primea şi îndura ca pe ceva ce i se hărăzise”.

Potrivit sentinței, care îi „prescria” 25 de ani de muncă silnică, în regim de urgență, la 3 februarie 1949 studentul Oprișan cel cu „privirea blândă şi visătoare”[4] este trimis la închisoarea Pitești, împreună cu toți ceilalți studenți arestați. Este prima filă a martirologiului pe care Costache o va scrie cu șuvoaie de sânge, trecând prin tenebrele reeducării din care se va slobozi cu sufletul luminat în focul lămuritor al suferinței. Bănuit a fi comandantul legionar al închisorii, va fi schingiuit ca nimeni altul. „A fost supus celui mai mare supliciu, a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat”[5]. Despre puterea distructivă a reeducării de la Piteşti, Aurel Vişovan, unul din martirii care a trecut și el prin același calvar, ne mărturisește: „Evenimentele pot fi măsurate prin dimensiunea oamenilor care s-au confruntat cu ele. Bărbaţi de talia lui Costache Oprişan, Pop Cornel, Gioga Parizianu şi atâţia alţii… Ca brazii de înalţi, au rezistat atâtor furtuni rămânând neclintiţi… Sunt acum frânţi la Piteşti! Urgia capătă forme demonice. Acolo istoria s-a oprit din mers pentru moment, făcând loc Apocalipsei”[6]. În cuștile de beton ale Piteștiului, tortura a căpătat proporții de iad, iar sufletele sfârtecate de chin au îngenuncheat zi și noapte, crispate de durere pe lespezile reci de piatră. La Pitești, totul a îmbrăcat zeghea unei teribile suferințe care părea fără sfârșit: mâncarea, somnul, nevoile fiziologice, până şi respiraţia erau crunt cenzurate, iar deșertul lăuntric, de multe ori, nu cunoștea hotare. … Continuare »