Sfinții închisorilor – o carte editată de Mănăstirea Paltin Petru-Vodă


Sfinții închisorilor - o carte editată de Mănăstirea Paltin Petru-Vodă

 

Sfinții închisorilor - o carte editată de Mănăstirea Paltin Petru-Vodă

 

Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, în colaborare cu Fundația Justin Pârvu, vă prezintă o nouă apariție editorială: „Sfinții Închisorilor”. La 30 de ani de la căderea comunismului, elogiind lupta și rezistența anticomunistă, cartea cuprinde peste 30 de portrete ale unora dintre cele mai marcante personalități ale temnițelor comuniste și iluștri martiri ai Bisericii Ortodoxe care, prin pilda vieșii lor, ne-au învățat un lucru elocvent: Prin credință nezdruncinață, orice iad poate fi biruit. Prin Hristos martirii neamului românesc au biruit iadul comunist.

Cartea are 480 de pagini, in format 165*235 mm, legată, copertă cartonată.
Preț: 30 lei (fără taxe poștale).
Comenzi sau se pot face la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com sau

completând formularul de mai jos.

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Rezolvați operația de mai jos *

Prin utilizarea acestui formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dvs. pe acest site web.

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.

 


Părintele Justin Pârvu: Elementele de elită ale neamului de mâine


„Noi trebuie să ne facem tuturor toate”, cum spune Sfântul Apostol Pavel, ca să-l dobândim (pe aproapele). Nu putem sta indiferenți față de țara noastră care este atât de mult atacată de forțele străine și păgâne, de forțele acestea ale ateismului, ale păcatelor, ale fărădelegilor, până îți este și jenă să mai pomenești despre vocabularul acestei decăderi a vieții noastre creștine. Sunt atâtea lucruri pe care trebuie să le corectăm câtuși de puțin, să aducem pe creștini la conștiința păcatului. A greși, așa după cum se știe, este omenește. Dar a persista în greșeală este satanicește, este diabolic. Pe noi ne interesează, pe fiecare dintre noi, alături de preot, să observăm scăderile la fiecare dintre credincioșii noștri, (să vedem) de vecinul nostru, de satul nostru, de comuna noastră, de județul nostru, de țara noastră. Pentru că, așa trăind, ne mai apropiem cumva de principul acesta al Evangheliei. Așa mai aplicăm și noi puțin să fim sarea pământului și lumina în lume, ca văzând faptele noastre să se lumineze calea pe care trebuie să meargă creștinul. Nu-i atâta vorbăria, nu-i atâta scrierea, cât este modelul de viață! Un copil care intră în biserică sau este în familie, ați văzut cu câtă nevinovăție sărută el icoana când o primește în mână?! El, imediat, o duce să o sărute. De ce? Pentru că acest copil a văzut întâi pe mama sărutând Evanghelia în biserică, sărutând icoana, sărutând Sfânta Cruce, sărutând tot ceea ce este sacru și legat de taina și lucrarea aceasta a harului lui Dumnezeu. Îl vezi pe copilaș cum se coboară el așa încetișor să facă o mătănuță. De ce face copilașul acestea? Pentru că el vede pe mama lui, pe tatăl lui, fratele lui, pe sora lui când intră duminica în biserică. El, ca cel mai mic, se uită la ceilalți cum se închină de frumos și atunci, sigur, copilul vrând-nevrând va căuta să imite și el. Și în felul acesta se sădește în sufletul lui, se înfiripează adevărul acesta al creștinătății noastre. Vorba nu rămâne: pe o ureche a intrat și pe alta a ieșit. Dar copilul dacă vede, ea va rămâne. Iată cum spunea o mamă, cum îi reproșează copilul ei. Ajuns copilul la 17 ani, mama încearcă după Revoluție să-i explice ceva din tainele creștinătății, din viața practică a creștinului: cum trebuie să se spovedească, cum trebuie să se împărtășească, cum trebuie să asculte, cum trebuie să meargă la biserică, cum trebuie să respecte bătrânii, cum trebuie să respecte părinții, cum trebuie să respecte după vârsta fiecăruia, că cel mai mic se binecuvintează de cel mai mare, și copilul îi spune: „Mamă, dacă nu m-ai învățat până acum, de acum înainte o să fie greu pentru mine”. Mama era învățătoare pe timpul lui Ceaușescu și așa după cum era programul școlar, era și programul familiei…

Și în timpul lui Ceaușescu și pe timpul lui antihrist, acolo între patru pereți (românii) au făcut rugăciune, au dat un sfat copiilor, au ținut icoana în casă, au aprins o lumânare și copilul le-a văzut pe toate acestea. Și așa, în familie, copiilor li s-a făcut educația aceasta în adevăr, pe dinăuntru. Și s-au comportat frumos în cei 12 ani de școală, s-au comportat frumos în cei șase ani de Medicină și astăzi sunt medicii cei mai buni și au excelat. Știu un băiat care avea atâta blândețe, făcea atâtea lucruri frumoase, că nici măcar cele opt luni de zile de armată nu l-au schimbat cu nimic. El era mereu copilul acela bun, educat în viața de familie. Vedeți puterea exemplului din familie? Copiii, săracii, merg pe dâra pe care le-au deschis-o părinții, bunicul, vecinul. Toate colaborează.

Am mai spus cum mergeam noi cu toții la școală. Făceam rugăciunea, cântam la sfârșitul orelor Cuvine-se cu adevărat, învățam cântări patriotice, niște marșuri de zguduiau viața noastră de copii. Toată ziua fredonam, dragii mei. În felul acesta se făcea și o educație patriotică națională. Tăiam lemne acasă, crăpam lemne și mă luam cu fratele cel mai mare și cântam. Era atâta trăire și viață, încât abia așteptam să vină fratele cel mai mare din armată – făcea la Vânătorii de munte – și, când venea pentru câteva zile de Crăciun sau de Paști, se plimba mândru cu pălăria de vânător, cu pana în dreapta pălăriei și abia așteptam să fiu și eu ostaș în armată. Spre deosebire de ora actuală, când nu mai avem armată. Fetele pe atunci erau foarte atente, de altfel, că un băiat care făcea serviciul militar și nu își făcea datoria, nu era văzut de încredere, de către fete. Nu se măritau, nu se duceau după el.

Și serbările care se făceau altădată… Să apari pe scena școlii, cu o poezie, cu un cântec frumos, cu craii de la Răsărit… Toate lucrurile acestea mențineau o viață, un duh foarte potrivit pentru apărarea acestor frumuseți ortodoxe. Când a venit 1944, „frumos era și încrezător neamul meu”. Până prin 1949, tablourile pe care le puneau ziua pe pereți cu Gheorghiu Dej, Ana Pauker, le găseau dimineața pe sub bănci sau prin curte aruncate. Iar le punea îngrijitoarea claselor, iar le aruncau băieții. Și așa, până ce în cele din urmă au ajuns să facă arestări și la copii de 14 ani. La Suceava erau copii de 14, 16 ani și dacă îi întrebai: „Ce ați făcut voi?”. „Păi, am dat-o jos (de pe pereți) pe Ana Pauker”. „Și câți ani v-au dat?”. „5 ani”. Dar unii au primit și condamnări, deși nu aveau voie să-i condamne. Într-adevăr aceștia sunt sămânța fiului cel mic al lui Brâncoveanu care a spus: „Tată, aș vrea să mai trăiesc”. Și Brâncoveanu i-a șoptit la ureche ceva și copilul a spus (călăului): „Vreau să mor și ce e de făcut, grăbește-te să faci”. Și copilul a fost tăiat.

Ei, acesta este și idealul nostru în care trebuie să creștem, în duhul acesta al vieții veșnice. Familia, școala, Biserica sunt elemente de formare a creștinului nostru ortodox, sunt elementele de elită ale neamului de mâine. Și am observat că, cu cât trăiești mai treaz, mai aspru, cu atât nu te copleșește moleșeala. Dar trebuie să o iei așa câte puțin, ca să poți duce pretențiile acestea ale trupului, că trupul într-adevăr este neputincios, iar sufletul osârduitor.

(Articol preluat din Revista Atitudini Nr. 60)


ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT – STRĂJERUL ORTODOXIEI LA POARTA CREȘTINĂTĂȚII


(Material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

Moto:Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor”.

TÂNĂRUL ȘTEFAN ÎN BĂTĂLIA PENTRU DOMNIE

„Apărător neînfricat al credinței și patriei străbune, mare ctitor de locașuri sfinte”, Ștefan Voievodul Moldovei între anii 1457-1504, fiul lui Bogdan al II-lea și al doamnei Maria Oltea și „domn mai presus de laudă” (Dimitrie Cantemir) a străjuit Ortodoxia aproape jumătate de veac ca „cea mai curată icoană a sufletului poporului românesc” (Nicolae Iorga). Cel ce avea să fie consacrat în istorie ca „părintele Moldovei”, a rămas orfan de din copilărie (1451), tatăl său fiind ucis de fratele vitreg, Petru Aron, în disputa pentru tron. Nevoit să se refugieze în Transilvania, la curtea lui Iancu de Hunedoara, tânărul Ștefan va deprinde meșteșugul armelor pe care, zeci de ani, le va ridica cu dibăcie în luptele împotriva dușmanilor țării. Se pare că în aceiași ani de pribegie, Ștefan a poposit în câteva rânduri și pe tărâmul Grădinii Maicii Domnului, gustând din tihna nepământească a Sfântului Munte.

Anul căderii Constantinopolului sub robia semilunii (1453) va fi unul de cotitură și pentru soarta Moldovei. Pretențiile Porții Otomane ca moldovenii să plătească tribut puterii păgâne vor stârni valuri de nemulțumire în divanul țării și vor înlesni întoarcerea tânărului domn Ștefan pe tronul Moldovei. În marțea din Săptămâna Patimilor a anului 1457, pe câmpia Direptate, oastea lui Petru Vodă este înfrântă de puterea domnească a lui Ștefan, întărită de sprijinul militar oferit de Vlad Țepeș. Tânărul voievod de numai 18 ani va petrece praznicul Sfintelor Paști în cetatea de scaun a Sucevei și va ocârmui Țara Moldovei vreme de 47 de ani, strălucind ca un soare în fața întunericului semilunii. În aprilie 1457, va fi uns ca domn al Moldovei de mitropolitul Teoctist I care îl va sprijini pe Ștefan și îl va purta cu căldură în rugăciunile lui, mai bine de 20 de ani.

LUPTĂTOR NEÎNFRICAT PENTRU STATORNICIREA HOTARELOR ȚĂRII

Sfârtecată teritorial în urma intrigilor pentru putere ale urmașilor lui Alexandru cel Bun, Moldova moștenită de Ștefan „se sprijinea la apus pe lanțul Carpaților și se oglindea la răsărit în apele Nistrului. Prutul era doar un râu care curgea în interiorul țării. La 1457, nu erau încă definitiv alese hotarele țării: cel de la miazănoapte care atingea stăpânirile poloneze din vechea Țară a Haliciului și cel de la miazăzi, unde Moldova se învecina cu Țara Românească, urmând apoi Dunărea pe brațul Chilia și litoralul pontic, între vărsarea acestui braț în Marea Neagră și gurile Nistrului, unde străjuia Cetatea Albă”[1]. Nici starea politică a țării nu era mai bună. Regii Ungariei și ai Poloniei se întreceau în a-și revendica dreptul de suzerani asupra domnilor moldoveni în virtutea unui trecut istoric răstălmăcit după bunul plac, iar năvălirea otomană era ținută la distanță doar de plata haraciului anual. Tânărul domn va birui vicisitudinile timpului său cu pavăza credinței în ajutorul și mila lui Dumnezeu. Se va lupta cu îndârjire să scoată din mâna străinilor fiecare palmă de pământ românesc pe care curgeau cu jale lacrimile moldovenilor despărțiți de țara-mamă. … Continuare »


Părintele Justin Pârvu: Prezența Românului în Occident


Prezența Românului în Occident

Domnule, călugărul ca şi creştinul, nu este nici o deosebire între călugăr şi creştin, are aceeași rânduială, aceeași viaţă, acelaşi canon ca şi monahul, că în fond ce e monahul? Monahul e un creştin mai bun. Dar încolo regulile care se aplică monahului în mănăstire, e obligat şi el să trăiască în chilia lui, în casa lui acolo; de aceea e mare greşeală când dvs. nu faceţi o nevoinţă, aşa puţin: Să mâncaţi pe la 3-4 vinerea, să mâncaţi pe la ora 12, să ţineţi într-un post curăţenie, o stare de trezvie toată viaţa. Păi cum se duce creştinul nostru  la biserică, duminică, măi, în spurcăciunea lui de sâmbătă? N-are voie să se ducă așa, pentru că aici, în Biserică, este Logosul cel netrupesc pe pământ. Când ai intrat, acolo sunt îngerii, arhanghelii, sfinţii, Maica Domnului cu toate puterile cereşti, de aceea în biserică nu intră nimic necurat, după cum la judecata viitoare nu va intra nimeni, în împărăţia lui Dumnezeu, necurat. Deci viaţa creştină este o adevărată şcoală de formare a neamului. Viaţa noastră creştină este lăsată prea liberă, prea de capul ei, prea democratică să-i spunem. Pentru că libertatea aceasta îl duce pe om în întuneric, îl duce la necunoştinţă, îl duce la pierderea sufletească.

Mereu creştinul nostru nu trebuie să facă nimic fără blagoslovenie. Mă duc în cutare loc! Măi, dar ştie preotul satului unde te duci mă? Păi, nu ştie. Măi, dar la şedinţa aceea sunt iehovişti, sunt baptişti… Păi preotul trebuie să fie la curent cu toate acestea și sățși păzească turma. Să aibă „agenţi” şi în nordul satului, în sudul satului, în răsărit şi apus, să ştie când vine un sectant acolo, ce lucrează, el n-o venit de pomană să stea acolo, că după 4-5 luni îi vezi casa de rugăciune în centrul satului şi te minunezi cum ţi-i pescuieşte aşa. Acesta vine şi-ţi lasă maşina acolo în ogradă, cu chei, numai să mergi după el, la casa lui de rugăciune. Acum se duc de la noi în America. Se duc creştinii noştri, la bogăţia americană. Măi băieţi, acum bogăţia americană nu e nicio bogăţie măi, nici casele lor nu sunt trainice să-i pui temelia, piatră pe piatră, să-i pui acolo fier beton, nimic. Îşi ia casa, o pune în spate şi o mută la câţiva kilometri. Dacă am avea şi noi o conducere românească, apoi am trăi şi noi ca Moş Ion Creangă, ca Moş Ion Roată. Suntem aşa ca nişte oameni lepădaţi, ca nişte ţigani. Pentru că noi nu ştim ce reprezentăm. Nici n-au interesul această mafie masonică să prezinte poporul ortodox în Occident. Nu, nici să n-audă de români! Strică ordinea ateistă din Occident. Oriunde se duc, săracii români, duc acolo obiceiurile bune: postul, rugăciune, milostenie, smerenie. Că întreabă englezii: ce-i cu serbările astea ale voastre? Toată ziua pui sărbătoare, duminici, ce înseamnă asta? La urmă se conving şi ei de însemnătatea şi misiunea ortodoxă. E de la Dumnezeu să ştiţi că s-au dus, s-au împrăştiat în lumea întreagă. Pentru că ei au dus vestea cea bună a Ortodoxiei în America… E de la Dumnezeu această împrăştiere[1].

[1] Transcris de maicile de la mănăstirea Paltin Petru Vodă, din convorbirile Părintelui Justin cu credincioșii.

(continuare în Revista Atitudini, Nr. 60)


Dl. Marin Răducă, fost deținut politic: „Eu nu pot lupta pentru învierea neamului meu, dacă nu înviez mai întâi eu”.


„Nu nevoințele noastre ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu și El ne cântărește după smerenia pe care o avem noi”.

D-le Marin Răducă, vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre suferință.

Noi, ca oameni, ne întrebăm de multe ori contrariați: „De ce, cu cei ce-L caută pe Dumnezeu, se întâmplă lucrurile acestea nedorite?”. Dar trebuie să le primim pe toate ca din mâna lui Dumnezeu. Păi, „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”. Cei care luptă pentru Dumnezeu, pentru Hristos, să nu se aștepte la altceva decât la suferință. Viața în Hristos este cruce și învierea noastră nu poate să fie decât prin suferință. Deci, pe noi, suferința ne-a apropiat mai mult de Dumnezeu. Lumea nu prea poate înțelege lucrul acesta. Omul, ce spune? „Păi, dacă eu lupt pentru Dumnezeu și eu mi-am dedicat viața lui Dumnezeu, de ce mi se întâmplă mie lucrurile acestea?”. În general, omul respinge durerea și totuși suferința este cea care ne apropie de Dumnezeu. Putem să spunem și așa, că suntem oarecum pedepsiți pentru păcatele noastre, dar nimic în viața noastră nu ni se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Diavolul este acela care e pârâșul nostru dacă Dumnezeu îi aprobă ca să ne încerce. Ceea ce vedem că se întâmplă în zilele noastre este pentru că Dumnezeu a îngăduit diavolului să se lege de sufletul nostru. Dacă privim la viața celor care au trecut prin închisoarea Pitești, niște copii în fond, ne întrebăm ce știau și câtă educație creștină aveau ei? Dacă nu am fi avut o anumită educație creștină, n-am fi putut să rezistăm acelui val de mare încercare. Foarte mulți au rămas acolo. E foarte greu să povestești și după atâta timp, nici nu caut să îmi readuc aminte și să retrăiesc acele clipe și nici nu mai pot să redau în cuvinte ceea ce am trăit eu acolo. Acolo, fiind singur în celulă, nu o zi-două, nu un an-doi, începi să îți pui probleme. Pe câtă vreme aici, dumneavoastră v-ați asumat singure această cruce ca să-L imitați pe Hristos. E foarte greu ca să ajungi și să trăiești ceea ce au trăit cei care au trecut prin aceste mari încercări.

Viața dumneavoastră este o viață voluntară. Eu am făcut parte dintr-o organizație care, sigur, avea regulile ei, disciplina ei, așa cum aveți frățiile voastre ascultarea, care este mai presus de toate. Ascultarea mă duce la smerenie, că în fond și în ultimă instanță nu nevoințele noastre ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu și El ne cântărește după smerenia pe care o avem noi.

Deci viața din închisoare v-a folosit mai mult decât experiența trăită în Sf. Munte?

Cum v-am spus, una este să-ți impună cineva: „Așa să stai, pe marginea priciului!” și alta este să o faci de bunăvoie. În închisoare aveam niște paturi din scândură și eram înfometați. Nu voiam noi să ținem post așa de server, că dacă s-ar fi uitat cineva la trupurile noastre, eram mult mai slăbiți decât cei de la Auschwitz… Sigur că, prin angajamentul pe care noi ni l-am luat și activitatea pe care am dus-o pentru Hristos și neam, era tot un fel de voluntariat. Dar vedeți că au venit peste noi încercări pentru care eram cât de cât pregătiți, pentru că nouă ni s-a făcut cu adevărat educația aceasta a morții, ca să fim gata oricând să murim pentru Dumnezeu și neam. Însă, copii fiind, ce ziceam: „Ei, asta ni se spune ca să ne încerce pe noi”. Deci am ajuns acolo și în fapt. Că așa de vorbit despre Dumnezeu e foarte ușor, dar ca să-L trăim pe Dumnezeu, să trăim viața Lui, aceasta este adevărata Teologie, nu doar scolastica. Putem vorbi foarte frumos despre Dumnezeu, dar dacă nu-L trăim, nu ajungem la cunoașterea lui Dumnezeu. Așa că vedeți, nu trebuie neapărat să fim în închisoare ca să ajungem la mântuire, la sfințenie. Depinde de fiecare cum înțelege, că deși în general suntem cu toții oameni, nu aveam aceleași caractere.

Câți ani de temniță ați făcut?

19 ani și jumătate.

Și unde, la Aiud? … Continuare »


PARADA CONFUZIEI SEXUALE DE LA BUCUREȘTI


Saptamina aceasta e saptamina homosexualitatii in Romania, iar mai si iunie sunt lunile homosexualitatii in lumea occidentala. Cine s-ar fi putut gandi, doar cu o generatie in urma, ca am putea ajunge si la acest punct in istorie? Evenimentele care deja au loc in Bucuresti legate de saptamina homosexualitatii vor culmina simbata cu asa numita „parada a diversitatii” care, asa cum explicam mai jos, ar fi mai bine numita „parada confuziei sexuale”. Eticheta „parada diversitatii” e un eufemism de import occidental care camufleaza adevarul pe care nimeni pare ca nu mai vrea sa-l spuna: cei care demonstreaza pentru „diversitatea sexuala” demonstreaza, de fapt, pentru confuzia sexuala. Confuzia sexuala nu e de celebrat si nici nu merita ritualul public anual la care suntem martori de multi ani in Bucuresti. Iar anul acesta si in Timisoara. Si tot anul acesta a avut loc prima parada a confuziei sexuale la Cernauti la care au participat aproximativ zece persoane, sub supravegherea a mai bine de zece jandarmi. Cei din Cernauti spun ca cei zece care au defilat nu ar fi fost localnici ci veniti din alte orase.

Dezorientare sexuala

Mai si iunie e sezonul paradelor homosexuale in Europa, America, si alte tari ale lumii. Din nou, strazile marilor orase din lume vor fi inundate de homosexuali si prietenii lor, presa va fi de parte lor, propaganda homosexuala va fi la inaltime, media va exagera numarul participantilor, ni se va spune ca homosexualii sunt victime ale discriminarii, si ca discriminarea si violenta impotriva homosexualilor sunt actiuni zilnice perpetuate de restul lumii. Grupuri de oameni  imbracati in culori stridente vor scanda si cere „casatorii” intre persoane de acelasi sex, dreptul homosexualilor de a adopta copii, de a dona sange, de a fi reprezentati in Parlament, in ierarhiile bisericesti, de a li se recunoaste „contributia” la societate, ori de a discrimina impotriva celor care nu sunt de acord cu ei. Vor fi imbracati mai mult sau mai putin decent. Vor fi vulgari, mai mult sau mai putin. Vor fi obsceni, mai mult sau mai putin. Se vor saruta in strada. Vor tipa. Prin toate acestea, vor cauta sa transmita un mesaj al confidentei, veseliei si fericirii. Dar unul care insala, asa cum de fapt face intreaga masinarie propagandistica a homosexualilor.

Romania nu va face exceptie acestui ritual anual. Pe 22 iunie e programat marsul homosexualitatii in Bucuresti si media romana, ca de obicei, va promova marsul, va lamenta „discriminarea” impotriva homosexualilor, va arata fata „umana” a homosexualitatii, va promova agenda homosexualilor. Ne va acuza de homofobie, de ura fata de homosexuali,  de ingustime de minte. Toate acestea, adica si parada si propaganda mediatica, pe banii Uniunii Europene, a unei Uniuni Europene pe moarte, care traieste, in prezent, de pe banii viitorilor ei copii si nepoti. Daca va mai avea copii ori nepoti. Caci avortul si homosexualitatea nu produc. Doar distrug. In acest context al „celebrarii” anormalitatii homosexuale, media romana va ignora cea mai trista realitate a vietii homosexualilor – sufletele lor goale.

E posibil ca anul acesta Predintele Iohannis si delegati din partea USR sa participe la marsul homosexual, dl Dan Barna deja declarind recent ca e pentru legalizarea casatoriilor intre homosexuali. Va fi o implicare trista din partea lor care va camufla si mai mult vietile triste si dezorientate a celor care se identifica ca nefiind heterosexuali.

Luna aceasta, cotidienele lumii scriu pe larg privind marsurile homosexuale si arata poze cu fete tinere, fericite, zimbitoare, copii vopsiti pe fata in culorile curcubeului si alte imagini care cauta sa denote confidenta, fericire si o viata implinita. Printre aceste mesaje, ascunse cumva din vederea publicului, sunt si titluri de articole si studii care discuta realitatea vietii cotidiene a homosexualilor: tristetea, confuzia, depresia, inclinatia spre suicid, alcoolismul si alte manifestari de acest gen. … Continuare »