Din învăţăturile Părintelui Paisie Olaru


parintele paisie olaruPentru un creştin întristat

Un creştin întristat i-a cerut bătrânului cuvânt de mângâiere, iar el i-a spus: „Ascultă, frate! Fără ispite şi necazuri nu ne putem mântui. Dar să nu ne tulburăm, nici să slăbim în credinţă, că acum diavolul dă mai greu război asupra oamenilor ca altădată, că vede că are timp puţin. Să ne rugăm, să răbdăm şi să ne aducem aminte de cuvintele Domnului care ne-a făgăduit că va rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor. Nici să ne deznădăjduim de viaţă în vremea necazurilor, că Dumnezeu nu ne lasă părăsiţi. Că precum în vremea Sfântului Proroc Ilie Tezviteanul, Dumnezeu mai avea încă 7000 de bărbaţi aleşi care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal, tot aşa şi în zilele noastre are Domnul încă destui bărbaţi şi creştini aleşi, care sunt tari în credinţă şi nu şi-au plecat sufletul în robia patimilor. Are Dumnezeu drepţii Lui prin sate şi oraşe, care Îl slăvesc ziua şi noaptea, care trăiesc în feciorie şi înfrânare şi fac milă cu săracul şi cu văduva. Dar numele şi numărul lor îl ştie numai singur Dumnezeu.

Împotriva avortului

O femeie care nu voia să aibă copii mulţi i-a cerut bătrânului sfat, ce anume să facă. Iar el i-a răspuns: Dacă fugi de copii, fugi de mântuire. Nici să nu rămâi la un singur copil, ca să nu-l pierzi şi pe acela. Mai sănătoşi sunt copiii mulţi în casă. Iar unde este numai unul sau doi, de obicei şi aceia sunt răi sau bolnăvicioşi. Aici se împlineşte cuvântul Sfântului Pavel care zice: Cine seamănă cu binecuvântare, cu binecuvântare va şi seceră, iar cine seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera (2 Cor. 9: 6). A venit la mine nu de mult o femeie bătrâna din Grumăzeşti Neamţ, la spovedanie, şi am întrebat-o: „Sora, câţi copii ai”? „Părinte, optsprezece copii am avut! Opt i-a luat Dumnezeu, au murit de mici, şi zece sunt primii gospodari în sat!”. A venit şi o altă femeie, de departe, şi am întrebat-o: „Câţi copii ai, creştină”? „Niciunul, părinte”. „Dar, câte avorturi ai”? „Patruzeci de avorturi!” „Du-te, femeie, la un episcop şi te mărturiseşte şi te pocăieşte cât mai ai vreme, că este înfricoşată judecata lui Dumnezeu!” După lepădarea de credinţă, cel mai mare păcat care se face în lume este uciderea de prunci. Aceste două păcate atrag grabnica mânie şi pedeapsă a lui Dumnezeu peste oameni.

Pentru iubirea aproapelui

Să socoteşti pe aproapele tău mai bun decât tine, să-i ceri sfat, în loc să-i dai tu, iar lipsurile lui să i le completezi cu dragostea ta. Fă aceasta şi te mântuieşti.

Despre erezii şi secte

Sectele se înmulţesc mai întâi din cauza preoţilor care nu au grijă pentru turma lui Hristos. Unde preoţii îşi fac datoria de păstori şi trăiesc precum învață pe oameni, acolo nu pătrund sectele. Mai mult decât cunoaşterea Sfintei Scripturi şi decât teologia şi predica este viaţa preotului. Aceasta este, şi trebuie să fie cea mai puternică predică a preotului de la ţară şi oraş.

Despre smerenie

Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredinţează că suntem mai păcătoşi decât toţi oamenii şi nevrednici de mila lui Dumnezeu. Când ne defăimăm pe noi înşine nu înseamnă că avem smerenie. Ci, atunci când altul ne ocărăște şi ne defaimă, încă în public, iar noi răbdam şi zicem: „Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască pentru păcatele mele”, aceasta este smerenia cea adevărată. Deci, să primim toate ca din mâna şi cu voia lui Dumnezeu. Când te ocărăște cineva, Dumnezeu îi porunceşte să te ocărască. Iar mândria, dimpotrivă, este atunci când te încrezi în tine, în mintea şi puterile tale; când socoteşti că eşti mai priceput decât altul, mai bun decât altul, mai frumos decât altul, mai sporit în fapte bune şi mai plăcut lui Dumnezeu decât altul. Atunci eşti stăpânit de păcatul cel urât al mândriei, de care să ne ferească pe toţi Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mântuirea noastră. Să ne smerim, fraţilor, că cel mândru nu se poate mântui. Să plângem păcatele noastre aici ca să ne bucurăm dincolo în veci, că după plecarea noastră din trup, toţi ne vor uita. Să nu ne punem nădejdea în oameni, ci numai în Domnul. Că omul se schimbă. Azi îţi dă şi mâine îţi cere; azi te laudă şi mâine te ocărăște. Ci, să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată.

sihastriaPentru preoţi

Turma lui Hristos se păstoreşte cu fluieraşul, iar nu băţul. Adică cu blândeţe, iar nu cu asprime. Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu numai cu predica de la amvon. Deci mai mult cu faptele, decât cu vorbele, ca oamenii văzând faptele cele bune ale voastre, să slăvească pe Dumnezeu. Apoi să facă slujbe frumoase, cu credinţa şi evlavie; să dea milostenie la cei săraci şi bolnavi din parohie, să înveţe dreapta credinţă pe credincioşi, bătrâni, tineri şi copii; să-i spovedească regulat, să-i îmbărbăteze în necazuri şi să le fie model în toate, hrănindu-i cu cărţi sfinte şi cu tot cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru mama credincioasă

O mamă credincioasă care are bărbat şi copii, oricât ar suferi de la soţul ei, trebuie să rabde pentru mila copiilor. Apoi este legată de bărbat prin taina cununiei şi trebuie să asculte pe Sfântul Pavel, care zice că „femeia credincioasă mântuieşte pe bărbatul necredincios” prin rugăciune, post şi răbdare. Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ducă până la capăt crucea căsătoriei.

Soţia bărbatului desfrânat, care are şi copii, să rabde cu nădejdea întoarcerii soţului la pocăinţă şi să nu-l părăsească de mila copiilor. Iar dacă nu are copii să-l părăsească un timp până da dovada de pocăinţă şi, dacă o cheamă, să se reîntoarcă în familie fără a-i mai aminti de păcatele făcute în trecut.

Despre vremurile de apoi

Spune ucenicul său de chilie, că uneori părintele Paisie începea a plânge cu lacrimi şi când îl întrebă de ce plânge, bătrânul răspundea: „Vin timpuri foarte grele de încercare şi suferinţă şi mulţi vor cădea, fiind biruiţi de ispitele veacului celui de pe urmă!”.

Despre Maica Domnului

Dragii mei, până la uşă este tare greu, răspundea bătrânul, şi începea să plângă … Dacă ajungem noi acolo, strigam la Maica Domnului: „Ușa milostivirii deschide-o nouă!”şi Măicuţă Domnului, cu rugăciunile ei, ne va deschide uşa să intrăm în Rai, căci ea ne ajută tuturor la mântuire. De aceea în fiecare, zi suntem datori să-i citim, dimineaţa Acatistul Buneivestiri, şi seara, Paraclisul, căci este tuturor mamă, acoperământ şi grabnică ajutătoare…

(Material preluat din Revista Atitudini Nr 15)


DOAMNA ZOE RĂDULESCU: SĂ NU NE MAI FIE INTERZISĂ CREDINȚA!


Mă bucur să mă aflu în această sfântă zi, zi în care îi pomenim pe toți sfinții mărturisitori români și pe cei care au pătimit în lagărele comuniste, în închisori și au căpătat aureola de martiri sau de mărturisitori sau sfinți necuprinși în calendare. De ce oare necuprinși în calendare? Astăzi, jumătate din mine s-a bucurat și jumătate din mine a plâns, pentru că încă o dată a trebuit să acceptăm să ne plecăm capul în fața unei realități dure și crude. Acolo, deasupra portretului lui Ștefan cel Mare, când am venit mai era un portret foarte drag sufletului meu, foarte drag. Și a fost dat jos fără să se țină cont că acest portret a reprezentat mentorul acestor mari duhovnici cărora ne închinăm. Că acești mari duhovnici cărora ne închinăm s-au format la școala patriotică a iubirii, a credinței și a apărării cu propria viață și cu propriul destin al credinței în Dumnezeu. Au pătimit ani mulți și grei de temniță și nu au cedat în fața niciunei torturi, a niciunei durități, a niciunei durități psihice care li s-a aplicat, pentru că au crezut în Hristos, au crezut în mântuire și au crezut în neam și țară. Nu uitați, aceasta este identitatea noastră! Mă bucură frumusețea iilor și a cămeșilor pe care le purtați. Asta înseamnă că simțiți românește. Și dacă simțiți românește, înseamnă că iubiți acest popor și dacă iubiți acest popor, îi iubiți pe cei care s-au jertfit pentru noi, ca noi să ajungem astăzi să vorbim despre ei și să vorbim despre ei întru Hristos, ceea ce este foarte important. N-aș vrea să vorbesc foarte mult despre toată jalea care a fost în anii comunismului. Mulți dintre dumneavoastră nu ați știut. Noi, cei care am trecut prin iad, nu am vorbit. Vorbim însă acum, scriem, sunt o grămadă de cărți din care puteți afla tot ceea ce au pătimit acești martiri cărora astăzi le aducem prinos de credință, cărora astăzi ne rugăm, care sunt de multă vreme rugătorii noștri acolo sus în Grădina Maicii Domnului și a lui Iisus Hristos.

Pentru că săptămâna trecută s-au comemorat 7 ani de la plecarea Părintelui mare duhovnic Justin Pârvu, aș vrea să vă spun un lucru la care eu, nevolnică ființă, am asistat și nu am înțeles și încă mă întreb cum de mi-a fost mie dat să asist la o astfel de minune. Probabil că voi găsi răspunsul acesta vreodată. Anul trecut pe 19 martie a fost o comemorare la Iași, tot a martirilor din închisorile comuniste, comemorare la care au fost expuse foarte multe moaște. Din moaștele acelea, la un moment dat a început să curgă mir, dar nu o picătură, două. Pur și simplu, moaștele se acopereau cu mir. Credincioșii care participaseră la conferință, veneau, strângeau mirul cu ce aveau la îndemână, pentru că nimeni nu era pregătit cu ceva anume, cu un recipient, cu o seringă ca să poată lua mirul. Iar mirul izvora din nou. Am în mână întâmplător un fragment dintr-un craniu al unui deținut necunoscut de la Aiud. De ce, necunoscut? Pentru că erau îngropați în gropi comune fără cruci și fără a fi consemnat un nume pe undeva ca să știm al cui este acest fragment de craniu. Este al unui mărturisitor de la Aiud, pentru că din acest fragment – îl vedeți cât este de mic – a izvorât extraordinar de mult mir. Martirii noștri, pe 19 martie 2019, au plâns cu lacrimi de mir. Și nu mică a fost mirarea noastră când a fost invitat un părinte din pustie să citească Acatistul Sf. Justin Pârvu. A spus că nu s-au despărțit în condiții foarte prietenești și că altcineva ar fi vrednic să citească acest Acatist. Totuși a primit să-l citească. Nu ajunsese la al 5-lea verset când din icoana Părintelui Justin Pârvu a început să curgă mir pe trei canale, mir care se aduna la baza icoanei. Și nu mai mică minunea a fost când la racla, în care erau alte moaște de la Aiud și din care se vedea un os, am constatat că osul acela era cald.

Iar aici, în Dobrogea, trebuie să călcăm cu foarte mare atenție pentru că eu am sentimentul că oriunde ne-am întoarce, oriunde am călca nu este exclus să călcăm pe sfinte morminte, pe viitoare moaște, care să fiți siguri, azi, mâine, oricând, vor ieși la iveală și vor depune mărturia lor de iubire și de credință. Nu uitați un lucru, că pământul acesta este sfințit de sângele lor! Nu uitați că nu au plecat și nu s-au jertfit pentru propriul lor bine. Și-au jertfit tinerețea, și-au jertfit viața, și-au jertfit familiile, copiii, soțiile, mamele, surorile, pentru că au avut un singur crez, o singură iubire, de Hristos, de neam și de țară.

Nu uitați acest lucru! Trăim vremuri tulburi. Cred că sunteți de acord cu mine că abia am ieșit dintr-o tulburare maximă, aceea care a permis să ne fie închise bisericile și să asistăm în fața micului ecran la Liturghie. A dat Dumnezeu și ni s-au deschis bisericile, dar trebuie să fim foarte atenți și să nu permitem altă dată să se mai întâmple. Îi mulțumesc în genunchi ridicând brațele spre cer, Înalt Preasfințitului Părinte Teodosie, Arhiepiscopului Tomisului, care a fost unul dintre foarte puținii înalți arhierei care a dat o dovadă de curaj extraordinar. Dar îndrăznesc să spun că, probabil, curajul nu a fost al preasfinției sale, ci a fost dăruit cu acest curaj de Iisus Hristos care l-a adus pe meleagurile dobrogene să facă mănăstiri, biserici și să cinstească eroii neamului care s-au jertfit pentru credință și pentru patria noastră dragă. Probabil că vi se par cuvinte foarte mari, dar eu am crescut cu ele și le simt săpate în adâncul sufletului meu. Cu mulți ani în urmă, 40-50 de ani, probabil, un mare poet alcătuia niște versuri în carcera de la Aiud: „Ne vom întoarce într-o zi/ Ne vom întoarce neapărat/ Vor fi apusuri aurii/ Cum au mai fost când am plecat”. Sunt versurile lui Radu Gyr, iar astăzi eu cu tărie îndrăznesc să vă spun că ei s-au întors astăzi aici, că ei sunt astăzi aici, că duhul lor este printre noi. Rugați-vă lor să se roage în numele nostru lui Iisus Hristos, să nu ni se mai închidă bisericile, să nu ne mai fie interzisă credința, să fim lăsați în tradiția noastră seculară să ne închinăm Domnului nostru Iisus Hristos. Amin!

(Fragment preluat din Revista Atitudini Nr. 66)


Astăzi, 10 octombrie, Protest în București, ora 16.00, Piața Universității: OPRIȚI ASASINAREA LIBERTĂȚILOR, ECONOMIEI ȘI EDUCAȚIEI ROMÂNEȘTI!


coronavirusAstăzi, sâmbăta, 10 octombrie, va avea loc în București un protest împotriva măsurilor abuzive și restricțiilor anti-covid.

Organizatorii Protestului sunt: Grupul de acțiune civică Starea de libertate și Frăția Ortodoxă Sf. Mare Mc. Gheorghe.

În comunicatul organizatorilor se menționează:

În România o nouă stare de urgență înseamnă lovitura de grație dată economiei.

Dacă acceptăm așa ceva ne semnăm singuri sentința la moarte lentă sau la sclavie eternă.
O nouă carantină va restrânge definitiv drepturile și libertățile noastre cetățenești.
Starea de Libertate nu va mai putea fi recuperată niciodată.
Starea de Libertate va fi o legendă pentru copiii noștri.
Transformarea lor în animale docile, pentru care libertatea să valoreze mai puțin decât o bucată de pâine, e una din țintele numitei pandemii.
Lăsați-ne să ne câștigăm pâinea!
După atâtea luni de cifre umflate și strigate isteric de catre media vreau să cred că românii s-au imunizat la exagerări, minciuni, isterie pandemică și frică.
Trebuie să ne imunizăm la minciună așa cum mulți dintre noi ne-am imunizat natural la Covid – precum e normal și precum o spun medici renumiți: că nu există pandemie fără a fi urmată de o imunizare naturală a populației.
Dar planificatorii noștri de pandemie nu ne spun nimic despre cifra reală a imunizării în masă. Arafații și tătarii noștri cunosc doar limbajul “infectărilor” care justifică continuarea asasinării economice și sociale a României.
Un asasinat care urmărește depopularea țării.
Da, va exista valul doi, acela al depopulării României! Pentru noi, primul val a fost de fapt evadarea românilor peste hotare – pentru libertate și demnitate economică. Al doilea val fi acum evadarea românilor tot peste hotare – pentru a nu-și pierde libertatea definitiv.
Doar că această evadare este o iluzie!
Fraților, nu mai avem unde să fugim, planeta e ocupată de plandemie!
Putem doar să ieșim în stradă înainte de a muri de foame!
Ieșiți în stradă, fiecare în comuna sau în orașul său, ca să oprim asasinarea familiilor noastre!
Starea de Libertate încurajează și sprijină orice cetățean liber la minte și judecată să respingă o nouă stare de urgență!
Nu vă lăsați distruse definitiv locurile de muncă, drepturile și libertățile voastre!
Nu mai este timp decât pentru Adevăr!
Printre cei care deja și-au anunțat prezența se numără avocații Diana Iovanovici-Șoșoacă și Dan Chitic, precum și medicii: Dr. Secară Oana Mihaela și Dr. Secară Ovidiu Vasile.


Părintele Justin Pârvu: Prigoana este buletinul nostru spre Rai


justin parvuDomnitorii noştri n-aveau în ţara noastră a Moldovei sfinte moaşte, n-aveau sfinţi, n-aveau icoane făcătoare de minuni, însă au intervenit şi aşa am obţinut pe Cuvioasa Parascheva, aşa am obţinut icoane făcătoare de minuni, la care se închină tot poporul astăzi. Acestea toate au fost, în sfârşit, valori aduse din lumea aceasta ortodoxă şi ei, domnitorii noştri, au socotit că, cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, cu atât şi ţara va fi apărată cu mai mult zel faţă de năvălirile şi greutăţile istorice prin care am trecut în decurs; moaşte şi icoane care au acoperit pă­mântul cu rugăciunea şi cu prezenţa lor.

Cu cât va fi prigoana aceasta mai mare, cu cât Biserica va fi mai marginalizată, cu atât trebuie să ne bucurăm, pentru că viaţa noastră creştină nu e uşoară, cu muzică şi petreceri şi altceva…, nu! Este durere, este necaz, este suferinţă, este, în sfârşit, prigoană. …Ai o mărturisire, depui şi tu o dovadă acolo, un act, un buletin, măi! Acolo toate merg pe bază de „documente”, nu intri aşa, oricum! …Prigoana este buletinul nostru spre Rai. Aceasta este pregătirea noastră pentru din­colo. Ne-am îmbrăcat nu în dulame lustruite şi în camilafce călcate şi puse la steif. Ne-am zidit în suferinţe şi necazuri.

Şi dacă azi suntem aşa cum suntem, este din cauză că Dumnezeu vrea să ne pregătească neamul ca să se înfăţişeze curat, gata spre Înviere. Acolo nu o să meargă nici bogatul, nici împăratul, nici sluga, nici ostaşul, acolo va merge numai cel ce va purta haina de nuntă a Creştinătăţii. „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3:28),

Creştinul nos­tru de azi trăieşte nişte vremuri grele, de neputinţă. Poate că niciodată nu a fost aşa de neputincios creştinul cum este astăzi. Dar Dumnezeu e încă printre noi, dragii mei, şi va fi până la sfârşitul veacului. Nu trebuie să ne înspăimânte neputinţa noastră, pentru că nu noi luptăm pentru apăra­rea Adevărului şi a sufletelor noastre, ci mai întâi Hristos este cel ce luptă pentru şi prin noi. Noi nu suntem decât nişte unelte prin care Dumnezeu lucrează, dacă noi Îl lăsam. Creştinismul, aşa cum a avut un răsărit, tot aşa trebuie să aibă şi un apus. Iată că noi suntem martori acelor vremuri de apus al creştinătăţii, în care Dumnezeu ne-a învrednicit să trăim. Sfântul Serafim de Sarov spunea undeva că aşa cum la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, Mântuitorul a simţit durerea maximă de pă­răsire a Tatălui Său, tot aşa şi creştinul, la sfârşitul vea­curilor, va trăi şi va simţi părăsirea lui Dumnezeu. Acum, putem spune, întreaga creştinătate este răstignită pe cruce. Un om care este pe cruce oare nu se simte slăbit? Oare să ne scoatem piroanele şi să ne tămăduim rănile? Sau să răbdăm, rugându-ne Domnului pentru iertarea celor ce ne prigonesc? „Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni”. Este oare cinste mai mare ca aceasta? Dacă Hristos a numit răstignirea Sa slavă, oare noi să fugim de ea?

Dacă noi ne-am aduna cu toţii şi dacă ne-am apuca să facem o asceză, aceasta va ţine loc de apărătoare împotriva tuturor acestor atacuri de acum, împotriva tuturor celor ce ne prigonesc, am realiza totul, n-ar mai avea niciun efect asupra noastră, nici duhurile rele, nici asupritorii noştri. Prin această asceză noi trebuie să formăm o pânză harică pentru a acoperi neamul creştinesc. Atunci suntem în măsură să discutăm şi să facem o judecată ho­tărâtoare asupra acestei situaţii grele în care ne aflăm. Nu trebuie să stăm nepăsători, acesta este un mare păcat, dragii mei. Dumnezeu ne porunceşte să-L mărturisim înaintea oamenilor. Dar nici să o facem cu trufie, fără durerea inimii pe care a avut-o Mântuitorul faţă de Iuda şi faţă de toţi prigonitorii Lui. Vedeţi dife­renţa? Dumnezeu şi-a iertat prigonitorii Lui, dar nu i-a luat cu El în rai, de­cât pe cei care s-au pocăit!

Trăim într-o lume anar­hică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fără să abdicăm de la principiile noastre creştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi.

(Fragmente preluate din volumele Ne vorbește Părintele Justin, Fundația Justin Pârvu)


P.S. Ignatie al Hușilor: Virusul Covid-19 este (întotdeauna) pitit după colţul tuturor bisericilor


Mai sunt câteva zile până la sărbătoarea celei care de atâtea veacuri a fost şi este ocrotitoarea spirituală a Moldovei creştine. Ne-am trezit dintr-o dată, chiar peste noapte, în faţa unui potenţial vârtej apocaliptic, anunţat cu militărească şi iluministă fermitate, că pelerinajul la moaştele Sfintei Parascheva este cureaua de transmisie specială şi favorită, în aceste zile, a virusului, care ne tulbură şi ne dezbină atât de mult.

Că virusul stă mai abitir după colţul tuturor bisericilor, aşteptând liniştit, satisfăcut, încrezător şi dornic să-i înşface doar pe cei care sunt creştini ortodocşi şi fără buletin de Iaşi. Că identitatea unui om – cea din buletin, care acum se năpusteşte asupra sufletului din tine –  poate deveni subiect de suspiciune, asuprire şi gâlceavă, exact ca în vremea totalitarismului ateu-comunist. Că restricţiile trebuie înăsprite, cu vădită consecvenţă, doar de sărbătorile creştine, ca nu cumva virusul, care are o preferinţă obsesivă şi compulsivă pentru mediul religios, să se multiplice vertiginos. Că oamenilor credincioşi nu trebuie să li se dea şansa, în timpul pelerinajelor, de a respecta, cu conştiinciozitate, recomandările sanitare absolut legitime, pentru că sunt consideraţi aprioric ca având, în mod natural, înclinaţia de a călca legea, adică, mai pe şleau, ca fiind potenţiali infractori. Că apostolii ateismului neomarxist şi fără vibraţii metafizice ar şti mai bine decât oamenii Bisericii, creştini şi slujitori, că sănătatea este un mare dar de la Dumnezeu şi că a-ţi iubi aproapele înseamnă şi a-l proteja de orice pericol care îi poate zdruncina sau fărâmiţa acest dar. Că unele autorităţi ale statului s-au metamorfozat în iacobini – cei care în perioada Revoluţiei franceze manifestau o ostilitate ideologică faţă de religie –, iar cei responsabili de ordinea publică s-au deghizat în miliţieni. Că pentru „Statul unic” „fericirea şi libertatea sunt incompatibile” (George Orwell, Despre libertate, p. 136). Că la vot capacitatea de propagare a virusului este inactivă sau se suspendă din oficiu prin „ordonanţă de urgenţă”, pe când de sărbătoarea Sfintei Parascheva covid-ul va deveni hiperactiv, căutându-şi habitatul în ortodocşi şi în cei din afara Iaşului. Că unii din cei îndrituiţi să gestioneze, lucid şi realist, această criză sanitară au devenit sacerdoţii virusului, abordând problematica răspândirii acestuia doar în cheie religioasă. Că Sfânta Parascheva nu mai poate fi cinstită cuviincios, în rânduială şi reculegere, cu respectarea normelor sanitare, pe vreme de pandemie, ci doar flancată ostentativ şi păzită scrutător de forţele de ordine, ca nu cumva vreun neieşean să transforme curtea Catedralei Mitropolitane în epicentrul infectării cu Covid-19.

Atunci când autorităţile statului român se dovedesc a fi neputincioase în a gestiona, coerent şi lucid, situaţii imprevizibile şi periculoase, cum sunt vremurile de molimă, pe care le trăim, împing pendulul tragediei (potenţială sau actuală) înspre zona spaţiului religios, cu nădejdea fictivă că amână sau evită vârtejul apocaliptic epidemiologic, vânzându-ne iluzia că pot să ne scape de agentul patogen infinitezimal. De aceea, încă de la instaurarea molimei în România, am fost purtaţi ca într-un carusel ameţitor şi ameninţător. Când stare de urgenţă, când stare de alertă, când posibilă relaxare, când restricţii. Odată epuizat ciclul, trebuia reluat obsesiv şi de la coadă la cap totul.

Să fiţi siguri că nu ei ne scapă de infecţia nefastă cu Covid-19. Nu limitările radicale ale drepturilor fundamentale şi garantate de Constituţie, inclusiv dreptul la libertatea religioasă, ci medicii, asistenţii medicali, care sunt îngerii sănătăţii noastre, responsabilitatea noastră de a respecta cu stricteţe recomandările sanitare şi credinţa în Dumnezeu, care este cel mai minunat antidot la tristeţe şi deznădejde, constituie cea mai bună formă de împiedicare a răspândirii virusului.

Este trist că Biserica, care s-a comportat exemplar şi se va comporta şi pe mai departe responsabil, a trebuit să sufere cel mai mult, alături de cultură, sport şi educaţie, în aceste câteva luni de la instaurarea molimei în ţară. A fost umilită şi discriminată, ca să mă exprim în duhul veacului acesta.

Şi pentru ca malaxorul neruşinării să se învârtă perfect şi etern, haterii şi trollii de serviciu, din mediul online, nu au niciun fel de afinitate sufletească în a vedea susţinerea concretă – nu doar postări obsesive pe reţelele de socializare –  a spitalelor, a oamenilor singuri şi nevoiaşi, prin donaţii financiare substanţiale, donaţii de aparatură medicală, prin donaţii de alimente şi îmbrăcăminte.

Biserica nu a fost şi nici nu este prigonită, ci, pur şi simplu, permanent forţată de contextul unor restricţii ofensatoare să-şi apere tot timpul legitimitatea prezenţei sale în sfera publică şi dreptul la trăirea actului credinţei, fapt care este echivalent cu tentativa de a-i pune pe cap o pernă, ca să nu mai respire deloc. Asta mi se pare mai grav decât orice tentativă de anihilare directă şi agresivă.

Va veni, negreşit, vremea când oficialii actuali ai Statului român vor pricepe, bine şi apăsat, ceea ce a spus unul din stirpea lor politică europeană, francezul Frédéric Bastiat, că „statul n-ar trebui să fie altceva decât forţa comună instituită, nu pentru a fi între toţi cetăţenii un instrument de opresiune şi de spoliere reciprocă, ci, dimpotrivă, pentru a garanta fiecăruia ce este al său şi a face să domnească justiţia şi securitatea” (Frédéric Bastiat, Statul. Ce se vede şi ce nu se vede şi alte eseuri, p. 28). Iar cetăţenii patriei noastre vor ajunge să-şi pună frecvent întrebarea: „Omul de pe stradă va simţi vreodată că libertatea spiritului este la fel de importantă şi are la fel de multă nevoie să fie apărată ca şi pâinea cea de toate zilele?” (George Orwell, Despre libertate, p. 157-158).

Drept concluzie: să nu îşi închipuie apostolii lockdown-ului că o vor putea carantina vreodată pe Sfânta Parascheva. Ea este ferecată în biserica sufletului fiecărui moldovean, al fiecărui român, care a adăstat, smerit şi liniştit, la racla moaştelor ei, primind ajutor, binecuvântare, imbold spre bunătate şi dragoste, şi mireasmă de sfinţenie.

Părintele Episcop Ignatie al Hușilor

Sursa: aici

… Continuare »


Mitropolitul Teofan, lacrimi de durere pentru necredința guvernanților români


Durere adăugată la durere – mesajul Mitropolitului Teofan, în preajma hramului Sfintei Cuvioase Parascheva

Moldova trăiește în aceste zile una dintre cele mai triste perioade din istoria sa. La durerea provocată de faptul că mulți semeni de-ai noștri sunt atinși de noua epidemie se mai adaugă și decizia autorităților de a interzice celor care nu au domiciliul în Iași să pătrundă în spațiul Mitropoliei, unde se află racla cu sfintele moaște ale Sfintei Cuvioase Parascheva. Interdicția este respectată până-ntr-atât încât s-a ajuns ca în jurul Mitropoliei să fie mai mulți reprezentanți ai forțelor de ordine decât închinători. Este efectul unei măsuri discriminatorii, care încalcă numeroase prevederi legale și principii internaționale ce protejează libertatea de manifestare religioasă.

Este o situație foarte greu de înțeles și de acceptat. Credincioșii care vin în Iași cu diferite motive – la spital, la cumpărături, la instanțele judecătorești sau la locul de muncă – dacă nu au domiciliul în Iași, nu se pot închina la Sfânta Parascheva. Părinții care sunt pentru câteva zile în vizită la copiii lor nu pot să-și împlinească dorința închinării la sfintele moaște, deși au venit la Iași și pentru aceasta. Nici studenții și elevii aflați în Iași care nu au încă viza de flotant, nu se pot apropia de Catedrala Mitropolitană.

Este pentru prima dată, cred, în istoria Moldovei, când se întâmplă așa ceva. Au fost invazii, războaie, molime de tot felul, regimuri totalitare. Sfintele moaște ale Sfintei Cuvioase Parascheva au fost dintotdeauna izvor de alinare, de vindecare și de întărire, iar oamenilor li s-a permis să se apropie de ele. Astăzi, au ajuns să fie considerate sursă de contaminare.

De șapte luni, Biserica s-a implicat cu toate forțele sale pentru ocrotirea sănătății oamenilor. Și o va face în continuare. Credincioșii au suportat restricții severe privind libertatea de manifestare a convingerilor religioase în numele luptei împotriva molimei. Totul are, însă, o limită peste care, dacă se trece, nu este bine pentru nimeni.

Îi rog pe preoții și credincioșii Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, precum și pe toți închinătorii care obișnuiau să vină în această perioadă la sfintele moaște ale Sfintei Cuvioasei Parascheva să mă ierte pentru neputința de a le facilita accesul la închinare, după rânduiala Bisericii. Îi rog pe toți să transforme această durere în vreme de pocăință, de rugăciune și de fapte bune.

Pe preoți îi îndemn să slujească zilnic Sfânta Liturghie în această perioadă. În bisericile de parohie și mănăstiri să se săvârșească slujba Paraclisului și Acatistului Sfintei Cuvioase Parascheva. Psaltirea, mare izvor de mângâiere în vreme de încercare, să fie hrană sufletească pentru tot creștinul, mai ales în miez de noapte. Sărbătoarea Sfintei Parascheva să fie precedată și urmată de câteva zile de post, dacă se poate, ajunare până la apusul soarelui din partea celor sănătoși, precum și de multe fapte de milostenie. Totul pentru ca Dumnezeu să-și întoarcă privirea spre noi, Sfânta Parascheva să ne ierte, personalul medical să fie încurajat și apreciat cum se cuvine, oamenii să împlinească ceea ce trebuie pentru ocrotirea sănătății lor și a semenilor, iar autoritățile să aibă înțelepciunea unor decizii care să țină cont și de amploarea epidemiei, dar și de faptul că există și numeroase persoane în această țară care au credință în Dumnezeu și în puterea tămăduitoare a rugăciunii sfinților.

† TEOFAN

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

Sursa: doxologia