DR. PROF. NEUROCHIRURG ȘTEFAN MINDEA: „CUM A LUCRAT PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU ÎN VIAȚA MEA”


Prelegere susținută cu prilejul prezentării cărții „Ο Γερων Ιουστίνος – Ζωή θυσιαζόμενης ἀγάπης” (Părintele Justin – O viață de dragoste jertfelnică, Ed. Athos, 2019, Atena), la Centrul de Studii Patristice, din Marousi Atena, februarie 2020.

 

Aș vrea să vă urez bun venit și să vă mulțumesc că ați venit, părinților organizatori ai evenimentului și bineînțeles invitaților care și-au făcut timp să asculte cum prezentăm viața unui om cu adevărat unic, Părintele Justin. L-am întâlnit pe Părintele Justin spre sfârșitul vieții sale. În acea vreme, în septembrie 2012, trăiam cu soția și cei 4 copii în California. Eram toți fericiți, sănătoși, aveam o carieră promițătoare în cadrul Universității, o situație materială stabilă și foarte bună, fiind tineri și având o viață perfectă. Aveam în California școala Sf. Ioan Maximovici din San Francisco, unde ne duceam copiii, eram înconjurați de o comunitate ortodoxă minunată, ne bucuram de vizite precum de cea a Pr. Pavlos de la mănăstirea Sf. Patrick care a stat chiar la noi acasă și cu care am călătorit împreună la Părintele Efrem din Arizona.

În aceste circumstanțe, un prieten de-al meu, care era și el neurochirurg, a început trainingul în România, invitându-mă cu el să operez timp de o săptămână. Eu am făcut pregătirea în SUA, părinții mei au plecat din regimul comunist pe când aveam 4 ani și am venit în Statele Unite. Toată practica mea s-a desfășurat în SUA, de aceea mi s-a părut interesant să merg în România să operez acolo, să observ sistemul medical. Nu credeam că această excursie îmi va marca așa de mult viața. Așa că am stat o săptămână în București, operând o mulțime de cazuri complexe, iar pentru mine a fost o experiență care mi-a deschis ochii. La Stanford și la Chicago unde am practicat înainte, dispuneam de orice echipament medical posibil. Toate condițiile erau posibile pentru a presta servicii medicale de nivel înalt și asta era total diferit de ce se afla în București în 2012. Am fost marcat de mirosul din spital. Totul era vechi și depășit și deși aveai personal și medici binevoitori, pur și simplu nu aveau resursele necesare.

Două cazuri aparte m-au impresionat foarte mult din punct de vedere uman în România. Un băiețel de 11 ani, cu o tumoare căruia chirurgii i-au refuzat operația, pe motiv că șeful secției de operație era în vacanță, iar când s-a întors, l-a trimis pe băiat la altul mai mare în ierarhie. Alt caz, o doamnă de 26 de ani care a fost lovită împreună cu copilul de 2 ani de către un taxi, care a venit paralizată și necesita intervenție urgentă pentru a-și reveni din paralizie. A fost operată câteva zile mai târziu din cauza  echipamentului și aprobării pentru implant. Nu mai e nevoie să spun că a rămas paralizată… Așa că, după o săptămână petrecută în asemenea mediu, mă chinuiau anumite întrebări. Încercam să înțeleg de ce Dumnezeu îngăduie o așa diferență de la o țară la alta, la ceva așa primordial cum sunt serviciile medicale.

Am terminat săptămâna, când fiul duhovnicesc al Părintelui Justin, ieromonahul Justin, m-a invitat la mănăstire să-i fac o vizită Părintelui. Îmi era cunoscut numele, deși nu știam nimic din viața sfinției sale, nu aveam alte detalii și am plecat la mănăstire pentru a primi binecuvântarea sa. Ne-a primit și am văzut o persoană foarte fericită, plăcută, cumsecade și călduroasă. Erau atât de mulți oameni care așteptau să vorbească cu sfinția sa și nu părea deloc deranjat de faptul că Ierom. Justin ne-a introdus direct în chilie. Am vorbit despre lucruri generale și la un moment dat m-a întrebat cu ce mă ocup. I-am răspuns că sunt neurochirurg, iar el m-a întrebat dacă m-am gândit vreodată să mă mut în România și să practic neurochirurgia. Ca să fiu politicos, i-am spus: „Bineînțeles! Când mă voi pensiona, mi-ar face plăcere!”. Cred că atât Dumnezeu, cât și Părintele Justin știau că mint. Prin urmare, cred că a simțit că nu sunt în stare de astfel de angajamente. Am încheiat întâlnirea și m-am întors acasă la soție și la familie.

Această relatare nu este despre mine, ci este despre Părintele Justin, despre cum a lucrat sfinția sa în viața mea. Sunt convins că în perioada aceasta s-a rugat mult pentru luminarea mea. Eu și soția am început să citim despre sfinția sa, despre viața sa și despre acea perioadă istorică în care oameni ca Părintele Justin au fost arestați pentru convingerile lor. Ceea ce am descoperit era incredibil. Acești oameni nu erau închiși pentru crime, infracțiuni, ci pentru credința lor în Dumnezeu și pentru dorința lor de a păstra vie credința. Deci nu este nicio diferență față de perioadele antice când creștinii erau persecutați. În mod diabolic, era o armă a guvernului de a elimina sistematic toată elita intelectuală, preoțească, cinul monahicesc și coloana vertebrală a țării. Un aspect care m-a impresionat foarte mult a fost descrierea torturilor aplicate, cât și frecvența acestora. Erau zilnice și de natură psihologică. Preoților din închisoare li se luau fecalele și urină de către gardieni pentru a lua în derâdere Trupul și Sângele Mântuitorului și îi obligau să se „împărtășească” cu ele. Genul acesta de oameni nu aveau interesul să închidă pe cineva, ci să-l distrugă complet. … Continuare »


GHEORGHE JIMBOIU – „CREŞTINUL DEPLIN” AL TEMNIŢELOR ROMÂNEŞTI


Gheorghe Jimboiu a murit în stare de sfinţenie. Viaţa lui a fost o ardere de tot, bineplăcută lui Dumnezeu” (Valeriu Gafencu).

Instantanee biografice

Venit pe lume, la 18 octombrie 1921[1], în casa unor oameni simpli din localitatea Vela, judeţul Dolj, Gheorghe Jimboiu aparţine generaţiei de la 1948, generaţie de sacrificiu care a purtat în tranşeele luptei de apărare a identităţii neamului românesc, greul războiului anticomunist. Rămas orfan de mic, este crescut cu multe neajunsuri materiale de mama sa, care refuză să se mai căsătorească, alegând să-şi consacre viaţa creşterii unicului fiu. Un exerciţiu de dăruire şi jertfelnicie pe care Jimboiu îl va repeta în întreaga-i existenţă crucificată pe altarul iubirii de Dumnezeu şi de neam. După ce termină şcoala primară din satul natal, urmează Liceul comercial de băieţi din Caracal, fiind înzestrat şi cu potenţe literare pe care şi le valorifică în această perioadă prin publicarea împreună cu alţi colegi, a revistei Prietenia literară. Ideologic, tributar misiunii de a schimba sufletul României, prin subordonarea valorilor perene, valorii supreme a duhului, tânărul Jimboiu se angajează în „războiul dintre două lumi: pe de o parte lumea veche, care credea în pântece (primatul economicului şi al politicianismului), iar pe de alta parte lumea nouă, care îndrăznea să creadă în duh (primatul spiritului)[2]. Crezul acestei „lumi noi” era acela de a suprima principiile ateiste ale hedonismului occidental şi ale totalitarismului răsăritean centrate pe alungarea religiei din om şi pe anihilarea lui homo religiosus, iar miza luptei este grevată de paradigma vieţii creştine oglindită în poruncile Evangheliei. Aflat la cotitura tinereţii, Jimboiu alege să-şi deschidă sufletul plinătăţii dumnezeieşti, tinzând din toate puterile, în limite pământeşti, spre Adevărul veşnic. În acelaşi timp, zbuciumul pentru câştigarea existenţei îl determină să muncească ca secretar al şcolii şi să facă meditaţii.

La 14 septembrie 1940, România este proclamată Stat Naţional Legionar, prin Decret Regal semnat de regale Mihai I. Mişcarea Legionară devine singura organizaţie recunoscută în noul Stat, având ca ţintă ridicarea morală şi materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor lui creatoare. Generalul Ion Antonescu este numit Conducătorul Statului Legionar şi Şeful Regimului Legionar. Momentul istoric îl găseşte pe Jimboiu în clasa a VIII-a de liceu, ca membru al Frăţiilor de Cruce, în care va activa până la interzicerea Mişcării Legionare din ianuarie 1941, când Antonescu trece la arestări masive, opt mii de legionari fiind încarceraţi în doar câteva zile.

Prologul unei vieţi de martir

La 5 septembrie 1941, în timpul examenelor de bacalaureat, Jimboiu este arestat, alături de câţiva colegi, pe motiv că ar continua activitatea legionară. La percheziţia din camera în care locuia cu chirie, i se găsesc câteva tipărituri din vremea guvernării legionare, care nu îi aparţineau. Apartenenţa la FDC în timpul guvernării legionare şi trimiterea unei scrisori de către tânărul Jimboiu unui prieten, pentru Siguranţă, constituie motive întemeiate pentru a trece la măsuri represive. Ca fiecare dosar al Securităţii şi acesta conţinea doar informaţii parţiale care conveneau regimului. Mascarada juridică continuă cu organizarea procesului, a cărui desfăşurare nu este altceva decât o simplă formalitate prin care judecătorii dau citire condamnărilor stabilite dinainte de către echipele de anchetă. La 18 decembrie 1941, prin Sentinţa nr. 1468 a Curţii Marţiale Craiova, Gheorghe Jimboiu este condamnat la 10 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „constituire de asociaţiune clandestină”. Jimboiu primeşte cu împăcare condamnarea la închisoare asumându-şi suferinţa ca lege unică şi neclintită a întregii lui existenţe. Neîmpăcată însă este reacţia mamei sale, suferindă de inimă, care în luna mai a anului 1942, intervine la Maria Antonescu pentru ca fiul ei să fie absolvit de executarea pedepsei. Ca urmare, este trimis pe frontul de est în Regimentul 26 Dorobanţi Craiova. După doi ani este demobilizat şi chiar eliberat. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial marchează prăbuşirea nazismului, iar în România triumfă sistemul antinazist de factură comunistă al lui Stalin manifestat prin bolşevizarea barbară a ţării, cu nimic superioară dominaţiei naziste. Din păcate, „Marii Învingători” nu sunt în stare să instaureze pacea mult aşteptată de popoare, iar rezultatele conflictului sunt dezastruoase pentru România, în toate privinţele: teritorial, politic, demografic, economic şi financiar. … Continuare »


Nicolae Purcărea despre Mucenicul Gheorghe Jimboiu


MARTIRI AI TEMNIȚELOR COMUNISTE:

Am intrat în închisoare suflete curate, cum spune poetul, suflete de crini, curate în gând, în fapte şi în tot ce exista în noi. A trebuit să treacă tăvălugul comunist ca să ne facă neoameni, pentru că am avut neşansa, destinul mare ca şi la Piteşti, acolo unde dacă intrai în izvoada dracului, deveneai neom. La un capăt intrai curat, la celălalt ieşeai neom. Şi, peste toate acestea am trecut pentru că mai presus de toate aveam în sufletul nostru imaginea lui Dumnezeu, imaginea lui Hristos, şi cu ea ne-am dus şi am trecut 20 de ani. Şi, care mai suntem, avem datoria să mărturisim, ca voi copiii care sunteţi, ca voi părinţi care nu vreţi să vorbiţi, sau moşi care nu vreţi să vorbiţi despre trecut să vă spunem noi ce este comunismul. Vreţi să ştiţi cine a fost comunismul? Lăsaţi-ne pe noi să vorbim şi dacă nu veţi ajunge la o saturaţie, la un dezgust, la un gust amar, amar de tot, atunci sigur că nu puteţi niciodată să înţelegeţi lupta între bine şi rău. Pentru că lupta este între bine şi rău, între satana şi Dumnezeu. Dar gândul nostru, nădejdea noastră, este puternică în a crede că până la urmă forţele binelui vor învinge.

V-aş putea purta prin poveştile acestea ore întregi dar să o iau pe felii, să vă povestesc fiecare moment important, să vă povestesc cum a murit fratele meu care a dormit lângă mine, cum s-a stins unul sau altul, cât a rezistat… Din întâmplare la Aiud eram într-o echipă de zidari, eram zidar. Eram tânăr, eram iute, eram sprinten şi lucram foarte repede. A trebuit să fac morgă la Aiud. Morga se numea: morga lui Nae. Şi, într-o dimineaţă, am trecut pe la morgă şi cine crezi că era în morgă? Prietenul meu cel mai bun: Gheorghe Jimboiu! Am încremenit puţin. Am făcut o mică rugăciune pentru el şi am zis: „Doamne, unde-i viaţa mea? Doamne, iartă-mă că am renunţat la darul Tău cel mai mare pe care mi l-ai dat. Viaţa! Am renunţat ca să Te apăr pe Tine, Doamne. La ziua judecăţii ai milă, Doamne, de noi! Şi dacă crezi că faptele noastre au fost de folosinţă neamului, societăţii, omului, iartă-ne, Doamne, pentru cele rele pe care le-am făcut”.

Multe aş vrea să vă mai spun dar timpul ne presează. Eu sunt cioplitor în lemn şi mă forţez să vorbesc. Este darul meu cel mai de preţ. Darul este dar. Şi în zarcă am cioplit toată suferinţa pe care am trăit-o. Întrebaţi la muzee şi vă va spune cine este Nicolae Purcărea.

(Fragment preluat din Revista Atitudini Nr. 6)


PĂRINTELE IOAN IOVAN DESPRE PUTEREA SFINTEI ÎMPĂRTĂȘANII


CELE SFINTE NU SE SPURCĂ

„Cursul mântuirii noastre merge îndrumat direct de Duhul Sfânt, prin Sfânta Biserică. Aceasta înseamnă că Liturghia își are rostul ei. E un circuit dumnezeiesc de la întemeierea ei de către Hristos și se continuă până la sfârșitul veacurilor. Cineva spunea că ultima Liturghie va însemna ultima viață pe pământ. Desigur, străduința mea personală este să vă fac să iubiți Liturghia mai mult decât orice, dar asta este cu două tâlcuri: întâi că, dacă reușiți să iubiți Liturghia, înseamnă că-L iubiți pe Dumnezeu și nu vă puteți lipsi de El și neputându-vă lipsi, îi simțiți efectul, deci ați ajuns la acel punct de iluminare de după asceză, în trăirea aceasta mistică. Acestea sunt valabile nu numai la maici și călugări, ci și la creștini. Împărtășania, această sfințenie printre Sfintele Taine, nu este dată numai pentru călugări, nici Liturghia nu-i numai pentru ei, ci pentru tot creștinul și bunul Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după cum a trăit credința creștină; nu haina aceasta ne mântuie, nu faptul că ești încadrat într-un sobor automat te ia și te plasează în rai, ci trăirea sufletească și atașamentul de Dumnezeu.

Toată mănăstirea asta nu este a noastră. Este a lui Dumnezeu. Ce se face la mănăstire este pentru Dumnezeu, spre slava Lui. Vor veni alții după noi și se vor închina la lucrul nostru, dacă am făcut ceva bun. Râvna casei Domnului trebuie să vă mântuie. Încercați să vă nașteți din nou, că Mântuitorul ne-a dat exemplu pe Nicodim. Să nu ziceți că la vârsta asta eu, bătrân, pot să mă mai întorc în pântecele mamei mele? Nu ziceți lucrul acesta, s-a referit la întoarcerea din păgânătate, la adevăr, la Hristos”.

În celula în care era închis părintele Ioan, adeseori șoaptele rugăciunii încălzeau inimile înghețate de întristare ale deținuților. Unul dintre ei, Nicolae Dima își amintește: „Treceau zilele repede în fortăreața Jilavei. Dimineața începea cu o rugăciune în surdină condusă de părintele Iovan, căruia domnul Blăgoianu îi dădea replica din pat. Duminica se făcea o adevărată slujbă care dura până aproape de prânz. Apoi părintele spovedea și împărtășea, uneori dând și canoane în funcție de greșeli. Nu știu prin ce împrejurare reușise să păstreze o cruce de argint, din cele folosite în biserică. Mai avea o sticlă de vin tonic primită în mod neașteptat de la cabinetul medical, și cu ea împărtășea deținuții”.

Îndurerat de soarta românilor de la Gherla, neîmpărtășiți cu zecile de ani în lunga lor detenție prin lagărele sovietice, părintele Ioan le trimite o punguliță cu Sfintele Taine care este reperată în urma unei percheziții, ajungând în mâinile gardianului. Chemat să se explice, părintele Ioan mărturisește fără ocolișuri că punga cu Sfintele Taine îi aparține. Peste ani, avea să recunoască: „Am văzut în acest gest puterea Sfintei Împărtășanii care m-a păzit. Poporul nostru spune: «Cele sfinte nu se spurcă»”.

TĂMĂDUIT PRIN SFINTELE TAINE

În infernul de la Aiud, părintele Ioan este răpus de boală și vindecat în chip minunat după un vis providențial: „M-am îmbolnăvit de dizenterie și ieșeam mereu la tinetă cu dureri îngrozitoare. Era o atmosferă de iad, o senzație permanentă de sufocare, plus veștile îngrozitoare despre moartea colegilor. Cu toate acestea, nu am întrerupt în nicio zi Sfânta Liturghie. Devenisem conștient că într-o zi voi muri. Dar dorința de a împărtăși, de a fi duhovnicește, haric, alături de colegii în suferință, îmi dădea o anume putere. Acolo, printre noi, domnea cu adevărat spiritul de colegialitate, de dăruire, toți suportam același chin, aceeași suferință. După ce am făcut cu mare greutate Liturghia și am terminat, la Prefacere, când colegii au început să cânte «Cuvine-se cu adevărat», Axionul, am căzut, m-am prăbușit la pământ. Colegii m-au spălat cu apa puțină pe care o mai aveau și, când m-am trezit, le-am spus: «Veniți repede să vă împărtășesc, fiindcă nu știu dacă voi mai trăi». Cu ajutorul lui Dumnezeu, la acea Liturghie am reușit să-i împărtășesc și, sleit de puteri, am rugat să mi se permită să mă întind pe un pat din unghiul mort al celulei. Am ațipit pe loc și am avut un vis ca o viziune. Mă găseam într-un amfiteatru în aer liber, cu tot soborul meu, îmbrăcat în costum monahal. La un moment dat, o voce a anunțat că vom vedea un model de mamă preoteasă. Aruncându-mi privirea spre scenă, am văzut-o pe mama. După ce a făcut câțiva pași, a apărut deasupra ei Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe. Pruncul și Maica ne priveau vii, cu atâta strălucire în priviri, încât am rămas cu ochii pironiți asupra mamei. Încet, mama a pășit spre cabina sufleorului. Era o preotească modestă de la țară, aveam impresia că mă întreabă: «Ce caut eu aici?». Mă privea cu duioșie în mijlocul soborului, iar noi nu conteneam a adora pe pruncul Iisus în brațele Maicii Sale. Mama nu s-a întors cu fața de la noi, ci s-a retras spre culise, cu spatele. Mântuitorul și Maica Lui tot timpul radiau cu harul spre noi, cei din amfiteatru. Când mama a ajuns la culise m-am trezit și am sărit din pat strigând: «Unde este Maica Domnului și Pruncul Iisus?». Colegii au socotit că aiurez. Le-am relatat visul și, spre marea mea fericire, dar și a colegilor, am constatat că m-am trezit vindecat complet. De unde așteptam să fiu scos pe targă, m-am trezit sănătos, din nou salvat de sufletul mamei”.

(Fragmente extrase din Revista Atitudini Nr. 64)


Părintele Justin Pârvu despre sfințenia și martirajul mărturisitorilor din temnițele comuniste


Părintele Justin în dialog cu colegul Dan Lucinescu:

Despre arestările din 14-15 mai

Dan Lucinescu: Părinte, cei de astăzi sunt profund creștini și admiratori ai matale. Nu trebuie să venim cu laude, sunt realități. Mata ai realizat într-o perioadă de timp relativ scurtă unul dintre cele mai puternice centre spirituale din țară. Pentru asta, istoria va menționa că Părintele Pârvu Justin a început viața monahală care a fost întreruptă brutal în 1948, că mata faci parte din generația din 1948, care a fost o generație de sacrificiu. Vreau să-ți aduc aminte, pentru că ai prea multe probleme și s-au estompat suferințele. Ne-am cunoscut într-o cameră din Suceava…

Părintele Justin.: 28!

D.L.: În camera 28 – ce memorie fantastică! – în care Părintele Pârvu era tânăr. Avea 28 de ani, cam așa avea atunci, sau 30 de ani, era plin de bunătate creștină și de har divin. În toată acea vâltoare, după anchete, după procese, după torturi, o figură era luminoasă. Era tânărul preot călugăr Pârvu Justin care stătea pe priciul acela privind undeva spre nesfârșitul forței divine, resemnat, ca un filozof înțelept, fără a se plânge de nimic, nici de mizeria locuitului, nici de mizeria hranei, nici de suferințele la care a fost supus. Și vreau să menționez că după eliberare – eu îmi cer iertare dacă pomenesc lucrurile acestea – pe Părintele Justin, m-am dus să-l văd la mănăstirea Secu. N-am văzut o figură mai tristă, mai adumbrită de nimicnicia aceasta omenească. Era tare supărat și am întrebat: „Părinte, ce faci mata?”. „Eu mă duc în satul meu, eu mă duc la Petru-Vodă și am să rog oamenii să-mi sape acolo în piatră, o văgăună în care să îmi duc necazurile!”. Și după aceea am asistat la cel mai mare reviriment în care s-a văzut că sufletul românesc nu a murit, creștinismul n-a murit. Și oamenii au spus: „Da, Părinte, îți facem o văgăună acolo!”. Și au început să vină zeci de care, sute de care de lemne, au venit arhitecți pentru preotul nostru. Când s-a întors în Petru-Vodă, Părintele Pârvu nu mai era călugărul, ci era martirul lor. L-au îndrăgit oamenii din toată regiunea asta, și cu ajutorul lui Dumnezeu au venit arhitecți, au venit oameni de tehnică, i-au tras lumină, i-au pus telefoane. Și Părintele Pârvu Justin a devenit pentru zona aceasta, un far de lumină, care treptat, treptat și-a răspândit lumina în toate colțurile. Sora mea de la Botoșani, când vorbește despre Părintele Justin, se luminează. Toți cei din fața sfinției voastre sunt sub harul pe care îl răspândiți. Am un prieten care, deși este ofițer de marină, spune: „Trebuie să renaștem totul, să renaștem spiritualitatea românească. Trebuie să o scoatem din această moleșeală totală”.

P.J.: Mi-amintesc că în camera 28, seara, după ce luam o supă de varză, așteptam pe Dan Lucinescu să ne povestească un film. Era un povestitor neîntrecut și contribuia mult la realizarea dispoziției noastre. Dumneavoastră nu aveți cum să cunoașteți deprimarea sufletească a omului din timpul anchetelor. Cum așteptai să se deschidă deodată zăvorul și brusc se trântea ușa la perete și nu știai pe care îl ia. Îl luau și ți-l duceau pe la 2, 3 în miezul nopții și îl aruncau ca pe un sac, tot plin de sânge, nenorocit, nu se mai putea mișca. Venea de la scaunele de tortură unde te învârteau sub loviturile permanente pe care la un moment dat nu le mai simțeai. Apoi te aruncau pe jos, turnau 2, 3 găleți de apă pe tine ca să-ți revii și în felul acesta. Dan Lucinescu povestea câte o frumusețe de film, romane. Îmi amintesc și până acum una dintre viețile sfinților pe care le povestea adeseori pentru înviorarea și redresarea noastră. Dacă nu ar fi fost istoriile acestea frumoase, poeziile lui Radu Gyr, ale lui Nichifor Crainic care au circulat prin celulele disperate ale Aiudului sau ale altor pușcării, apoi greu ne-am fi descurcat. Fiindcă, să știți, nu e un rău mai mare ca acesta: să-l pui pe om să n-aibă nicio ocupație. Și această ocupație, trebuia să o inventezi. Și unde era refugiul? Era în tine însuți. Tu trebuia să-L hrănești pe Hristos, să-L întâlnești pe Mântuitorul acolo, înlăuntrul tău, în rugăciune. A fost greu la început de luat pușcăria în conținutul ei, pentru că noi, ca tineri, nu ne dădeam seama în ceea ce privește rostul nostru de suferință de acolo. Ne gândeam fiecare la niște vinovății foarte simple adunate într-un dosar pe care ți-l încheia Securitatea. O ședință pe care ai făcut-o prin anii ’40 sau eu știu când, acum devenise monument de condamnare, monument de acuză, să curgă anii, dragii mei, până la 200.000. Atâția ani de condamnări avea Aiudul până în 1954. Vă puteți imagina ce condamnare putea să aibă un tânăr de 18, 20 de ani? Primea 30 de ani, când în Occident, de pildă, la o asemenea activitate, îi dădeau o amendă sau trei luni. Aici, în Răsărit, luai ani și ani, de la 20 de ani în sus, condamnări grele. Când am fost întrebat de complet după ce s-a terminat procesul dacă fac anii de condamnare, le-am răspuns și eu: „Când or mai face și cei care ne condamnă atâția ani”. Interesant e faptul că acest complet de judecată care ne-a condamnat pe noi în 1948, a fost completul de judecată de la Iași care a condamnat comuniștii în 1940-1941. Și atunci ăștia i-au folosit să-și poată spăla mâinile, dându-le legionarilor ani cu nemiluita ca să-i reabilităm pe comuniștii condamnați de către noi în 1940. Și atunci comuniștii erau foarte „deștepți”. În momentul în care s-a terminat procesul, pe noi ne-au repartizat în pușcării de execuție, completul de judecată a fost arestat și pus în ultimul vagon să meargă la Ploiești ca să-și execute și ei condamnarea, că „cine sapă groapa altuia, cade el în ea”. Și completul de judecată de la Iași și-a făcut și el execuția. Și în felul acesta, pușcăriile noastre au devenit mănăstiri, au devenit locuri de formare creștină și de mărturisire a adevărului creștin-ortodox. … Continuare »


Pr. Prof. Vasile Păvăleanu: Gânduri referitoare la modul primirii Sfintei Împărtășanii


Sfânta Împărtășanie stă în centru vieții creștine și în jurul acestui adevăr gravitează spiritualitatea ortodoxă. Ea reprezintă comuniune cu Hristos (Ioan, 6, 56), arvuna vieții veșnice (Ioan 6,58), actualizarea permanentă în mod nesângeros a Jertfei sângeroase a Mântuitorului Iisus Hristos (I Corinteni 11, 26) , precum și integrare în Trupul Cel tainic sau mistic al lui Hristos adică Biserica Sa cea Sfântă (I Corinteni 10, 17).

În ceea ce privește Euharistia, se poate face distincție între Taina în sine care înseamnă Trupul și Sângele Domnului prezent real în elementele euharistice și modul administrării ei primitorului ce se apropie „ cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”. Desigur, modul administrării corespunde credinței sau eventual puținei credințe sau chiar necredinței primirii Sfintei Împărtășanii. Puțina credință, necredința precum și mulțimea păcatelor caracterizează starea de nevrednicie care are efecte negative asupra celui ce cutează a se împărtăși astfel, precum spune sfântul Apostol Pavel: „oricine va mănânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat față de trupul și de sângele Domnului. Să se cerceteze omul pe sine și numai așa să mănânce din această pâine și să bea din acest pahar. Cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie osândă luiși mănâncă și bea, (I Corinteni 11, 27-29).

În istoria liturgică a Bisericii conform marilor liturgiști precum Ene Braniște[1], modul administrării Sfintei Împărtășanii a variat de la primirea Sfântului Trup în palmă și sorbirea Sfântului sânge din potir așa cum  se cuminecă preoții, sau primirea Sfântului Trup înmuiat în Sfântul Sânge, ca mai apoi apoi să fie folosită drept instrument al administrării Dumnezeieștilor Taine lingurița[2]. Despre vechimea linguriței în practica liturgică, aceiași liturgiști presupun perioada precalcedoniană (451) plecându-se de la argumentul că și bisericile necalcedoniene folosesc acest obiect liturgic. Alții afirmă că Sfântul Sofronie în viața Cuvioasei Maria Egipteanca ar fi împărtășit-o pe aceasta folosind lingurița așa cum apare și în iconografia veche.[3] Trecând peste părerile personale ale liturgiștilor și peste diferitele practici care au existat în primul mileniu, toți sunt de acord că folosirea linguriței s-a practicat în secolele VIII și IX în Antiohia și Ierusalim ca mai apoi să se generalizeze în tot Răsăritul Ortodox în secolele al XI-lea și al XII-lea[4].

Împotriva practicii romano-catolice de a împărtăși numai cu Trupul nu și cu Sângele (ostia), folosirea linguriței era o dovadă evidență a rânduielii ortodoxe de împărtășire a mirenilor sub ambele forme adică și cu trupul și cu sângele, după porunca Mântuitorului(Matei 26, 26-28; I Corinteni 10, 16-17).

Drept aceea, de cel puțin 1000 de ani, lingurița face parte dintre obiectele liturgice, consacrată printr-o rugăciune de sfințire[5], iar istoria Bisericii nu cunoaște nici un caz de îmbolnăvire din cauza împărtășirii mai multor credincioși cu o singură linguriță, deși au fost multe epidemii și molime, unele din ele foarte severe.

Aș mai adăuga că în anumite condiții speciale, de exemplu în vremuri de prigoană, au existat și moduri speciale de împărtășire. De pildă, în primele veacuri, precum citim în Viețile sfinților, martirii purtau Sfânta Împărtășanie într-o amuletă, sau o cutiuță atârnată la gât și înaintea jertfei supreme se cuminecau singuri. Această idee este descrisă și în romane celebre religioase preum Qvo Vadis, Martirii, Fabiola, etc.

De asemenea în închisorile comuniste, rezistența prin credință a fost o coordonată foarte puternică, iar primirea Sfintei Împărtășanii era o dorință arzătoare. De pildă, părintele Justin Pârvu povestește că săvârșea Sfânta Liturghie în condițiile concentraționare, iar Sfânta Împărtășanie o punea cu evlavie într-un boț mic de pâine, apoi, în mare taină o așeza pe geamul de la toaletă sau în alt loc la îndemâna deținuților și prin alfabetul morse se indica celor pregătiți unde puteau găsi mărgăritarul cel de mare preț[6].

Tot condiție excepțională poate fi socotită împărtășirea unui bolnav a cărui cavitate bucală este roasă de cancer și el este hrănit printr-un tub implantat în gât în esofag. Am împărtășit un asemenea bolnav folosind siringa pe care apoi am spălat-o într-un vas special, am consumat apa respectivă și apoi am ars siringa și acul.

Excepțiile însă nu pot deveni regulă.

Prin anii ’80 – ’90, în zona Neamțului câțiva preoți cu tendințe înnoitoare și cu mare temere de îmbolnăvire au recurs la următoarele procedee:

  1. Folosirea mai multor lingurițe; într-o cană aveau lingurițele nefolosite cu care împărtășeau pe credincioși, fiecare cu o linguriță, pe care apoi o punea într-o altă cană,(nu cunosc ce făceau apoi cu lingurițele);
  2. Fiecare credincios venea cu lingurița lui, o scotea dintr-un șervețel sau dintr-o batistă curată, preotul o lua și-l împărtășea, apoi îi dădea lingurița înapoi, (nu cunosc ce făcea credinciosul cu lingurița respectivă);
  3. Sterilizarea lingurițelor pentru a da credincioșilor încredințarea că totul este conform unor reguli de igienă, asemenea instrumentarului medical.

… Continuare »