Preasfințitul Ignatie: În ceea ce privește venirea Papei Francisc în România, sunt anumite sensibilități


Evenimentul zilei: Sunt voci care solicită episcopilor să nu se întâlnească cu Papa Francisc când vine în România. De ce există această teamă? Cum ar trebui văzută această vizită?

– Preasfințitul Ignatie: În ceea ce privește venirea Papei Francisc în România, sunt anumite sensibilități, începând chiar cu beatificarea celor șapte episcopi greco-catolici din Transilvania. Există anumite chestiuni care țin de trecutul istoric al românilor din Transilvania. Istoria religioasă din Transilvania nu începe cu 1948, când, într-adevăr, Biserica Greco-Catolică a fost desființată, în mod abuziv, de către regimul comunist, având ca model regimul comunist din Ucraina. Românii ortodocşi din Transilvania nu uită nici momentul 1700, când foarte mulți dintre ortodocșii ardeleni au fost forțați, în contexte delicate şi agresive, să renunțe la credința ortodoxă și să-și asume acest „hibrid” confesional – nu e nici catolic și nici ortodox, este ceva „între”. O altă chestiune extrem de sensibilă este cea legată de prezența Papei Francisc în secuime, într-un loc în care există tendințe revizioniste programate, tendințe, făţişe sau inhibate, de dispreț față de românii din zona Harghitei și Covasnei. Astfel, prezența Papei Francisc în această zonă ar legitima, probabil, toate aceste tendințe. Mai mult, sunt anumite zvonuri că la Şumuleu Ciuc va fi beatificat episcopul Marton Aron, care, din păcate, nu prea a fost un bun prieten al românilor. Prin urmare, este posibil, daca mă înşel, fac „mea culpa”, că acestea ar fi câteva dintre motivele pentru care există reticenţe în ceea ce privește venirea Papei Francisc în România.

Interviul integral: aici


CALVARUL AIUDULUI – O CUTREMURĂTOARE FILĂ DE ISTORIE, NU O SIMPLĂ POVESTE


De ani buni, o întrebare care frământă multe inimi de români își caută impetuos răspunsul și timpul cuvenit ca el să prindă un contur: „Când vor fi canonizați martirii închisorilor care au pătimit în lagărul concentraționar din România?”. De un sfert de veac, se tot strâng mărturii ale celor care au trecut prin iadul detențiilor din motive politice în perioada anilor 1940-1964, se studiază cu asiduitate de către C.N.S.A.S. dosarele care s-au mai păstrat integral sau parțial în arhivele fostei Securități, se fac săpături pentru dezgroparea și identificarea deținuților care au fost aruncați de-a valma în gropile comune ale penitenciarelor românești. Cutremurător, însă, este faptul că nu argumentele istorice care să dovedească martirajul sutelor de mii de români ce au murit pentru credința și neamul  lor ne lipsesc, ci oamenii care să iubească țara aceasta și să prețuiască trecutul ei. Astăzi ca și pe vremea defunctului comunism, adevărul istoric pare să fie contrafăcut și mistificat după bunul plac al unor ignoranți și trădători de neam. Dragostea de țară, credința nelimitată în biruința adevărului și a binelui, jertfa totală până la uitarea de sine, urmarea cu fermitate a unui crez până la moarte au devenit atât de incomode pentru unii edili ai vremurilor noastre, încât sunt gata să facă tot ce le stă în putință ca să îngroape pentru totdeauna orice urmă pe care tinerii de azi și de mâine ai acestei țări ar putea păși, în nădejdea învierii neamului românesc.

Într-un reportaj TV[1] realizat în incinta penitenciarului de la Aiud cu scopul de a dezvălui „adevărul” despre suferința celor „600” de deținuți politici care au murit aici, în timpul regimului comunist și au fost îngropați în „cimitirul” urbei, vizionăm năuciți imaginile care ne arată interiorul unei „camere” din Zarca Aiudului (secția a 8-a) și care corespund prea puțin cu descrierile celor care au pătimit aici, ani de zile. Celula reconstituită, zice-se, „cât se poate de fidel” conform informațiilor adunate de către responsabilii penitenciarului, are în dotarea ei un pat de fier cu o saltea relativ confortabilă, o „căldare” pentru necesitățile fiziologice și una pentru apă și, surpriză, o sobă despre care ni se spune că asigura încălzirea pe perioada iernii: „Nu știu care erau rațiile de lemne sau dacă încălzirea se făcea cu astfel de lemne, însă pentru încălzirea pe timp de iarnă, camerele erau dotate cu astfel de sobe. Din câte am înțeles, noi, cam așa era o cameră dotată și organizată”, se mai precizează în respectivul interviu. Nu negăm realitatea afirmațiilor de mai sus, ci doar pretenția de a le proiecta temporal între anii 1940-1964 și înclinăm să credem că imaginea celulei prezentate corespunde mai degrabă anilor de după 1964, decât perioadei de detenție antonesciene și comuniste. … Continuare »


Conferință la Constanța despre Sfinții închisorilor. Din temnițe spre Sinaxare


Arhiepiscopia Tomisului și Școala Brâncovenească

vă invită la conferința cu tema

DIN TEMNIŢE

SPRE SINAXARE

Vor vorbi:

ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului,

Părintele Hariton Negrea,

Părintele Amfilohie Brânză,

Părintele Mihail Stanciu

                                                         Părintele Mihai-Andrei Aldea,

                                                         Zoe Rădulescu

                                                         şi alţi invitaţi.

 

Joi, 11 aprilie 2019, ora 17.30, Strada Arhiepiscopiei, nr. 25, Constanța,

Catedrala Sfinții Apostoli Petru și Pavel

 


Părintele Justin Pârvu: Crucea e simbolul suferințelor, a îndatoririlor noastre față de Dumnezeu, față de societate, față de noi înșine


Despre ascultarea monahului în mănăstire și a creștinului în lume

Ce este o mănăstire? Mănăstirea este o societate de creștini ortodocși care vor să se mântuiască. Dar ca să se mântuiască, trebuie să rabde și anumite îndatoriri. Îndatoririle acestea, în ce constau? În cele trei voturi monahale: în ascultare, în sărăcie de bunăvoie și în castitate. Și creștinul face ascultare. Cum a ieșit din casă cu mașina, de pildă, trebuie să respecte niște reguli de circulație, nu merge cum vrea el. El face ascultare, că așa e legea, nu poți merge pe unde vrei și cum vrei. O iei pe dreapta, sau pe stânga, ești într-o disciplină permanentă. Așa și monahul. Dar monahului ce i se adaugă lui? Monahului i se adaugă dorința de desăvârșire, adică mai mult decât e datoria unui creștin, care trebuie să se mântuiască. Această dorință de desăvârșire vine de la textul Scripturii: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”.

Ce înseamnă a lua crucea? Nu e o cruce metalică, sau de lemn să o pună la gât, și cu asta am urmat pe Domnul. Nu asta! Crucea e simbolul suferințelor, a îndatoririlor noastre față de Dumnezeu, față de societate, față de noi înșine. Și atunci toate aceste îndatoriri trebuie îndeplinite numaidecât. El trebuie să-și îndeplinească, monahul, în primul rând o rânduială a lui, care este prevăzută de Sfinții Părinți, în special, de Sfântul Vasile cel Mare. Așa după cum aveți dumneavoastră regulile după care vă orientați într-o societate, tot la fel și monahul are niște reguli care trebuie să îl conducă, după care trebuie să se orienteze. Trebuie să îndeplinească condiția rânduielilor Vecerniei, trebuie să îndeplinească condiția de slujbă a Utreniei, trebuie să îndeplinească îndatorirea Liturghiei, care este cel mai important mijloc de apropiere a omului cu Dumnezeu. Pentru că toate acestea, Vecernia, Utrenia, sunt pregătitoare Sfintei Liturghii. De aceea și dumneavoastră puteți lipsi de la o Vecernie, o Utrenie, dar nu poate lipsi creștinul de la Sfânta Liturghie, măcar o Liturghie pe săptămână! Să nu lipsească, dragii mei, o săptămână!

Trebuie să aduci aici mulțumire lui Dumnezeu pentru săptămâna care a trecut, o mulțumire lui Dumnezeu și o cerere pentru săptămâna care urmează și toate acestea formează o obligație a creștinului față de Dumnezeu. Sfânta Liturghie este centrul cel mai important al vieții noastre creștine, centrul de rânduială de rugăciune. De aceea în timpul acestor ore, de dimineață de la 9.00 până la 12.00 sau la 13.00, când se săvârșește Jertfa lui Hristos, niciunui creștin nu îi este îngăduit să se odihnească, să doarmă, să stea în trândăvie, să se distreze, să pună televizorul, calculatorul și alte distracții… E foc, să știți, care arde pe tot cel ce nu săvârșește acest moment al Sfintei Liturghii. Dar vrăjmașul nostru, diavol, prin om lucrează. Și iaca, tocmai atunci vine și-i spune: „Ședința o facem Duminică dimineața, de la 9.00 la 13.00, conferința cutare o facem de la 9.00 la 14.00 și așa mai departe, tocmai să calce această rânduială. Mai mult, te ademenește că o să-ți plătească orele dublu!”, orele de Duminică sau de sărbători, de Înviere, Înălțare sau de Crăciun. Vin cu această ispită, și-i spun omului că o să câștige mai mult. El nu știe, săracul, că ce a câștigat așa, va pierde mâine, sau poimâine, sau în alte momente. În sfârșit, ați observat dumneavoastră, un baptist, un iehovist, un sectant, în general, nu va veni sâmbătă la serviciu, în niciun caz. Să-l topești cu ceară, că nu-ți vine! E Sabat, sâmbătă, sărbătoare pentru el! Creștinul nostru dă examen la Teologie, Duminica dă examen la matematică! Special ca să calce această mare sărbătoare a Învierii Domnului. Pentru că Duminica este ziua Învierii. Să știți că Învierea Domnului nu este sărbătorită numai în ziua de Paști, sau în cele trei zile de Paști. Săptămânile noastre încep cu ziua Învierii Domnului, care este Duminica. De aceea, trebuie să fim foarte atenți noi, creștinii, să avem în vedere să venim la biserică duminicile și de sărbători unde, de bine, de rău, într-o mănăstire, monahul este acolo. În biserică stă de strajă. De la ora 12.00 noaptea stă de strajă până la 4.00 dimineața. Face Utrenia, face Sfânta Liturghie. Acolo se pomenesc în timpul acesta și slujbele (pomelnicele) pe care dumneavoastră le dați la mănăstiri, biletul acela cu numele, pe care le puneți la vii sau la morți, se pomenesc în orele acestea de slujbă de la Liturghie. … Continuare »


PĂRINTELE NICOLAE STEINHARDT, EVREUL GENIAL CONVERTIT LA ORTODOXIE. PORTRET


„DEVOȚIUNEA MEA PARTICULARĂ ESTE CRUCEA”.

 Motto: „Degeaba suferi, dacă eşti în afara Bisericii nu ţi-e de niciun folos. Câţi eretici n-au riscat moartea? Câţi nu au dorit-o şi care acum ard în foc? Diavolul are şi el martirii lui”.

ITINERARII BIOGRAFICE

Monahul Nicolae (Nicu-Aurelian) Steinhardt, scriitor, publicist, critic literar, eseist,  filosof și adânc trăitor creștin, de origine evreu, se naște la 12 iulie 1912, în comuna Pantelimon, lângă București. Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, rănit la Mărăști și decorat cu „Virtutea militară”, pentru că a luptat în primul război mondial, conducea o fabrică de mobile și cherestea la marginea Bucureștiului. Mama excela în blândețe și bunătate, calități descrise de N. Steinhardt într-o cromatică tentă de nostalgie: „Maică-mea era poreclită «Bunătate». Mi-o amintesc dând bucăţele de zahăr cailor înhămaţi la trăsurile care, pe vremuri, îşi aşteptau muşteriii de-a lungul trotuarelor. Model i-am avut pe amândoi părinţii”. Urmează exclamația cu nuanțe de amărăciune a celui care, neînduplecat cu propria fire, își va face mereu o intransigentă autoanaliză: „Dar, vai, n-am nici curajul tatei, nici bunătatea mamei! Cum de pot fi atât de altul decât ei? Ce minunat lucru ar fi fost să pot împreuna calităţile amândurora! N-a fost să fie!”. Din scurta autobiografie pe care Nicolae Steinhardt și-a alcătuit-o la îndemnul IPS Teofil Herineanu și al părintelui duhovnic, Arhim. Serafim Man, spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia, spicuim următoarea mărturisire, semnificativă pentru lucrarea pe care pronia lui Dumnezeu a avut-o cu sufletul lui Steinhardt, adus la creștinism asemenea convertirii minunate a lui Saul: „Din copilărie m-au atras clopotele și obiceiurile creștinești. Părinții mei erau în bune relații cu preotul Mărculescu de la Biserica locală, Capra, unde am mers și eu”[1].

După clasele primare pe care le face în parte acasă, parte la Școala Clementa din București, urmează cursurile Liceului Spiru Haret, unde „am fost singurul dintre cei patru elevi israeliți care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învățat religia creștină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza și-mi da note mari”[2].

 „Afecțiunea mea pentru Neamul românesc s-a întărit”

Perioada anilor de liceu în care Constantin Noica, Mircea Eliade, Dinu Pillat şi Marcel Avramescu îi sunt colegi de generație, marchează începutul afirmării sale în tribuna literaților. Frecventează cu persuasiune cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu și publică sub pseudonimul Antistihus. După susținerea examenului de bacalaureat în 1929, se înscrie la cursurile Facultății de Drept și Litere, pe care o absolvă în 1934, an în care publică primul volum din În genul… tinerilor, care conţine pastişe „în genul lui Cioran, Noica şi Eliade”, carte de care avea să se dezică mai târziu. Își desăvârșește studiile, doi ani mai târziu, când își susține la București teza de doctorat în Drept constituțional cu lucrarea „Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit” și se hotărăște să-și continue studiile la Paris și Londra până la declanșarea primei conflagrații mondiale.

Revenit în țară, „nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetățenit prin lege inviduală votată de Parlament și ofițer de rezervă, fiind recunoscut, «evreu de categoria a doua», care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. Am executat totuși – deși puteam fi scutiți – munca obligatorie și munca la zăpadă, însă în condiții de operetă. Ar fi cu toate acestea fățărnicie din partea mea dacă nu aș recunoaște că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dându-mi totodată prea bine seama că guvernul țării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel și admirând curajul și mărinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populației evreiești. Afecțiunea mea pentru Neamul românesc s-a întărit”. … Continuare »


PACTUL GLOBAL PENTRU MIGRAȚIE – UN ACT DE ÎNALTĂ TRĂDARE NAȚIONALĂ


de Monahia Gavriila

PLANUL „KALERGI” DE COLONIZARE A EUROPEI

„Viitorii locuitori ai «Statelor Unite ale Europei» nu vor mai fi oamenii vechiului continent, ci o specie de suboameni, produsul mixării raselor europene, negroide și asiatice. Omul viitorului va fi de rasă mixtă. Rasele și clasele de astăzi vor dispărea treptat ca urmare a eliminării spațiului și timpului. Rasa eurasiatică-negroidă va fi rasa viitorului, similară la aspect cu vechii egipteni și va înlocui diversitatea popoarelor și indivizilor (…). Ne-am propus să transformăm europenii într-o rasă metisă”, scria Richard Coudenhove Kalergi (1894-1972), fondatorul mișcării „Paneuropeana” de la Viena din anul 1922, în cartea sa Praktischer Idealismus (Idealismul practic).

Ideologia rasistă antieuropeană a lui Kalergi, axată pe câteva ținte precise, precum abolirea dreptului popoarelor la autodeterminare prin stimularea mișcărilor etnice separatiste și încurajarea imigrărilor în masă, eliminarea principiului egalității tuturor în fața legii și evitarea oricărei critici la adresa minorităților, încurajarea căsătoriilor interrasiale, a fost sprijinită de trepădușii globalizării din guvernele oficiale de la al doilea război mondial încoace. Cu toate că politicile planului Kalergi vizează clar genocidul popoarelor Europei prin tolerarea și acceptarea imigrației în masă, paradoxal, o dată la doi ani, în onoarea lui, se acordă Premiul European Coudenhove Kalergi. Printre distinșii premianți se numără și cancelarul Germaniei, Angela Merkel care, de curând, declara că Germania, până în anul 2050 va primi milioane de imigranți arabi: „Nu pot să accept o situație în care unele țări refuză să găzduiască refugiați pe teritoriul lor”, se impacienta anul trecut cancelarul Germaniei, referindu-se la țări precum Polonia și Ungaria care refuzau să participe la planul diabolic de anihilare completă a identității popoarelor și de transformare a lor într-o masă de indivizi fără nicio coeziune etnică, istorică și culturală. „Acest fapt contrazice spiritul Europei. Vom depăși acest refuz. Va dura ceva timp, dar cu răbdare vom reuși să avem o politică europeană unită în această privință”, mai adăuga Merkel. Conform raportului Population division („Divizarea populației”), difuzat în ianuarie 2000 de către Departamentul economic și social al ONU la New York, ideea amestecării raselor se reiterează, așa cum o gândise Kalergi: „emigrări la schimb, o soluție pentru populațiile în declin și îmbătrânite. Europa ar avea nevoie de 159 de milioane de imigrați până în 2025”.

CONFERINȚA DE LA MARRAKECH – UN ALT PAS CĂTRE ERODAREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE

Din nefericire, Conferința interguvernamentală a ONU de la Marrakech (Maroc), desfășurată în zilele de 10-11 decembrie 2018, cu participarea a peste 150 de țări între care și România, în vederea adoptării Pactului global pentru o migrație sigură, ordonată și reglementată, s-a structurat în jurul acelorași principii directoare și așa-zis umanitare ale Uniunii Europene de la Bruxelles prin care, după unii, se pune la cale cel mai mare genocid din istoria omenirii. La o primă lectură, Pactul care succedă Declarației Euro-Africane de la New York din 3 mai 2018, ce descria migrația ca „un fenomen necesar, benefic și favorabil ce contribuie la dezvoltarea globală”, pare a fi o nevinovată declarație de prietenie și ajutor reciproc între statele-membre pentru a proteja imigranții, indiferent de originea sau scopul lor. Însă, paragrafe precum: „Trebuie să salvăm viețile migranților și să îi protejăm. Trebuie să permitem migranților să devină membrii cu drepturi depline în societățile noastre; să scoatem în evidență contribuțiile lor pozitive; să promovăm includerea migranților și coeziunea socială” (Pactul ONU pentru Migrație, pg. 13) sau „Refugiații și migranții sunt îndreptățiți acelorași drepturi universale ale omului și libertăți fundamentale, care trebuie întotdeauna respectate, protejate și îndeplinite” (Introducere, alin. 4), ne fac să credem că, în realitate, nu se urmărește decât crearea unei legislații internaționale care să favorizeze imigrația ilegală în masă, în ciuda gravelor probleme sociale, a creșterii violenței și a infracțiunilor pe care aceasta le generează în țările care, deja, au acceptat-o. … Continuare »