CUVIOSUL GHERONTIE DE LA TISMANA, FERICITUL NEBUN AL LUI HRISTOS


CUVIOSUL GHERONTIE DE LA TISMANA, FERICITUL NEBUN AL LUI HRISTOS 

Motto: „Cela ce întru prea multă tânguire înaintea Ta m-am aruncat, Doamne, și iară-Ți mărturisesc Ție al meu păcat. Milostivește-te spre mine și nu mă da nicidecum celui vrăjmaș spre vânat, ci la calea mântuirii să fiu ridicat! Amin” (Cuv. Gherontie)

PEREGRIN PE CALEA NEBUNIEI PENTRU HRISTOS

„Ori de câte ori zăbovește în memoria inimii mele frumosul nebun pentru Hristos, Cuviosul Gherontie, așa cum îl alintam, instantaneu se naște un gând puternic în mintea mea: era omul care prin tot ceea ce făptuia sau glăsuia, te trimitea, în mod direct și fără ocolișuri înspre pocăință. De fapt, era un har care, într-un fel, se transmuta și în sufletul celui care se afla în proximitatea sa” (P.S. Ignatie al Hușilor).

Despre oamenii plini de sfințenie este greu să vorbești sau să scrii, așa cum a-i înțelege pe nebunii lui Hristos nu îi este dat oricui, deși „normalitatea Evangheliei este în mijlocul nebuniei lumii acesteia”[1]. În toate timpurile și locurile, adevărul lui Hristos a trecut drept rătăcire pentru înțelepciunea acestei lumi, iar cei aleși să poarte crucea nebuniei pentru dragostea de Dumnezeu nu s-au încadrat niciodată în șabloanele logicii omenești obișnuite, pentru că au ales să sfideze cu sfântă nepăsare ipocrizia omenească și litera moartă.

Însuși corifeul apostolilor, Sf. Ap. Pavel a primit eticheta de nebun din partea mai-marelui lumii din vremea sa, împăratul Festus: „Și acestea grăind el, întru apărarea sa, i-a zis Festus cu glas mare: «Pavele, ești nebun! Învățătura ta cea multă te duce la nebunie». Iar Pavel a zis: «Nu sunt nebun, prea puternice Festus, ci grăiesc cuvintele adevărului și ale înțelepciunii»” (Fp. Ap. 26, 24:25).

Nebunia pentru Hristos este un har de care puțini au parte pentru că el presupune asumarea totală a crucii lui Hristos și lepădare desăvârșită de sine. Cei mai mulți dintre noi ne încântăm de părerea bună pe care o au cei din jur despre noi și nu putem concepe să ajungem ca „gunoiul lumii, lepădătura tuturor” (I Cor. 4:13), deși nu pregetăm să-I cerem lui Hristos să ne povățuiască pe calea smereniei adevărate.  Nebunii pentru Hristos au ales necinstea în locul slavei, împlinind în viața lor cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm” (I Cor. 4, 10-13). „Cuviosul Gherontie a suferit de bunăvoie, în modul cel mai conștient, pentru păcatele semenilor, ale noastre, ale tuturor. S-a rugat cum puțini se roagă, a postit cum puțini o fac, a acceptat să nu aibă un loc al său unde să-și plece capul, ci să peregrineze toată viața, îmbrăcat simplu și cu rugăciunea în inimă. El, de care lumea nu era vrednică (cf. Evrei 11:38) a trăit printre noi, ascunzându-și virtutea sub haina smereniei și a nebuniei, fugind de laudele oamenilor ca să nu-și piardă harul!” (Î.P.S. Serafim Joantă).

Despre viața Cuviosului Gherontie nu se știu prea multe amănunte. Pr. Dorin și presb. Monica Opriș, care i-au fost mulți ani în preajmă și care au adunat în trei volume mărturiile celor care l-au cunoscut îndeaproape, consemnează: „Despre viaţa lui vorbea foarte puţin, cel mai adesea la insistenţele noastre, pentru că nu considera importante detaliile privind etapele devenirii sale. Atunci când totuşi accepta să ne vorbească despre sine, punea drumul vieţii sale în seama iubirii şi Providenţei Divine şi era recunoscător lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care l-a primit şi l-a simţit permanent. Nu uita să mulţumească «Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Preasfintei Treimi», pentru că l-a ţinut în viaţă «până la bătrâneţe» şi pentru că i-a dat sănătate, pentru că «sănătatea-i bogătate!», cum zicea el mereu”[2]. … Continuare »


Cuviosul Gherontie și Părintele Justin Pârvu


CUVIOSUL GHERONTIE LÂNGĂ PĂRINTELE JUSTIN ȘI OBȘTILE DE LA PETRU-VODĂ

Unul din locurile care îi odihneau sufletul era și mănăstirea Paltin Petru-Vodă. Nu de puține ori, a pășit pragul chiliei Părintelui Justin, împărțind cu generozitate cuvinte de duh atât călugărilor, cât și maicilor. Era o adevărată desfătare duhovnicească să-i vezi pe cei doi sfinți împreună. Chiar dacă mulți nu i-au înțeles lucrarea și îl judecau pentru purtarea sa aparent pătimașă, Părintele Justin îl primea de fiecare dată cu multă bucurie și cinste, ca pe un om al lui Dumnezeu și adesea îl numea Înțeleptul. De câte ori vizita mănăstirea noastră, Părintele Justin ne îndemna să luăm binecuvântarea Înțeleptului Gherontie și să luăm aminte la cuvintele sale, care de cele mai multe ori erau profetice sau descopereau patimi ascunse dinlăuntrul fiecăruia. Pe lângă această harismă profetică, Cuviosul avea darul de a bucura pe cei întristați, de a împăca pe cei învrăjbiți, cu multă ușurință, într-un mod atât de simplu și firesc. Nu doar glumele și ghidușiile sale erau cele ce îți preschimbau starea sufletească, ci în primul rând însăși prezența sa săvârșea, cu siguranță prin harul lui Dumnezeu, transformări mari în sufletul tău. Practic simțeai o stare de bine și de bucurie, fără o pricină anume. Ți-ai fi dorit să nu te mai desparți niciodată de dânsul. Această stare o transmit doar sfinții lui Dumnezeu.

Cu un an înainte de trecerea Părintelui Justin la Domnul, Cuviosul fredona foarte des aceste versuri: „De la deal și până-n vale/ numai cântece de jale”. Tot atunci a profețit și incidentul de la Constanța, prin care Părintele Justin avea să își fractureze piciorul și spunea maicilor să prețuiască prezența părintelui, pentru că datorită rugăciunilor multora, Dumnezeu va îngădui să mai trăiască un an. Dar cea mai limpede și dureroasă profeție a Cuviosului a fost cu trei luni înainte de adormirea Părintelui Justin. Era în luna aprilie a anului 2013. Cuviosul a venit seara, destul de târziu la Părintele Justin, care începuse să dea semne de slăbiciune trupească și nu mai putea mânca mai nimic, lucru ce ne întrista adânc. Dar prin dragostea și rugăciunea Cuviosului, Părintele Justin în seara aceea a mâncat ceva. După ce și-au dat sărutarea cea de trei ori pe frunte, Cuviosul s-a așezat în genunchi și, cu mâinile ridicate la cer, l-a anunțat pe Părintele că vine moartea, spre consternarea celor câteva maici care erau de față. Cu calmul specific, Părintele Justin liniștește atmosfera spunând că vine ea, dar vine cu roaba. Moș Gherontie însă a accentuat: „Nu, Părinte, vine cu acceleratul…”, după care a început să se roage și să proslăvească raiul și veșnicia veșniciilor. În noaptea aceea Cuviosul Gherontie nu a dormit. Camera în care era cazat, de altfel nu departe de chilia Părintelui Justin, a devenit în miez de noapte altar de rugăciune, umplându-se cu maici și prieteni ai Cuviosului care, cu mâinile înălțate la cer și cu ochi îndurerați, se ruga astfel: „Doamne, te rog, mai lasă-l să trăiască încă 3 ani, nu 3 luni! Nu 3 luni, Doamne, 3 ani! Doamne, ia de la mine 3 ani și adaugă-i Părintelui Justin!”. Și așa a și fost: după exact 3 luni, Părintele Justin avea să treacă la Domnul slavei, în „veșnicia veșniciilor și bucuria bucuriilor”.

A rămas atașat de obștea de maici și după ce Părintele Justin a plecat la Domnul, poposind la Paltin de câteva ori pe an. Ca peste tot, și aici întărea cu cuvântul, se ruga, lăsându-L pe Dumnezeu să lucreze prin el pentru cei care aveau nevoie de ajutor. Pr. lect. univ.dr. Ioan Mihail Dan își amintește: „L-am văzut pe Cuviosul Gherontie vindecând un tânăr de ceva boli interne, dându-i să poarte cureaua lui. Bineînțeles, cu tot circul de rigoare, când și-a scos cureaua de la pantaloni și îi cădeau pantalonii. Toate astea în timpul slujbei de înmormântare a Părintelui Justin Pârvu. Unei maici i-a dat odată un palton jerpelit, pentru că-i dăduse de mâncare. „Ce să fac cu paltonul acesta, părinte Gherontie?”. „Cu ăsta stingi focul! Cu ăsta stingi focul!”. În acea vară a luat foc fânul întins la uscat în curtea mănăstirii și maica, pentru a nu strica pătura de pe pat, când a intrat în chilie, uitându-se cu ce să ajute la stins focul, a dat cu ochii de paltonul cel jerpelit și a stins focul”. … Continuare »


Scrisoarea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae către Radu Gyr: „poetul graţiei şi energiei româneşti”


 

Scrisoarea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae către Radu Gyr: „poetul graţiei şi energiei româneşti”

Prea Iubite Domnule Profesor,

Vă mulțumesc iarăși pentru că iarăși m-ați obligat peste măsură de mult trimițându-mi acele gingașe făpturi de vis și de senin, de zâmbet și de lumină, care sunt „Stelele pentru leagăn”. Unele dintre ele, ca „Are tata o fetiță, luminiță”, le declamam de mult toată casa, de prin 1933: și tata și mama și luminițele noastre cele două care sunt la o vârstă când gândesc exact ca în aceste poeme de basm.

Îmi pare rău că n-am și eu, deocamdată, ceva potrivit prin care să mă revanșez, arătându-mi și eu toată dragostea și admirația ce o nutresc pentru poetul grației și energiei românești.

Să ajute Domnul Sfânt ca țara de eroism, de curățenie și de „vraja” spirituală pe care o zugrăviți în poezia D-voastră să o vedem curând înfăptuindu-se aievea.

Vă rog să transmiteți caldele mele omagii Stimatei doamne și urările unui Moș Crăciun darnic fetiței.

(Pr. D. Stăniloae, Sibiu, 3 Nov. 1936)