Cuvântul Părintelui Justin Pârvu la înmormântarea Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa


Părinte Gheorghe Calciu,

Bine aţi revenit la Mănăstirea Petru Vodă!

Cu două luni în urmă aţi fost aici la noi, aţi admirat munţii, dealurile, pădurile şi celelalte lucruri minunate ale lui Dumnezeu şi v-aţi exprimat dorinţa ca trupul cel ostenit de suferinţe şi pribegie să se odihnească în Grădina Maicii Domnului, în pământul sfânt al ţării noastre şi mai exact la Mănăstirea Petru Vodă, închinată tuturor Martirilor jertfiţi în temniţele comuniste şi împreună să aşteptăm aici sunetul trâmbiţei celei de apoi a Arhanghelului pentru învierea cea de obşte şi să ieşim „întru întâmpinarea Domnului în văzduh”(1 Tes. 4:16).

Bine ai venit iubite frate întru credinţă şi întru suferinţă deoarece „binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului”!

Întristaţi fraţi şi surori!

Biserica şi neamul nostru românesc pierd azi pe una dintre cele mai puternice conştiinţe ale demnităţii noastre creştin-ortodoxe şi româneşti, iar pe de altă parte câştigă un rugător în ceruri pentru acest popor încercat şi aici pe pământ, o icoană de-a pururi vie a unui Apostol ce înalţă Crucea astfel încât „vestirea lui ajunge până la marginile lumii” dar va străbate ca un ecou sfânt peste veacuri generaţiilor ce vor veni zicând asemenea Sfântului Pavel: „Fiţi mie următori, precum şi eu sunt lui Hristos”(1 Cor. 1:1).

S-a născut in anul 1925 odată cu Patriarhia Română pe data de 23 noiembrie. S-a născut la gurile Dunării cel ce se va odihni aici între crestele Carpaţilor deoarece printre vitregiile veacului martiric XX şi-a croit crezul ca un fluviu de nestăvilit şi a devenit un munte de neclintit.

Şi-a trăit copilăria şi tinereţea în vâltoarea evenimentelor interbelice şi a înţeles ca majoritatea celor din generaţia lui pericolele Ciumei Roşii ateiste de la Răsărit care sufla ameninţare asupra României şi a altor state creştine din zonă, dar şi pericolul nazist din apus cu aceleaşi efecte distructive pentru credinţă şi neam. În acest context, fiind student la medicină, cu mult curaj a încercat alături de alţi tineri să tragă semnalul de alarmă, luând parte la diferite manifestări cu caracter anticomunist şi antiateu ale studenţilor şi drept urmare este întemniţat în anul 1948. In urma condamnării cunoaşte calvarul închisorii comuniste de reeducare a studenţilor de la Piteşti, iar chinurile groaznice şi diabolice de acolo la care erau supuşi deţinuţii sunt asemănătoare cu ale mucenicilor din vechime. Metodele de tortură folosite în aceste temniţe urmăreau distrugerea fizică şi spirituală, semănau ura şi dezbinarea şi nu în ultimul rând se dorea pierderea nădejdii şi a credinţei în Bunul Dumnezeu. In aceste condiţii deosebit de grele mulţi „au pierit ca nişte miei duşi spre junghiere” şi rămăşiţele lor pământeşti au fost aruncate în gropi comune, iar sângele lor a îngrăşat brazdele pământului de unde strigă precum sângele lui Abel către fratele Cain cel ucigaş.

Această perioadă de 17 ani de puşcărie a fost pentru Părintele Gheorghe Calciu o adevărată universitate în care se deprinde virtutea, răbdarea, credinţa, dragostea, solidaritatea, pacea interioară, toate acestea fiind roade ale Duhului Sfânt după cum spune Sfântul Pavel şi el la rându-i întemniţat pentru Hristos(Gal. 5:22).

În urma decretului de amnistie din 1964, Părintele Calciu iese călit ca aurul din topitoare. Cu toate piedicile ce i se pun de regimul materialist şi ateu urmează filologia dar credinţa în Dumnezeu întărită în temniţă îl cheamă să devină pescar de oameni, adică preot în Biserica lui Hristos care nu poate fi biruită de porţile iadului (Mt. 16:18).

Drept aceea urmează Cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti după care este hirotonit preot şi este numit profesor de Franceză şi Noul Testament la Seminarul Teologic Radu Vodă din Bucureşti, fiind foarte iubit şi apreciat de elevi, mulţi dintre ei ataşându-se duhovniceşte de dascălul lor.

În 1977 cutremurul din 4 martie n-a dărâmat Biserici, dar cutremurul comunist are curajul să lovească altarele Dumnezeului celui viu, sau cum spune psalmistul, ca în codru cu topoare să distrugă locurile cele sfinte. Atunci când Biserica Enei, ctitoria lui Mihai Viteazul a fost ştearsă de pe faţa pământului şi pângărit locul cu un sălaş al păcatului, glasul Părintelui Gheorghe Calciu a răsunat ca un tunet, cu mult curaj şi fără nici o frică împotriva dărâmătorilor de biserici pentru că era nefiresc pentru urmaşii voievozilor „mari ctitori de locaşuri sfinte”, să săvârşească sacrilegiul acesta. Părintele îşi asumă rolul de a striga cu glas mare în pustiul nepăsării şi al compromisului, cu atât mai mult cu cât consecinţele acum puteau fi mai grave, deoarece suferinţa nu ar fi fost una individuală, ci şi a familiei, a soţiei şi a băiatului, însă Părintele ştia că nimeni şi nimic nu trebuie să despartă pe adevăratul creştin de dragostea lui Hristos. Astfel Părintele a ţinut cele şapte cuvinte către tineri în şapte săptămâni, miercurea, la Seminarul Radu Vodă, cuvinte care au însemnat atunci o adevărată Proclamaţie spirituală, o chemare la redeşteptarea cea întru credinţă, un reper concret de orientare în întunericul veacului acestuia, deoarece toţi „umblam în latura şi în umbra morţii” (Is. 9:1).

În urma acestei atitudini este anchetat, izolat, ameninţat şi în 1979 este condamnat la încă 10 ani închisoare. In urma protestelor marilor personalităţi din diaspora românească şi a presiunii unor oameni politici este eliberat după cinci ani, în 1984, şi forţat să părăsească ţara în anul următor.

După 21 de ani de puşcărie urmează exilul în SUA de 22 de ani, o perioadă în care Părintele cu un dinamism tineresc desfăşoară un apostolat jertfelnic pentru românii de peste ocean fiind liantul şi vocea cea mai autorizată pentru năzuinţele celor de acolo, dar şi propovăduitorul credinţei ortodoxe şi a valorilor naţionale pentru păstrarea identităţii religioase şi de neam. Dorul de ţară l-a urmărit mereu aşa cum i-a urmărit pe evrei în robia babilonică, care plângeau la râul Babilonului aducându-şi aminte de Sion (Ps. 136).

Simţindu-şi sfârşitul aproape a dorit să vadă pentru ultima dată locurile dragi ca aceste amintiri să le poarte în sufletul său în planul vieţii de dincolo. Aşa cum Iosif a lăsat testament ca atunci când ai săi se vor întoarce în pământul făgăduinţei să-i ia şi osemintele lui şi acest testament a fost împlinit întocmai de Moise, aşa şi Părintele Calciu a lăsat testament ca trupul său să fie adus şi înmormântat aici la Mănăstirea Petru Vodă. După o viaţă întreagă trăită în zbucium şi neodihnă, în mărturisire şi jertfa, răstignit între Dumnezeu şi neamul său după expresia lui Petre Ţuţea, sub zodia martiriului şi a smereniei şi moartea Părintelui este tot în aceiaşi zodie a neodihnei şi a furtunilor îngăduite de Dumnezeu pentru a primi cunună mai strălucitoare în împărăţia cerurilor.

De sărbătorea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, 21 noiembrie, Părintele Calciu intră în acea Sfântă a Sfintelor nefăcută de mână, în ceruri (Evr. 9:12), unde este Marele Arhiereu Iisus Hristos, pentru a mijloci în veci pentru acest neam pe care L-a iubit atât de mult.

De Sărbătoarea Sfântului Andrei, Apostolul Românilor, Părintele Calciu, Noul Apostol al Românilor de pretutindeni este adus în ţară într-o procesiune sfântă şi depus în Mănăstirea Radu Vodă pentru a fi prohodit după rânduială de Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române.

Acum la împlinirea unui an de la sfinţirea Mănăstirii acesteia închinate Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, dar şi tuturor Martirilor căzuţi în lupta împotriva celor fără de Dumnezeu, iată se seamănă aici în cimitir un simbol al demnităţii ortodoxe, un martir al neamului, un spirit ce va cuvânta tainic tuturor că „cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor lui”.

În ziua în care s-au împlinit 8 ani de la moartea părintelui Cleopa, Părintele Gheorghe Calciu este întâmpinat în Mănăstirea noastră şi deja gustă din bucuria zilei a opta, adică ,,s-a împărtăşit cu adevărat cu Dumnezeu în ziua cea neînserată a împărăţiei Sale”.

Acum, în preajma sărbătorii Sfântului şi Bunului Părinte Nicolae, prin moartea Părintelui Calciu avem în ceruri un Părinte al nostru, mângâietor în necazuri şi nevoi, rugător pentru neamul nostru românesc şi luminător al drumului către Hristos.

Din vremelnicie Părintele Calciu trece în veşnicie şi trage după el un neam întreg, deoarece acel popor va dăinui în istorie şi în vecii nesfârşiţi care-l va avea într-o măsură cât mai mare pe Dumnezeu. El este răscumpărătorul vremurilor noi care spală ruşinea fricii şi a lipsei de cutezanţă şi care şterge vina sângelui curs pe nedrept aşa cu m spune Mântuitorul „de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia fiul lui Varahia cel ucis între templu şi altar” şi ca acest blestem să nu apese pe umerii nimănui.

Hristos să te odihnească în latura celor vii şi uşile raiului să-ţi deschidă, moştenitor împărăţiei Sale să te arate şi mijlocitor pentru Biserica şi neamul nostru să te rânduiască, pe tine Părinte Gheorghe Calciu mărturisitor neînfricat al credinţei!


Părintele Justin Pârvu – ocrotitorul familiei noastre, de Matean Alin Marius


„Părintele ne aștepta”

După ce Părintele Justin ne-a dat binecuvântarea pentru a ne întoarce în România, pur și simplu, a intrat un dor puternic în noi. Nu mai aveam stare, trebuia neapărat să plecăm din Spania. La mine, am înțeles, eram de aici, mi se părea firesc, dar la soția mea nu îmi puteam explica de unde venea această dorință atât de puternică de a se stabili definitiv în România. Pentru toate acestea, „vinovat” era doar Părintele Justin, cu complicitatea Maicii Domnului, ocrotitoarea familiei noastre. În ultima scrisoare adresată Părintelui din Spania, îl întrebam cum și ce să facem pentru a pune toate lucrurile în regulă. Răspunsul Părintelui a venit scurt și prompt: „Până vă întoarceți, citiți zilnic Acatistul Sf. Duh și să faceți cum vă luminează bunul Dumnezeu. Mai multe vorbim după ce veți veni în țară”. Așa am și făcut. Odată ajunși în România, a doua zi am fost deja la Mănăstirea Paltin, unde Părintele se afla de ceva vreme. Acolo era lume multă, multe nume înscrise deja înaintea noastră. Noi nu știam cum să procedăm, căci aveam și copiii cu noi, toți mici: Andrei de 4 ani, Nicolae de 2 ani și Nectarie avea doar 2 luni. La ce număr aveam noi, ne gândeam că nu îl vom mai prinde pe Părintele în acea zi, dar ne-am așezat totuși la rând.

Așa cum am spus, era foarte multă lume, oameni de toate vârstele, tineri și bătrâni, femei și bărbați, unii chiar însoțiți de copii mici ca și noi. Așezați la rând și puțin deznădăjduiți, căci nu știam dacă vor avea răbdare copiii, văd că ies primele persoane ce au intrat la Părintele, iar după ei, părintele G. care întreabă: „Care e familia cu trei copii din Spania? Să vină în față și să intre că îi așteaptă Părintele”. Noi, în prima fază, nu am schițat niciun gest, căci nu ne gândeam că despre noi este vorba, doar când a întrebat a doua oară, am mers în față, năuciți de cele întâmplate. După ce am intrat înăuntru, ne-am dat seama că Părintele ne aștepta. Ne-a zâmbit, ne-a binecuvântat și până să ne dezmeticim noi, a zis: „Haideți, dragii mei. Bine ați venit! Închideți repede ușa și stați jos”. Părintele se bucura. Se vedea acest lucru pe fața sa. Țin minte că avea un pui de pisică în brațe. Se tot întreba ce să ne dea și ne spunea: „Nu vă grăbiți din cauza oamenilor care așteaptă, mai pot aștepta oleacă”. Între timp a scos din buzunar un briceag mic și vechi și mi-a cerut să-i dau pâinea mare, de casă, care era caldă încă și se afla pe patul de lângă fotoliul în care Părintele stătea. A binecuvântat acea pâine și a zis: „Împart această pâine frățește cu voi și fie ca bunul Dumnezeu să facă în așa fel ca niciodată să nu vă mai lipsească pâinea de pe masă”. A fost cea mai bună pâine mâncată vreodată. S-a bucurat să îi vadă pe copii și la un moment dat l-a privit pe cel mic, pe Nectarie, care până atunci a fost un bebeluș care nu scotea un sunet și a zis: „Are de la Dumnezeu o voce foarte puternică acest copil. Atunci când va fi episcop, se vor cutremura bisericile când va predica de la amvon. Da, o să fie episcop”. Eu l-am întrerupt și i-am spus: „Părinte, de Andrei mi-ați spus că o să fie episcop”, la care Părintele a răspuns: „Da și Andrei o să fie episcop”. În acel moment privirea i s-a îndreptat spre Nicolae și a zis: „Nicolae o să fie ajutorul. Da, el o să fie ajutorul”.

Șase farfurii

În anul 2012, pe data de 24 noiembrie, de asemenea eram la Părintele Justin, ultima dată când am fost în formație completă, toată familia. Printre altele, Părintele ne-a spus: „Măi, trăim vremuri grele. Este greu în ziua de astăzi să pui mâncare în șase farfurii”. Eu, deși înțelesesem la ce se referea, am spus: „Părinte, suntem doar cinci”, iar Părintele spunea: „Da, da, șase farfurii”. Eu am repetat din nou că suntem doar cinci, la care Părintele zâmbind spuse: „Măi, măi cu tine nu mă înțeleg”. Și, privind-o pe soția mea, îi spuse: „Ia du-te și ia icoana aceea cu Sf. Ecaterina de pe perete și păstreaz-o”. Atunci am înțeles perfect la ce se referea Părintele. Vom mai avea un copil, de data aceasta o fetiță, așa cum ne doream. Cât despre nume ce să spun? Ne doream ca fetița pe care am fi avut-o să se numească Ecaterina. Icoana primită era a Sfintei Ecaterina, iar atunci era chiar ajunul sărbătorii Sf. Ecaterina. Am fost din nou copleșiți.

Acum, când scriu aceste rânduri, pot să vă spun că Ecaterina-Anastasia are 3 ani. În urmă cu o lună, am fost în pelerinaj la mănăstirile din județul Neamț, cu copiii și bineînțeles că am ales să rămânem mai mult la Petru-Vodă. Am dus-o, desigur, pe Ecaterina la mormântul Părintelui și am fost impresionați că atunci când am apropiat-o să atingă fotografia de la crucea Părintelui – cu fruntea, ne gândeam noi – aceasta a cuprins crucea cu amândouă mâinile și a sărutat-o în mod repetat, așa cum ne văzuse pe noi. Am fost surprinși acasă, când am văzut-o că îmi cerea revista Atitudini, pe care o citeam în acele momente și, când i-am dat-o, a sărutat chipul Părintelui Justin. Îl recunoaște pe Părintele de câte ori vede vreo fotografie de a sa. Nu are cum să fie altfel, doar este darul Părintelui Justin…

De câteva ori, după venirea noastră în România, am mers la Părintele cu gândul de a-i cere ceva de la sfinția sa ca amintire, ne-a citit gândurile. Și de fiecare dată ne dăruia câte o icoană, câte o carte sau ne scria câte ceva pe vreo carte cumpărată de noi. Păstrăm cu sfințenie aceste icoane care au pentru noi o însemnătate dublă, o dată pentru ce reprezintă ele și pentru faptul că sunt binecuvântate de Părintele nostru drag, Părintele Justin. În fața acestor icoane veghează permanent o candelă…

„Nu vă las, măi, nu vă las! Nu o să vă las!”

În data de 7 februarie 2013, venisem la Părintele pentru a-i spune: „La mulți ani!”, deoarece pe 10 februarie[1] venea la sfinția sa multă lume. Am avut o presimțire că Părintele nu va mai fi mult printre noi. Am simțit din convorbirea avută cu Părintele același lucru. Vorbea mai pe înțelesul meu cele ce mă dureau pe mine. Era diferit față de celelalte convorbiri ale noastre: „Grea cruce aveți, măi! Ar fi bine să vă puteți retrage undeva la țară, cu o capră, câteva găini și puțin pământ… Să vă faceți casă! Da. Să vă faceți casă! Eu am să v-o sfințesc”. „Da, Părinte, dar cu ce să ne facem casă? Banii din Spania s-au terminat, apartamentul din Spania nu îl mai putem plăti, o să ni-l ia Banca și rămânem și datori pe deasupra. Magazinul ce l-am deschis acum câțiva ani la Bistrița este în pragul falimentului. Nu am mai putut plăti nici chiria, de 7 luni”. „Apartamentul din Spania… Scăpați de el! Dați-l de pomană. Măi, băiete, nu ai tu nevoie de toate astea. Nu îți vor trebui!”. „Dar ce să fac, Părinte, ca să ies din încurcăturile astea?”. „Nimic, măi! Nimic să nu faci! Doar roagă-te! Asta să faci! Nu ai nevoie de nimic. Du-te în Maramureș și caută o casă veche, din stejar. O dau ăștia pe degeaba, doar ca să-și poată face în locul lor palate. O casă de stejar te mai poate ține încă 500 de ani. Cu vreo 5000 de euro o iei. Ți-o demontează, numerotează fiecare lemn și într-o lună ai avea montată propria ta casă”. „Și cu ce să mă ocup, Părinte?”, „Roșii, măi! Roșii de ale noastre, sănătoase!”. Părintele își adună amândoi pumnii pentru a-mi arăta cât de mari să fie roșiile și a repetat: „Roșii românești, măi!”.

Nu știu cum voi putea face toate astea, dar cuvintele Părintelui Justin cum că sfinția sa ne va binecuvânta casa, ne dau nădejde că ne va ajuta și de această dată, așa cum o face de fiecare dată și cum a făcut-o încă de când ne-am cunoscut.

Îi spuneam Părintelui cât de greu ne este și că nu mai știm ce să facem pentru a ieși din aceste greutăți și îl rugam să nu ne lase, iar Părintele ne spunea: „Nu vă las, măi. Nu vă las!”. Atunci eu, mergând mai departe, i-am cerut Părintelui, că dacă va trece la Domnul și va avea îndrăzneală în fața Lui, să nu ne lase nici atunci și să ne ducă și pe noi la Rai. Părintele a repetat de trei ori: „Nu vă las, măi, nu vă las! Nu o să vă las!”. Acest lucru ne dă încredere! Știu că Sfinții nu mint și nu fac promisiuni false.

[1] Ziua de naștere a Părintelui Justin.

(continuare în Revista Atitudini Nr. 57)


Sandu Tudor (Ieroschimonahul Daniil): ÎNTRE SOBOR ȘI SOVIET


Ieroschimonahul Daniil Sandu TudorIeroschimonahul Daniil Sandu Tudor, martirizat în temnițele comuniste, a trecut la Domnul în ziua de 17 noiembrie 1962, în temnița Aiudului

Individualismul, în timpul decăderii lui, a adus formula anarhică a singularizării ca scop. El a fărâmițat unitatea omenească într-o puzderie de atomi fără coeziune. Drept unitate omenească, reală, era socotit numai insul luat în sine, omul biologic, individual. Familia, neamul, omenirea, dacă nu puteau fi tăgăduite cu totul, totuși erau, cum de altminteri sunt și astăzi, socotite numai unități sociale. Într-adevăr, viața socială, socialul era primit ca formând un regn deosebit, nou, sui-generis, deasupra celui al vieții propriu-zise, dar acest social nu era luat în seamă decât ca un ordin abstract și contractual, aproape artificial, nenatural.

Rousseau este profetul acestui individualism de limită. Principiul optimist și himeric al sistemului său este credința neînfrântă și nemărginită în omul biologic, în firea cea bună a lui. De aici s-a născut întreg romantismul. În politică, în pedagogie, el a inaugurat Revoluția franceză, și Convențiunea a fost stăpânită de mentalitatea ideilor lui. Din acest individualism anarhic și limitat biologic, care socotește, familia, neamul, omenirea, numai ca diferite grade ale socialului contractual, numai ca deosebite stări de societate, adică de tovărășie exterioară economică, culturală sau rațională, s-a născut socialismul și sociologia.

Comunismul marxisto-bolșevic nu este decât capătul și apogeul unde a dus acest individualism anarhic, care socotind, familia, neamul și omenirea ca realități abstracte, poate să și le nege și să le schimbe după plac sau să le desființeze total. Comunismul este o tovărășie uriașă unitară și ideal abstractă, în care toți sunt egali, fără sex, fără familie, fără neam. Comunismul este, lămurit, un copil romantic al ficțiunii rousseauiste, care își poartă moartea în sine, se tăgăduiește prin însăși natura, originea și baza sa: individualismul anarhic și raționalist. Comunismul reduce pe om la biologia insului și tăgăduiește realitățile psihice și spirituale ca grade vitale și obiective ale omenirii.

Cine nu cunoaște tăgăduirea și lupta comunismului împotriva familiei, Bisericii și deosebirilor de limbă? Cine nu cunoaște tăgăduirea și lupta comunismului contra vieții intime și contra psihologicului? Amintesc acea telegramă a unui soviet care pedepsea pe un tânăr lucrător cu suspendarea și internarea lui într-un sanatoriu, pentru că suferea de boala numită comun: dragoste.

Omul din ființă vie, din tată, fiu sau frate ajunge un număr, un tovarăș. Frăția omenească este înlocuită prin tovărășie. De unde creștinismul afirmase adevărul că întreaga omenire formează la un loc și în chip liber și firesc, un mare trup, în care fiecare, și toți la un loc, fac parte organică într-o ierarhie nedespărțită, vitală și spirituală, comunismul afirmă dimpotrivă că societatea, tovărășia omenească trebuie construită egalitar și rațional, după un etalon de muncă și consum, iar cei ce nu se supun regimului teoretic aplicat, trebuiesc excluși și nimiciți. Oare, la ultima revizuire a congresului comunist, nu au fost puși în afară de lege 420.000 de membrii ai partidului?

Nu se poate aici, din lipsă de spațiu, analiza mai mult. Tragem numai concluzia. Comunismul nu face decât să închidă perioada individualistă în decadență, căutând să temporizeze în locul universalei frății omenești, a dragostei lui Hristos, în locul Sf. Biserici, o tovărășie uriașă, făurită după o anumită teorie a luptei de clasă, a urii de clasă, sau mai bine o turmă organizată tiranic după una sau mai multe abstracții ale unei minți omenești. În locul soborului e pus sovietul și omenirea va fi fericită.

(Articol preluat din Dosarul lui Sandu Tudor nr. 113668, vol. nr. 3, p. 7, din arhiva CNSAS; publicat în Revista Atitudini nr. 48)


Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa: Despre iubirea lucrătoare a rugăciunii. Să nu obosim niciodată în rugăciunea pentru semenii noștri!


Predică susținută în  parohia românească „Sfânta Cruce”, Washington DC, USA, cu puțin timp înainte de a trece la Domnul.

Rugăciunea de intercesiune este cea pe care cineva o face pentru altcineva. Dvs. vă gândiți de multe ori la mine și spuneți: „Părinte, roagă-te pentru mine că vreau să dau un examen și mă tem. Examenele sunt grele”. Aceasta se cheamă rugăciune de intercesiune. Eu mă rog. De asemenea, copiii se roagă pentru părinți, părinții se roagă pentru copii. În cartea de rugăciuni găsiți toate rugăciunile: a soțului pentru soție, a soției pentru soț, a tatălui pentru copii, a mamei pentru copii, a părinților și a fiilor, a fraților, rugăciunea pentru cei morți, rugăciunea de masă, de după masă. Toate acestea sunt puse în cartea de rugăciuni. Fără îndoială, cea mai importantă rugăciune de intercesiune este rugăciunea preotului, pentru că toți suntem egali în fața lui Dumnezeu, dar preotul are și un har pe care îl primește prin episcop de la Iisus Hristos, de a sluji Liturghia, Proscomidia. Rugăciunea în care Îl cheamă pe Sfântul Duh ca să prefacă pâinea în trupul Domnului și vinul în sângele Lui – această rugăciune doar preotul sau episcopul o au. Nimeni dintre ceilalți: nici diaconul, nici cântărețul nu pot să facă această rugăciune în care Dumnezeu să trimită harul sfânt prin care să prefacă pâinea și vinul în trupul și sângele Mântuitorului. Din acest motiv spunem că preotul are puterea aceasta de rugăciune de intercesiune pentru că i-a fost dată de Mântuitorul.

Dar rugăciunea aceasta nu este numai a preotului, ci este a tuturor. Fiecare poate să se roage pentru celălalt și este bine ca atunci când te rogi pentru tine, să te rogi și pentru ceilalți, pentru că dacă faci o rugăciune egoistă, ce ai câștigat? Dacă faci bine celui care îți face bine, ce ai câștigat? Și păgânii fac la fel. Dacă te rogi numai pentru tine, ce ai câștigat în fața lui Dumnezeu, pentru că nu te-ai rugat pentru aproapele tău și nu ai intervenit la Dumnezeu cu puterea rugăciunii tale pentru salvarea aproapelui tău, care este bun sau rău (aici numai Dumnezeu judecă, pentru că, repet, noi nu facem judecăți, noi numai ne rugăm)?

Iisus Hristos era în cetatea Sa, într-o casă și le vorbea oamenilor. Casa era plină cu oameni și de jur împrejurul casei erau oameni care așteptau un cuvânt de la Dânsul: de învățătură, de mângâiere. El le vorbea într-un mod cu totul nou, un mod pe care oamenii nu-l auziseră până atunci. Erau sătui de toată învățătura aceasta iudaică: de „dinte pentru dinte”, de „ochi pentru ochi”, de „vânătaie pentru vânătaie”, de „sânge pentru sânge”, voiau ceva nou. Mântuitorul le-a adus acest lucru nou: să te rogi pentru vrăjmașul tău, să faci bine celui care îți face rău, să-l binecuvântezi pe cel care te blestemă, lucruri care atunci erau imposibil de înțeles. Astăzi noi le înțelegem măcar teoretic. Mental, le înțelegem, pentru că le-am auzit de multe ori, dar pentru ei, în perioada aceea, în care Mântuitorul a venit în lume, erau lucruri foarte noi și foarte neacceptate, pentru că legea era să plătești cu aceeași monedă celui care te-a rănit pe tine. Și patru oameni au adus la Mântuitorul un slăbănog pe un fel de targă. Pentru că era multă lume acolo, în casă și în jurul casei, ei s-au suit pe acoperiș, l-au spart și au coborât targa aceasta cu cel care era bolnav în fața Mântuitorului. S-a înduioșat Mântuitorul de credința celor patru. Pentru credința lor, i-a spus bolnavului: «Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!».

 Păcatele părinților se răsfrâng asupra copiilor

Dragilor, vine cineva la mine și mă roagă pe mine să mă rog pentru el că este foarte bolnav și eu zic: „Iertate îți sunt păcatele tale!”. Ce ai înțeles? Ai venit să te rogi, adică să mă rog eu pentru tine și în loc să-ți spun: „Du-te, frate, că te-ai făcut sănătos”, eu spun că-ți sunt iertate păcatele tale. Aceasta pentru că toate bolile noastre vin din păcatele noastre și ale părinților noștri. Așa cum o boală organică se transmite prin ereditate sau prin viciile părinților noștri: prin beție, prin desfrânare, prin droguri, toate aceste păcate fizice se transmit copiilor noștri în forme mentale și sufletești. Așa se transmit și celelalte păcate. De aceea trebuie să fim foarte atenți cu viața noastră, cu credința noastră, cu relația noastră între soț, soție și copii, ca nu cumva să ajungem să transmitem cine știe ce suferință urmașilor noștri. Și pe urmă strigăm la Dumnezeu: „De ce ne-ai pedepsit copiii?”. Nu Dumnezeu i-a pedepsit, noi i-am pedepsit.

Deci, s-au supărat iudeii care erau acolo și au spus: „Omul acesta spune blasfemii. Cum poate să spună: «Iertate îți sunt păcatele tale», când numai Dumnezeu poate să le ierte?”. Mântuitorul, care știa ce gândesc în mintea lor, S-a întors spre ei și le-a spus: «Pentru ce gândiți cele necuvioase în mintea voastră? Căci ce este mai ușor, să spui cuiva: păcatele tale îți sunt iertate, sau să-i spui: ridică-te, ia patul tău și umblă?». Dar pentru ca să știți că Fiul lui Dumnezeu are puterea de a ierta păcatele și de a ridica bolile, S-a adresat celui bolnav și i-a spus: «Ridică-te, ia patul tău și umblă!». S-a sculat cel bolnav, și-a luat patul și a plecat. … Continuare »


CUVIOSUL PAISIE VELICIKOVSKI – STAREȚUL DESĂVÂRȘIT DE LA NEAMȚ


Alcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă

Motto: „Smerenia este temelia tuturor virtuţilor evanghelice. Ea este atât de trebuincioasă pentru mântuire, cum este respiraţia pentru viaţa omului. De aceea, tot cel ce vrea să se mântuiască, trebuie să se socotească din toată inima înaintea lui Dumnezeu, ca cel mai de pe urmă între oameni şi pentru orice păcat să se condamne pe sine, iar nu pe alţii”. (Sf. Paisie Velicikovski)

PRIMII ANI DE VIAȚĂ ÎN LUMINA CREDINȚEI

„Mi-am fixat un astfel de legământ în suflet și în fața lui Dumnezeu care să mă întărească în harul Său: să nu judec pe aproapele meu, chiar dacă-l voi fi văzut cu ochii mei cum greșește”.

„Calea noastră spre a cunoaște pe Dumnezeu trece nu prin cărți, ci prin credința în cuvântul lui Hristos; credința aceasta ne pogoară mintea într-o inimă cuprinsă de flacăra iubirii pentru Hristos. Acolo în străfunduri, mâna lui Dumnezeu gingaș ne cuprinde și ne ridică la cer. Cel ce este asemănător lui Hristos în manifestările Sale pământești, acela în chip firesc se aseamănă Lui și în planul dumnezeiesc”[1]. Profilul duhovnicesc al Sf. Paisie Velicikovski, starețul harismatic al monahismului veacului al XVIII-lea, confirmă reflecțiile arhim. Sofronie Saharov așternute pe hârtie cu două secole mai târziu. Sf. Paisie – „omul desprins cu totul de trup”, după cum îl descria Constantin Caragea, un pelerin grec care ajungând la Neamț, după întâlnirea cu marele stareț avea să exclame fără să exagereze câtuși de puțin: „Pentru prima dată în viață am văzut cu ochii mei sfințenia întrupată și neprefăcută!” – a venit pe lume la 21 decembrie 1722, în orașul Poltava din Ucraina, numită pe atunci Malorusia (Rusia mică), într-o familie de preoți, cu o veche tradiție monahală: bunica, mama și sora mamei sale au ales să îmbrățișeze viața de mănăstire. Botezat cu numele de Petru, după numele Sfântului mitropolit Petru al Kievului (†1326) prăznuit în aceeași zi de 21 decembrie, Sf. Paisie a fost al 11-lea copil din cei 12 pe care i-au avut preotul catedralei din Poltava, Ioan și soția lui, Irina. Chipul luminos al tatălui și inima lui milostivă vor rămâne în amintirea Sfântului Paisie care, peste ani, avea să mărturisească ucenicilor săi: „Tata era atât de milostiv și de îndurat către săraci, încât își împărțea fără cruțare averea sa, iar mama îl certa zicându-i că îi vor rămâne copiii săraci și cerșetori. Iar el, știind că cel ce dă milostenie nu pierde ceea ce dă, ci o află acolo întru Împărăția cerurilor însutită, îi răspundea zicând: «O, femeie, ce mă oprești de la o faptă bună ca aceasta, care este pricinuitoare de însutite răsplătiri în cer, iar aici în lumea aceasta, de bunătăți pământești?… De ce ești așa mică la suflet? Copiii mei nu vor fi săraci, nu, căci Dumnezeu este bogat». Astfel o îndrepta căci și ea era foarte bine credincioasă și râvnitoare de fapte bune și iubitoare și păzitoare a poruncilor Domnului”[2].

Anii copilăriei binecuvântați de harul rugăciunii înălțate în biserica Adormirii Maicii Domnului din Poltava în care slujiseră ca preoți bunicul, străbunicul și tatăl Sfântului Paisie și de nectarul cărților sfinte din care va sorbi cu nesaț între orele de învățătură, vor aprinde în sufletul lui Petru, rămas orfan de tată la doar 4 ani, „dorința arzătoare de a lăsa lumea și de a primi sfântul chip monahicesc”[3]: „Când eram de 7 ani, am început să citesc. Mai întâi am citit cu mare osârdie și luare-aminte Sfânta Scriptură, Vechiul și Noul Testament, iar apoi Mărgăritarul Sf. Ioan Gură de Aur și cărțile Sf. Efrem și Dorotei, în care el vorbea despre clevetire și osândire și am înțeles ce mare păcat e acesta. Atunci, încă din tinerețea mea, am făcut această făgăduință înaintea lui Dumnezeu: «Doamne, dacă voi învinui vreodată pe fratele meu, chiar dacă îl văd păcătuind cu ochii mei, să se deschidă pământul și să mă înghită». Am pus deci stavilă gurii mele, ca să nu spun niciodată niciun cuvânt nimănui despre ceva ce am văzut și am auzit și prin harul lui Hristos, am ținut această făgăduință toată viața mea”. La vârsta de 13 ani, Sf. Paisie rămâne și fără sprijinul fratelui celui mai mare, preotul Ioan care părăsește cele vremelnice, iar rudele îl înfățișează pe tânărul Petru mitropolitului Kievului, Rafael, pentru a-i cere întărirea dreptului de a moșteni parohia tatălui său. Mișcat de cucernicia noului candidat, mitropolitul nu șovăiește în a-i încredința gramata pentru catedrala din Poltava, îndemnându-l pe Petru să se înscrie la Școala Frăției din Kiev, cunoscută și sub numele de „Academia Movileană”. Următorii patru ani vor fi dedicați studiului gramaticii, iar vacanțele vor fi răstimpuri de revigorare a sufletului prin lectura cărților sfinte care îl vor ajuta pe Petru să pătrundă miezul vieții duhovnicești: „Mi-am fixat un astfel de legământ în suflet și în fața lui Dumnezeu care să mă întărească în harul Său: să nu judec pe aproapele meu, chiar dacă-l voi fi văzut cu ochii mei cum greșește, căci se știe bine că Unul singur este Judecător drept și adevărat al viilor și al morților, fiindcă acela care judecă pe aproapele său, ia asupra sa o demnitate a lui Dumnezeu. Și ce este mai înfricoșător decât aceasta?”. … Continuare »