La Târgu-Ocna, Sfinții Români din temnițele comuniste își arată sfințenia. Sfințirea unui paraclis în cinstea lor și căutarea moaștelor Sf. Valeriu Gafencu


sf inchisorilor 

Motto: „Luptați uniți și în același pas/ Zidiți lui Dumnezeu altare sfinte/ Pășiți pe calea vieții înainte!” (din „Imnul celor căzuți” de Valeriu Gafencu).

 

SFINȚIREA UNUI PARACLIS ÎNCHINAT SFINȚILOR DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE

La Școala Națională de pregătire a agenților de penitenciare din Târgu-Ocna, județul Bacău, s-au desfășurat în 13 și 14 mai a.c., mai multe evenimente religioase și culturale în memoria mărturisitorilor din închisorile comuniste. Manifestările au debutat cu resfințirea de către P.S. Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, a capelei instituției care a primit și cel de-al doilea hram închinat sfinților din închisorile comuniste. Protopopul Protoieriei Onești, pr. Ioan Bârgâoanu a arătat în cuvântul său că „ziua de astăzi tocmai acest lucru dorește să răscumpere într-o perioadă pascală: bucuria sfințirii unei capele, a unui paraclis închinat sfinților mărturisitori și martiri ai neamului nostru românesc”.

La slujba Sfintei Liturghii a participat și Î.P.S. Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului care în cuvântul de învățătură a vorbit despre importanța prezenței preoților în capelele penitenciarelor: „Este binefacerea cea mai mare pe care o avem în timpul libertății, faptul că cei care trebuie să ispășească o anumită pedeapsă în penitenciare sunt asistați atât de frumos și chiar comandanții lor sunt cei care invită preoții misionari să meargă în penitenciare”. … Continuare »


Sf. Evmenie Saridakis despre credința și necredința lui Toma. Cine crede în Dumnezeu?


sf. Evmenie SaridakisPărinte, Evmenie, L-ați văzut pe Dumnezeu?

Pe Dumnezeu? Oare trebuie să-L vedem pe Dumnezeu? Din moment ce simțim că suntem ai lui Dumnezeu, ce putem dori mai mult? Nu este neapărată nevoie să-L vezi pe Dumnezeu. Însă, este necesar să-L iubim pe Dumnezeu.
Atunci când nu-L iubim pe Dumnezeu, chiar dacă le-am vedea pe toate, nimic nu avem, nimic nu suntem. Să-L iubim pe Dumnezeu este cel mai important. Vedem atât cât îngăduie Dumnezeu să vedem, dar dacă Îl iubim pe Dumnezeu, nu există nimic mai măreț și mai înalt. „Fericiți cei ce nu au văzut și au crezut”. Nu a spus așa Domnul către Apostolul Toma? Trebuie să vedem neapărat?
Dacă harul lui Dumnezeu este în noi, ce altceva poate să-și mai dorească sufletul? Când ne aflăm în sfințenie, întreg harul lui Dumnezeu este în noi și simțim
ca și cum dumnezeirea ar fi înlăuntrul nostru. Cu alte cuvinte, ce să-ți dorești să vezi?

(Preluat din cartea „Părintele Evmenie, bunul păstor și de minuni făcător”, scrisă de Monahul Simon, tradusă de maicile de la mănăstirea Paltin, în curs de apariție)


Sf. Ignatie Briancianinov : Scrisoarea despre mântuirea ortodocșilor și ne-ortodocșii


Scrisoarea adresată de Sfântul Ignatie Briancianinov unei femei, care nu accepta că sunt „mulți chemați și puțini aleși” și că aleșii sunt tocmai adevărații ortodocși

 Ce spectacol[1] vrednic de plâns și de plâns în hohote: creștini care nu știu în ce constă propriu-zis creștinismul! Privirea noastră întâlnește acest spectacol neîncetat; rareori vedem câte o excepție, rareori putem întâlni, în numeroasă gloată a celor ce se numesc creștini, unul care e creștin nu doar cu numele, ci și de fapt. Întrebarea: „De ce să nu se mântuiască păgânii, mahomedanii și așa numiții eretici?” a devenit o întrebare obișnuită astăzi. „Printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i pierde pe acești oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar rațiunii umane sănătoase! Doar ereticii sunt și ei creștini. Să te socoți mântuit, iar pe membrii altor credințe – pierduți, este o nebunie, este o trufie fără margini!”.

Creștinilor! Voi vorbiți despre mântuire, dar habar nu aveți ce este mântuirea, de ce au nevoie oamenii de mântuire și, în sfârșit, nu-L cunoașteți pe Hristos – singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată adevărata învățătura despre acest obiect, învățătura Sfintei, Universalei Biserici: mântuirea constă în restituirea părtășiei cu Dumnezeu. Această comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc prin căderea în păcat a protopărinților. Tot neamul omenesc e o categorie de ființe pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât al celor virtuoși, cât și al răufăcătorilor.

Ne zămislim în fărădelegi, ne naștem în păcat. «Voi pogorî la fiul meu, plângând, în iad» zice sfântul patriarh Iacov despre el însuși și despre sfântul său fiu Iosif, cel cast și minunat. Coborau în iad, după sfârșirea pribegiei pământești, nu doar păcătoșii, ci și drepții Vechiului Testament. La atâta se limitează puterea faptelor bune omenești. Acesta e prețul virtuților firii noastre căzute! Ca să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul să obțină mântuirea era necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârșită nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo ființă și mai înaltă, dar mărginită și creată, ci a fost săvârșită de însuși nemărginitul Dumnezeu. … Continuare »