Părintele Justin Pârvu: La mulți ani, România! La mulți ani, români și La mai multă unitate!


Ce doresc eu neamului nostru? Îi doresc un singur lucru. Și mai important decât orice. Îi doresc să fie un popor mai legat unul de altul. Pentru că unitatea aceasta a noastră ne-a menținut din primele începuturi ale existenței noastre. Începând de la Bogdan, întemeietorul Moldovei noastre, prin toți domnitorii, familiile Mușatinilor, familiile strămoșilor noștri, un Matei Basarab, un Vasile Lupu, un Ștefan cel Sfânt și Mare – toți au propovăduit această unitate în Iisus Hristos. Și numai așa au biruit. Ei bine, în veacul aceasta a venit satana cu foarte multă sămânță și a aruncat-o în grâul acesta al nostru ortodox. A semănat neghină zi și noapte, încât a ajuns până la ultima suflare a românului nostru, să nu se mai înțeleagă unul cu altul, să nu se mai asculte, să nu se mai unească. Și de aceea noi, ca neam, vom mai exista doar prin această revenire a unității noastre.

Să ne rugăm și să ne unim în forță. Să formăm, în sfârșit, un element românesc, să dăm o nuanță cât mai potrivită cu nevoile și cu vremea cu care ne confruntăm. Poporul acesta este foarte neîncrezător la ora actuală. Nu mai crede nimic. Un ziar dacă-l iei să-l frunzărești, te uiți doar la concluzii și (înțelegi) ce vrea să spună. Vezi câte 2, 3 coloane acolo și te uiți doar la 2, 3 rânduri de la urmă și cu asta ai citit ziarul. Ei bine, așa s-a plictisit și omul acesta de tot ceea ce i s-a spus până în prezent. De abia după 50 de ani dacă mai apar încă vreo două, trei generații pentru echilibrare, pentru înțelegerea lucrurilor, ca după aceea să poți zice: „Măi, cam ajungem la o răscruce! Unde o fi drumul acesta pe care mergem noi: înspre Rarău sau la Vatra Dornei? Unde duce?”. Atunci va veni ziua să spunem: „Uite, ia-o pe aici că într-acolo merge la Crucea și ajunge la Rarău”.

Să știți că Dumnezeu dă înțelepciune poporului, dă înțelepciune omului, dă înțelepciune să poată să iasă din prăpastie. Și de aceea trebuie să formăm această unitate, de armonie, de înțelegere. Să vorbim același grai, să vorbim aceeași limbă, să credem în același Dumnezeu, să fim cu fața înspre un singur altar și atunci noi putem să deschidem o cale. Ca întotdeauna, nu e ușoară calea aceasta! Sigur, n-ai să ai o dată 7000 de oameni, n-ai să ai 5 milioane, dar câte puțin așa, să știți că se formează o forță din ce în ce mai puternică, datorită rugăciunilor pe care le faci tu, ca inițiator al lucrurilor și ca popor. Altfel nu se poate face. Trebuie să apari în fața omului altul decât a avut el pân-acum. Eu m-am convins, să știți, că foarte multe lucruri se pot face cu poporul ăsta. Este excepțional de frumos, să stai în mijlocul lui! N-ai de făcut nimic altceva decât să împărtășești mizeria, greutățile și suferințele cu el. Lui nu-i trebuie altceva mai mult decât asta și atunci te crede.

(Fragmente preluate din revista Atitudini)


România, născută prin Hristos, sălaș al lui Hristos! Poezie de Ioasaf Popa, dedicată Pr. Justin Pârvu


HRISTOS DIN CINCIZECIME, SE NAŞTE LA ROMÂNI

de Ioasaf Popa, poezie dedicată Pr. Justin Pârvu

Venind „Crăciun”, Iisuse, la neamul stră-român,

dintr-însul plăsmuit-ai o nouă creatură,

Când sfân’ Andrei – Apostol, din Cincizecime, – a pus

în inimile noastre credinţa cea-întru Tine.

 

 

Născutu-Te-ai de-atunci în neam şi-n noi mereu,

crescut de sfinţii preoţi prin har, prin grai şi fapte;

şi fost-a firea noastră ne-nfrântă de barbari,

că-n noi Ţi-era, Hristoase, statura Ta deplină.

 

De-aproape dou’ milenii, aici sălaş avem,

că n-ai lăsat duşmani, credinţa, să ne-o surpe,

n-am pângărit nici viaţa cu mlaştini de păcat,

ci rugi Ţi-am dat şi trude să fim creştini şi-n fapte.

 

Acum când suflă-n lume furtuni de făr’delegi

şi draci, în chip de îngeri, vor firea să ne strice,

să faci activă-n preoţi şi-n noi, românii toţi,

ca-ntru strămoşi, credinţa şi „lupta pân’ la sânge”.

 

Din desfrânate laturi cu dogme şi drăceşti,

purces-au mulţi să nască – se zice – „eră nouă”

în miez cu antihristul, sub sceptrul dictator,

silind să i se-nchine creştini şi lumea toată.

 

 

Iisuse, fă minunea, cum Însuţi ştii şi poţi:

să pierzi Irozii care voiesc să Te ucidă,

să fim păscuţi de Tine, divine Prunc-Păstor,

sub har şi dăscălirea de sfinţi păstori ca Tine.

 

„Crăciun fericit” şi „La mulţi Ani” 1996.

Un nins de ani monah, coleg de la Cernica

Arhim. Dr. Ioasaf Popa


Părintele Justin Pârvu despre Corneliu Zelea Codreanu


Iniţiatorii mişcării legionare erau în primul rând oameni creştini model, erau nişte modele ale societăţii. Ei au adus un mare aport neamului şi Bisericii în acea perioadă. Au refăcut viaţa bisericească şi duhovnicească a poporului, pentru că era o oarecare decădere. Au întreţinut o flacără aprinsă de rugăciune, au întreţinut un spirit viu al jertfei şi al sacrificiului, al omeniei. Acei tineri nu au urmărit scopuri politice, ci doar să înalţe neamul pe linia Bisericii. Nu era vorba de vreo rătăcire, să pui neamul mai presus de Biserică, ci doar să aduci neamul în Biserică şi la consolidarea aceasta au contribuit minţile cele mai înalte ale culturii şi spiritualităţii noastre de atunci, pe care noi acum le îngropăm. Ei au reuşit să îi dea ţăranului o pâine mai ieftină, acesta era de altfel scopul lor. În afară de asta, au avut un rol foarte important în stăvilirea comunismului. De pildă, în anul 1920 când era ancorat la Iaşi steagul roşu deasupra atelierelor din Nicolina, alături de fotografia lui Marx, Codreanu s-a ridicat şi a aruncat de acolo cârpa aceea roşie. Atunci mult tineret s-a ataşat mişcării legionare. Erau multe manevre străine, ce introduceau la noi în țară corupţia, în special ruşii şi evreii, care stăpâneau presa, învăţământul şi comerţul. Legionarii nu au avut nimic cu poporul evreu în sine. Ba chiar erau mulţi evrei simpatizanţi ai Mișcării, iar Radu Gyr însuşi a înfiinţat Teatrul evreiesc. Însă s-au ridicat împotriva lor atunci când atentau asupra teritoriului nostru românesc.

Politica întotdeauna a fost asemeni păgânismului cu care a luptat Creştinismul de-a lungul secolelor, încă de la începuturile lui. Ca şi atunci, aşa cum spunea şi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, creştinul trebuie să se lepede de imoralităţile păgâne, apoi să înveţe legea creştină, să cunoască adevărata filosofie, a cultivării calităţilor sufleteşti şi apoi să le aplice practic în viaţa de zi cu zi. Aceasta a făcut Mişcarea Legionară şi munca lor sinceră le-a încununat-o bunul Dumnezeu cu martiriul. Bineînţeles că cei care au învins au scris istoria şi au scris-o cum le-a plăcut, transformându-i pe legionari în nişte terorişti, nazişti, antisemiţi. Ei vin acum cu holocaustul lor, cum că românii i-au maltratat şi i-au dus în lagăre; dimpotrivă noi i-am protejat pe evrei. Antonescu avea ordin de la germani să îi aresteze pe evrei şi să îi închidă în lagărul din Transnistria. Antonescu ce a făcut? Nu a arestat niciun evreu. Ci în locul evreilor a adunat toţi ţiganii, i-a dus în lagăr, unde trebuiau duşi evreii. Nemţii ne întrebau cum stăm cu evreii. „Da, i-am deportat pe evrei”, pe când evreilor le-a dat în alb paşaport Antonescu să părăsească ţara şi aşa au scăpat de uciderea nemţilor.

Este cunoscut faptul că era o relaţie amicală între Codreanu şi rabinul sef din România, care a fost foarte impresionat de personalitatea Căpitanului, şi se întrețineau în discuții. Căpitanul era chiar şi împotriva nazismului. Se ştie că atunci când au vrut să cumpere o maşină, Codreanu a dat ordin camarazilor săi să cumpere o maşină străină, dar numai nemțească să nu fie. Nu împărtăşea deloc spiritul egoist al nazismului. Dacă nu era mişcarea legionară am fi avut aceeași soartă cu a sârbilor, cum au fost ei decimaţi de germani, cu protecţia papalităţii cu tot. În fond, atât ruşii cât şi germanii erau state cu o puternică doctrină ateistă.

…Îmi amintesc de ceea ce spunea Corneliu Zelea Codreanu – că aici vor veni toate neamurile să se desfăteze de frumuseţea şi bogăţia acestei ţări. Iată cum cuvintele lui se adeveresc. Şi văd o asemănare mare între acest Codreanu şi domnitorul Mihai Viteazul, pentru că amândoi au luptat pentru biruinţa acestui neam, prin stârpirea tuturor duşmanilor şi străinilor ce ne-au oprimat şi furat bogățiile şi valorile ţării. Amândoi au murit martirizaţi pentru nişte idealuri măreţe şi dumnezeieşti. Amândoi erau personalităţi puternice, alese de Dumnezeu, cărora puţini le puteau sta înainte. Oameni care au pus mai presus neamul şi naţia decât propriile lor interese şi de aceea Dumnezeu i-a ales pe ei să împlinească acest plan divin, al unităţii noastre româneşti. Cel care a continuat această luptă şi acest ideal al unităţii noastre de neam, a fost Corneliu Zelea Codreanu. Aceşti oameni, alături de alţi domnitori măreţi ai neamului nostru, fac parte din planul lui Dumnezeu care acţionează în istorie.

Codreanu a fost cel care a dat semnalul nenorocirilor ce vor urma. El  a spus: „Dacă armatele ruseşti mai dăinuiesc la noi, Europa se va transforma într-un stat sovietic”. Şi într-adevăr Europa are conducere unică. De aceea, nici canonizările nu se pot face.

(Fragmente preluate din cartea Ne vorbește Părintele Justin)

Notă: (Prin acest articol nu incităm la ură națională, rasială sau religioasă, ci dimpotrivă la dragoste și moralitate creștină, pace și înțelegere a adevărului istoric).

Despre asasinarea Căpitanului Corneliu Z. Codreanu se poate citi aici: activenews

 

 


SF. SOFRONIE SAHAROV: DESPRE DESPOTISMUL EPISCOPILOR ȘI PERICOLUL ECUMENISMULUI


DIN SCRISORILE ARHIMANDRITULUI SOFRONIE

Scrisoarea a XVIII-a[1]

Dragă și adânc prețuite părinte Gheorghe!

Mulțumesc pentru scrisoare. Mulțumesc pentru bunul cuvânt. Începutul nostru aici a fost în multe privințe cât se poate de prielnic. Dar aceasta nu a înlăturat neînțelegerile și nemulțumirile, de care vorbeați tocmai ca fiind mărturii ale unui bun început. Cel mai dureros este faptul că acele ostilități și nemulțumiri le întâlnești mult mai mult în mediile bisericești cele mai apropiate, decât la cei de altă naționalitate și credință.

Eu nu exclud putința venirii voastre la noi înainte de conferința de la Oxford, cu o mașină din Londra sau chiar din Oxford. Părintele Vasilie va fi hirotonit episcop aici, la Londra, pe 14 Iunie. Cred că îl vor hirotoni exarhul, episcopul Nikolai (Eremin) și episcopul Antonie (Bloom). Titlul noului episcop: de Volokolamsk, postul: al 2-lea ca vicar al exarhatului.

În legătură cu aceasta, gândul mi s-a oprit iarăși la problema structurii ierarhice a Bisericii. Toți înțelegem că nu se poate evita, nici îndepărta ierarhia. Nu cred că este cineva între ortodocși care să se fi ridicat împotriva acestei „instituții”, acestei „orânduiri”. Însă experiența istorică a dovedit că atunci când inegalitatea, neapărat legată de ideea oricărei ierarhii, depășește anumite limite, dispare putința legăturilor normale între treptele ierarhice. Ajungând în „clasa” ierarhică cea mai înaltă, din nefericire majoritatea episcopilor își pierd considerația de rigoare față de cei aflați pe treptele mai prejos de ei, adică preoții. În viața bisericească, cea una, se introduce elementul străin de ea al „relațiilor de clasă”. Episcopii prea adesea încetează a mai fi frați, darămite părinți. Ei se simt a fi mai întâi de toate stăpâni („despoți” – stăpâni, poruncitori), și chiar prea adesea înclină către „despotism”. Dacă în trecut o asemenea „inegalitate” evidentă între episcopi și preoți (de monahism nici nu mai vorbesc) corespundea cumva cu structura „socială” și cu realitatea situației (raritatea educației, de pildă), acum însă a păstra aceeași distanță între preoți și episcopi a devenit total dăunător vieții Bisericii.

Sunt adânc convins că, la începutul revoluției (este vorba de revoluția bolșevică rusească din Octombrie, 1917. n.tr.), astfel de fenomene precum „Biserica vie” (precum și alte mișcări „prezbiteriale”, în alte vremi și în alte împrejurări) au fost provocate tocmai de faptul că înșiși episcopii, în ceea ce-i privea, prea mult scoteau în relief „inegalitatea”. În momentul de față urmăresc cu adâncă durere cum tot mai mult apare tendința episcopatului de a „delimita” între ei și tot restul Trupului Bisericii. Față de lupta împotriva ideii „împărăteștii preoții” (Cf. 1 Pt. 2:9) a tuturor creștinilor, lupta împotriva ideii sobornicității ce include, pe lângă episcopi, și pe preoți, și pe monahi, și pe mireni, față de năzuința de a vedea episcopatul în întregul său ca purtător al infailibilității și al dreptului exclusiv de a povățui, și altele asemenea, eu observ o reacție violentă care se va putea răsfrânge în mod dezastruos asupra soartei Bisericii în viitor.

După părerea mea, aceasta poate fi privită ca datorându-se masivei decăderi a nivelului teologic în conștiința bisericească a zilelor noastreȘi teamă mi-e că de acum va fi greu a lupta împotriva acestei decăderi. Nu pot spune că nu am întâlnit vreodată episcopi care să nu încerce a îndepărta prăpastia de netrecut dintre treptele ierarhice și să rămână, personal, frați, prieteni, împreună-truditori și împreună-slujitori la Altarul lui Dumnezeu. Din nefericire însă, acest fenomen nu se observă adesea. Este uimitor ce influență pot avea formele sociale ale vieții fiecărui moment istoric asupra vieții bisericești! Este uimitor cât de rar întâlnim conștientizarea creștinismului nostru ca fiind religia absolută (adică singura care unește cu Absolutul – n.n.) și, deci, că trebuie a se ajunge la conștiința neatârnării lui de tot restul lumii, unde fiecare „formă de guvernare”, fiecare „regim”, fiecare „rânduială” poate fi „prost folosită”, denaturată, folosită spre a exploata, cu consecința deplinei degenerări. … Continuare »


PR. JUSTIN PÂRVU ȘI DAN LUCINESCU DESPRE PR. ARSENIE BOCA: UN SFÂNT!


D.L: Părintele Pârvu mi-a spus cu mulți ani în urmă: „Tare mult e de muncit după plecarea comuniștilor acestora! Mare muncă trebuie dusă!”.

P.J: Dar munca cea mai mare este realizarea noastră morală, sufletească!

D.L: Dl. Filip crede că ar trebui să înființați o Fundație care să renască spiritul acesta românesc, tradiția, ortodoxismul. Mi-a venit aici, sub inspirația mediului acesta binecuvântat de Dumnezeu, stând cu Părintele aici, mi-a venit în minte ce nume să-i dăm: Fundația Arsenie Boca. Nu numai că nu-i canonizat, dar nu-i pomenit nicăieri!

P.J: Dacă îl pomenim în treaba asta este de-ajuns. Toată lumea care merge acolo, se închină ca la cel mai mare canonizat. Canonizarea este numai oficială dată, în sfârșit de Biserică, dar…

D.L: Este o formalitate, oamenii îl consideră sfânt.

P.J: Canonizarea o fac credincioșii.

D.L: Părintele Arsenie înainte de a muri a spus: „Să nu mă plângeți când mor, pentru că eu de dincolo vă pot ajuta mult mai mult”. A fost un sfânt. La Canal, l-au dus într-un grup cu bătrâni care nu făceau norma și nu primeau mâncare. Când a venit Părintele Arsenie, dintr-odată au venit și milițienii, toți făceau norma. Uite așa, așa creșteau munții de pământ! Și el a căpătat simpatia gardienilor de acolo. „Măi frate, a venit preotul ăsta și uite cum crește pământul, așa, mormane!”. Își făceau norma, primeau bătrânii de mâncare. La un moment dat, Părintele Arsenie îl roagă pe gardian: „Îmi dai voie să mă odihnesc vreo trei ore?”. Și spune: „Da, păi, datorită dumitale au crescut munții ăștia, fac norma, sigur, odihnește-te pentru că meriți!”. Și asta a fost dimineață. Pe la 11 vine un control de la Ministerul de Interne cu numărarea deținuților din sector: „Unul lipsește! Alarmă!”. Nu era spart nimic. „Unde-i?”. Îl căutau. Nicăieri! S-a auzit la Ministerul de Interne. Peste vreo patru ore, a început din nou verificarea, poate au greșit. Când au numărat iar după vreo patru ore, a ieșit numărul. Și îl văd pe Părintele Arsenie. „Dar dumneata, unde ai fost?”. „Păi nu v-am cerut voie și mi-ați dat voie?”. „Da!”. „Dar, unde-ai fost, că nu te-am văzut?”. „Am fost la înmormântarea mamei mele de la Vața de Sus”, o distanță de 800 de kilometri. S-au uitat unul la altul. Coloneii de Securitate au dat repede telefoane să se confirme declarația. Vine răspunsul: „Da, preotul Boca, fiul «moartei» a fost la înmormântare”. Au făcut un consiliu și au spus: „Domnule, dacă omul ăsta se duce cu toată paza unde vrea, de ce să-l mai ținem? Pentru că el pleacă când vrea și unde vrea”. Și i-au dat drumul de la Canal. Asta e absolut adevărat, adevăr confirmat.

Dan Lucinescu, fost detinut politic

Dan Lucinescu, fost detinut politic

Avea o forță extraordinară. Inițial, l-au luat de la Sâmbăta de Sus și l-au dus la pușcăria Făgăraș să-l mai izoleze de masele de oameni. Când lumea a aflat, a blocat drumul mașinilor Securității. Părintele Arsenie a spus: „Lăsați-mă pe mine!”. A coborât din mașină și a spus: „Oameni buni, vedeți-vă de treabă. Eu mă duc, pot să mă elibereze. Voi aveți probleme, gospodării, copii. Dați-vă la o parte! Lăsați-mă să mă duc!”. Și a spus: „Mergeți pe linia muntelui că nu o să mai ajungeți cu mine până la Făgăraș”. Și au ajuns la Făgăraș și l-au băgat într-o celulă. Se uitau pe vizetă, o măsuță mică, o lumânare aprinsă și Evanghelia și Părintele se ruga. Când se uitau la el, el se ruga. La un moment dat vine un securist în grad mare de la Brașov, că era regional la Brașov, deschide ușa, probabil ca să-l tulbure în rugăciune. Când deschide ușa, celula goală. Alarmă! Nebunie! Îl ia pe ăsta: „Ce s-a întâmplat?”. „Domnule, era aici!”. Și închide ușa celulei că nu avea rost și când se uită, el era acolo: „Uite, domnule, că este! Uită-te!”. Desface ușa, nu era! Când venea să-l tulbure din rugăciune, el nu era! Pe vizetă era! Și au venit de la Brașov. Au chemat  un psihiatru, au chemat vreo șapte medici. Toți se bâlbâiau între ei și până la urmă au spus: „Domnule, gata! Ne facem de râs!”. Și l-au trimis de acolo. I-au dat iarăși drumul și până la urmă l-au trimis la Baia Sprie. La Baia Sprie l-au trimis înainte de condamnarea administrativă pe care i-au dat-o pentru Canalul Dunăre – Marea Neagră. Iar la Baia Sprie erau foarte mulți deținuți politici, ofițeri, condiții grele. Domnule, era o binefacere. Nu l-au băgat în mină și el se plimba printre oameni. În momentul când și-au dat seama că se face grup, gata! Și atunci au rugat să vină câte unul-doi. Și a fost o binecuvântare, domnule, s-a înseninat! Până la urmă au spus: „Domnule, să-l luăm și de aici!”. Și l-au dus la Canal, iar la Canal pleca când voia el. Deci, până la urmă, cu două luni înainte de căderea lui Ceaușescu, l-au omorât. L-au ucis în chinuri mari. Cine are urechi de auzit să audă![1]

[1] Fragment dintr-o convorbire, ce a avut loc în trapeza mănăstirii Petru Vodă.


Nu plânge Maică Romanie! – Arhidiacon Mihail Bucă si Tronos – Bucură sufletul!


“Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neîmpărtăşit!
Un glonţ pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit…

Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Şi din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noştri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o ştim!

Nu plânge, Maică Românie!
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă şi pe noi la praznic,
Când România va fi Mare! ”