Părintele Justin Pârvu: STAREA DE HIPNOZĂ A SOCIETĂȚII


pr iustinDIHONIA POATE DEZUMANIZA

Dragii mei, mă bucur că după ani și ani mă găsesc în orașul Roman de care mă leagă multe întâmplări și bune și mai puțin bune. Eram în primăvara anului 1948 la mănăstirea Durău când, așa cum este obiceiul, se ia icoana Maicii Domnului și se merge cu ea prin comunele vecine pentru bunul mers al vremurilor. Așa ne întorceam cu icoana Maicii Domnului și ne apropiam de mănăstirea Durău, la ieșirea din pădure – poate și dumneavoastră cunoașteți – la un moment dat, am văzut la icoană geamul spart. Mă uit la icoană și într-adevăr în partea mea, jos, sticla crăpată. Am ajuns la mănăstire, îi spun ecleziarhului mare care mi-a zis: „Părinte, nu e de bine semnul acesta”. Din momentul acela a căzut peste mine o mâhnire sufletească, fără somn, fără odihnă, fără liniște.

Într-adevăr, în primăvara care vine, ajung la Roman. Și într-o zi, pe la ora două, am fost arestat, a urmat percheziția și apoi ancheta. Am intrat la Securitate: era plin, ticsit de lume. Erau mulți tineri, cu toții până în 30 de ani. Am fost înghesuiți ca sacii într-o încăpere și la fiecare grup de 4-5, un dulău mare. Ne-au spus: „Dacă mișcați mâna, piciorul, vă hăcuie. Nu îngăduim nicio mișcare. Stați aici! Nu mișcați!”. Am stat acolo două zile. A urmat ancheta, în sfârșit, toate evenimentele. Ceea ce este însă important este că în ziua aceasta de 14 spre 15 mai, au fost arestați din toate universitățile, din toată țara, peste 15.000 de tineri, încât nu mai încăpeau în închisori. A fost și procesul care a urmat după 7 luni și fiecare a primit condamnare de zeci de ani, încât se adunaseră 200.000 de ani (de condamnare) numai în închisoarea Aiudului. Vedeți dumneavoastră câtă cruzime, câtă sălbăticie!

Ei bine, legat de acest oraș, Roman, după ce s-au perindat o serie întreagă de lucruri în viața noastră, am sosit în locuința aceasta frumoasă ca să ne rugăm pentru toți cei care vă osteniți. A sfinți o casă este asemenea unui botez. Așa se fac și la botez rugăciuni de dezlegare, se fac lepădările. Și la sfințirea casei se face ungerea aceasta cu ulei sfințit pentru că acolo unde locuiesc doi sau trei creștini în numele Mântuitorului Iisus Hristos, se însemnează casa cu semnul Sf. Cruci. Ciobanul nostru are stâna lui. Crestează pe ea Sfânta Cruce și crucea îl păzește de toate.

Am făcut sfințirea aceasta ca să fie locul de unitate, locul de dragoste, locul de bună înțelegere, de armonie între dumneavoastră, să binecuvântăm, să sfințim locașul acesta ca să aveți un curs și un spor în toate activitățile dumneavoastră. De aceea, în soborul acesta frumos, este părintele Vasile Păvăleanu din Piatra Neamț și înseamnă că este un lucru destul de important întâlnirea aceasta de aici. Și va hărăzi Dumnezeu ca lucrarea să fie cât mai apropiată de viața noastră, de legăturile pe care le avem între noi, mai ales în aceste vremuri când dihonia este atât de puternică să ne poată dezumaniza, să ne poată descreștina și să ne poată pune în situația de a nu mai fi în unitatea noastră de creștini. Nu mai vorbim de ispitele vremii, de voga aceasta a cipului despre care dumneavoastră sunteți destul de informați. Pericolul nu e numai pentru creștini, ci pentru orice om. Vă convine dumneavoastră să vă hipnotizeze cineva din mers sau chiar când dormiți? Poți să faci câteva mișcări și dacă ești un medium potrivit, te adoarme acolo și îți dictează ce vrea să facă cu tine.

parintele justinSTAREA DE HIPNOZĂ A SOCIETĂȚII

În celulă la Suceava, era un băiat din Roman, bun medium de hipnotizare. Și l-au hipnotizat de 4, 5 ori, dar bineînțeles că l-au luat durerile de cap și mult a avut de pătimit. Ei bine, cam așa se întâmplă și cu viața noastră, cu această stare de hipnotizare. Adică este uciderea omului. Dumneavoastră știți că americanii, după gripa asta porcină, fac sicrie. Au număr imens pentru că vor să extindă boala din ce în ce mai mult și speța umană să dispară, să o reducă la un număr la care să o poată stăpâni mai ușor. Dar cine manevrează lucrurile acestea, știți dumneavoastră, nu e nevoie să vă mai spun eu.

De aceea, nu ne rămâne nimic la ora aceasta decât rugăciune, rugăciune permanentă. Singură, această legătură cu puterile cerești ne mai poate îngădui să mai trăim pe fața pământului. Noi nu avem alt ajutor. Ești creștin? Trebuie să mori. Ești om? Trebuie să fii redus la animalizare. Cam acesta este planul. Al treilea război mondial care va veni nu are alt scop decât consumul vieții umane. De aceea, cât mai trăim, în libertatea aceasta frumoasă, să ne întâlnim în rugăciune permanentă, să vă întâlniți în rugăciune în casă, cu soțul, cu nașii, cu părinții dumneavoastră.

Eu vă mulțumesc dumneavoastră că sunteți aici funcționari, lefegii cum se mai spune. Au mai venit credincioși și din alte sectoare în număr destul de mare. Dumnezeu să binecuvinteze toată lucrarea dumneavoastră și să dea Dumnezeu pace și liniște în viața familiei dumneavoastră! Și anul acesta, slavă Domnului, pământul a dat roadă bogată pentru toate trebuințele noastre. Ne rugăm ca să fie liniște și pace în case, înțelegere și armonie și dragoste.

Dumnezeu să vă ajute și să vă dea sănătate și mântuire![1]

[1] Cuvânt de învățătură, rostit la sfințirea clădirii C.E.C.-ului din Roman, 29 sept, 2009.

(Articol preluat din Revista Atitudini Nr. 65)


PĂRINTELE DIMITRIE BEJAN, FERICITUL PĂTIMITOR PENTRU DRAGOSTEA LUI HRISTOS


pr dimitrie bejanMotto:Cine primește suferința ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieții se transformă în bucurie, bucuria mântuirii! Simți o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept”.

 VLĂSTAR AL RĂZEȘILOR DIN HÂRLĂU. COPILĂRIA ȘI TINEREȚEA

„Mă trag din neam de răzeși. Am această conștiință că aparțin acestui loc și acestui neam”.

„Cu cât mai dinamică este afundarea noastră în adâncul nețărmuritului ocean al suferinței, cu atât mai temeinică este înălțarea duhului nostru la cer. Când însă duhul pătrunde în sfera de lumină purtătoare a cerurilor, atunci durerea se preschimbă în bucurie tot atât de nerăbdat, a iubirii învingătoare. Suferința limită se contopește întru una cu bucuria limită”[1]. Astfel s-au înfiripat „bucuriile suferinței” și în „sufletul sfințit de mirul rănilor” al lui Dimitrie Bejan, născut în orașul Hârlău, la 26 octombrie 1909, într-o familie cucernică de răzeși cu șase copii, fiind singurul fiu rămas în viață, care după 25 de ani de lanțuri în temnițe, lagăre și deportări, ne încredințează o mărturisire cutremurătoare: „Am ieșit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu și îi iubeam pe toți! Am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate! Dacă aș fi murit acolo, ce fericit aș fi fost!”.

Crescut în șoapta rugăciunii nelipsită de pe buzele mamei sale, Ana și în căldura părintească a tatălui, Ion, milostiv aidoma patriarhului Avraam, Dimitrie va jindui din fragedă copilărie să învețe carte pentru ca neîncetat să-și îndulcească sufletul cu mierea cuvintelor vieții veșnice: „Când am plecat la Seminar, tata a pus în fața mea aici pe prag – că aveam cerdac frumos construit, cum se făceau înainte casele – a pus o sapă și o carte și a spus: «Alege!». Și am ales cartea, la 11 ani! La Seminar m-am dus în opinci, în costum național frumos, cu ițari, cămășuță și brâu tricolor”[2].

După absolvirea Seminarului „Veniamin Costachi” din Iași în anul 1931, tânărul Dimitrie devine student al Facultății de Teologie din București (1931-1935) și al Facultății de Istorie (1931-1936), unde îl va avea ca profesor pe Nicolae Iorga, al cărui asistent universitar va deveni odată cu terminarea Facultății. După susținerea examenului de licență, va alege să predea istoria la Liceul de fete „Carmen Silva” din București și se va înscrie în echipele de cercetare sociologică ale profesorului Dimitrie Gusti pe care îl va însoți în Basarabia pentru mai multe studii aprofundate, trăind bucuria de a redescoperi vechi sate răzești la est de Prut și în lungul Nistrului. Înainte de război are binecuvântarea de a păși pe pământul sfânt al Grădinii Maicii Domnului, în Muntele Athonului, fiind uimit de numărul mare de atunci al monahilor: „Am fost în Sfântul Munte de două ori! Terminasem studiile și predam istoria. Atunci erau, cred, vreo 20-30.000 de călugări”. … Continuare »


PROTEST, 19 SEPTEMBRIE, ÎN PIAȚA UNIVERSITĂȚII: VREM ȘCOLI, NU LAGĂRE!


anticovidSâmbătă, 19 septembrie, va avea loc la orele 16.00, în Piața Universității Protestul: VREM ȘCOLI, NU LAGĂRE, organizat de grupul de acțiune civică: Starea de libertate. Dl. Pompiliu Diplan, liderul grupului și al mișcărilor de protest față de instituirea abuzivă a unor măsuri de combatere a coronavirusului, ne îndeamnă să participăm în număr cât mai mare mâine, în Piața Universității, după modelul multor alte state occidentale ce se opun dictaturii medicale și protestează în număr masiv în marile capitale europene și nu numai: SUA, Franța, Germania, Anglia etc.

pompiliu diplan„Noi vrem să trăim normal. Atenție, nu în Noul Normal – ce folosește o gripă și niște teste practic aleatorii pentru a distruge economiile țărilor și pentru a instaura un leninism digital. În al treilea rând, noi dorim că prin aceste mici retrocedări ale demnității și libertăților noastre să aducem în discuție, în mod serios, că printr-o croșeta, repararea tuturor nedreptăților și ilegalităților săvârșite de clasa politică și de către mafia asasinilor economici împotriva poporului român (de la distrugerea economiei din ’89-90, trecând prin retrocedări ilegale și vânzări de pământuri până la tăierile de păduri și distrugerea învățământului)”, menționează Pompiliu Diplan într-un interviu pentru site-ul activenews.

„Protestul de sâmbătă este clar în apărarea copiilor și a demnității și identității umane. Dacă în timpul sinistrului Experiment Pitești bunicii noștri erau obligați de forțele ocupante sovietice și torționarii lor să-și renege credința azi copiii noștri sunt obligați ticălos să devină o masă amorfă, fără chip, care răspunde la comenzi de forță – vedeți declarațiile Arafatului. Și nu trebuie să vă spun eu că omul este clădit după chipul și asemănarea Domnului. Luați-le copiilor chipul iconic și frumusețea zâmbetului și vor deveni niște pui de roboți telecomandați, cu telecomanda în mâinile unor dezaxați aflați la putere. Mai lipsește ca în loc de sfori să fie legați cu cătușe și puși în țarcuri cu sârmă ghimpată, și ca măsură de coerciție, în cazul în care le cade masca de pe nas, o porție de electroșocuri….

Se urmărește depersonalizarea, aservirea și continuarea îndobitocirii și analfabetizării funcționale a actualei tinere generațîi, care o va educa astfel pe următoarea, care o va educa pe următoarea și tot așa… Deși nu va mai avea ce să educe. Acesta este OMUL NOU al viitorului: este un număr și nu un nume, un Homo Oboediens…


Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 66


Revista Ortodoxa ATITUDINI nr 66

Revista Ortodoxa ATITUDINI nr 66

Laboratorul Paltin

A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 66

Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici , la adresa de

email: atitudini.pv@gmail.com sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

 

SUMAR

 

Editorial

IPS ATHANASIE DE LIMASSOL: „N-O SĂ FIE NIMIC MAI MULT ȘI NIMIC MAI PUȚIN DECÂT CEEA CE VA ÎNGĂDUI DUMNEZEU“

 

8. SF. NICHIFOR LEPROSUL MULTPĂTIMITORUL, TĂMĂDUITORUL DE BOLI INCURABILE

 22. PĂRINTELE EVMENIE SARIDAKIS, SFÂNTUL BUCURIEI ȘI UCENICUL SF. NICHIFOR LEPROSUL

 27. DIN MINUNILE SFÂNTULUI NICHIFOR LEPROSUL ARĂTĂRI MINUNATE ALE SF. NICHIFOR

 31. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: „TEMEREA ÎNSEAMNĂ DEZARMAREA MEA“

 35. IUBIȚI MAI MULT ȘI O SĂ VINĂ ȘI COPILUL VOSTRU!“ PĂRINTELE JUSTIN, LUCRĂTOR VIU ÎN SUFLETELE ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI
de prof. Carmen Irimia

43. MOAȘTELE SFÂNTULUI NICHIFOR LA MĂNĂSTIREA PALTIN PETRU-VODĂ

45. VASILE IAMANDI: „ACOLO, ÎN FIECARE ZI MUREAU 2-3 OAMENI“. AMINTIRI DIN DETENȚIE

54. MONAHUL VALERIAN GRECU ȘI DOAMNA ZOE RĂDULESCU NE ÎMPĂRTĂȘESC SFATURI ȘI TRĂIRI DIN PRIGOANA ATEIST-COMUNISTĂ

60. SUFERINȚA – BILETUL DE INTRARE ÎN VEȘNICIE
de Dr. Galina Răduleanu

 65. PĂRINTELE IACOB SAVIN DE LA SIHĂSTRIA – ULTIMUL DUHOVNIH AL ARHIM. CLEOPA ILIE

 69. CÂND FRICA AMUȚEȘTE GLASUL CREDINȚEI…
de Pr. Gabriel Ciofu

73. ROMÂNIA ÎNTRE OMENIE ȘI OPORTUNISM
de Prof. Dr. Vicu Merlan

 76. PREASFINȚITUL VENIAMIN, EPISCOPUL BASARABIEI DE SUD: „TRECEM PRIN VREMURI GRELE CARE NE CHEAMĂ SĂ MĂRTURISIM DIN NOU CREDINȚA“

 83. DUMITRU DAN LUCINESCU – UN MARE SAVANT ARUNCAT ÎN TEMNIȚELE COMUNISTE

 88. CUM SE FALSIFICĂ O PANDEMIE

 94. PR. VASILE PĂVĂLEANU: GÂNDURI REFERITOARE LA MODUL PRIMIRII SFINTEI ÎMPĂRTĂȘANII

 100. PREOT ILARION V. FELEA: PRIMEJDIA UNEI PRĂPĂSTII

 

Comandă sau Abonament poți face aici , la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com,

completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Rezolvați operația de mai jos *

Prin utilizarea acestui formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dvs. pe acest site web.

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.


Pr. Mihail Lungeanu: Despre treptele rugăciunii harice și rugăciunea în temnițele comuniste


mihai lungeanuPărinte, ce înseamnă: „Mila păcii, jertfa laudei”?

Păi, cântarea asta explică două lucruri. Binecuvântarea lui Dumnezeu se face cunoscută în inima noastră, în sufletul nostru, printr-o stare de pace care nu are comparație în viața noastră pământească, dar știm că este pace. Ei, asta Dumnezeu o dă din milă, că El e milostiv, nu că o merităm noi, dar urmează partea a doua: „jertfa laudei”, ca urmare a laudei pe care am adus-o noi lui Dumnezeu, oricât de slabă a fost, îi corespunde această pace care este rezultat al milei lui Dumnezeu. Deci mila lui Dumnezeu este mișcată de jertfa noastră de laudă, oricât de slabă ar fi și când se cântă: „Mila păcii, jertfa laudei”, din inimile noastre, este harul lui Dumnezeu care se revarsă către Dumnezeu Tatăl și care Îl închide în El pe Iisus Hristos. Deci, chipul nostru apare îmbrăcat în imaginea lui Iisus Hristos înaintea Tatălui, El este mijlocitor în felul acesta. Hristos ne-a îmbrăcat pe noi prin harul Său. El ne conferă nouă o serie de caracteristici care sunt ale Lui. Deci jertfa noastră de laudă este răspuns la mila păcii dată de El și mila păcii dată de El este, sigur, condiționată de jertfa laudei noastre, oricât de slabă ar fi. Nicio rugăciune, nicio laudă a noastră, oricât de slabă, nu rămâne fără rezultat. Fiul lui Dumnezeu este milostiv. Înainte de a fi drept, El este bun, milostiv. Asta aș spune, asta înțeleg eu. Eu nu sunt teolog, nu așteptați de la mine lucruri de mare finețe. Vă spun ce am înțeles eu, ca un popă care nu a făcut Teologia, dar care a mai învățat și el, așa, cum se zice: „teologia pe fereastră”.

m. lungeanuCe ne puteți spune despre Valeriu Gafencu cu care ați stat în închisoare?

A, păi aveți cartea scrisă despre el, ce să vă spun eu? Eu dacă spun, stric, adică trunchiez foarte mult, că nu le am pe toate prezente în minte, nu pot să-l prezint așa de frumos cum l-au prezentat cei care au vorbit despre el. Ce să vă spun? Un om care a trăit cuvântul lui Dumnezeu la cel mai înalt nivel la care putea să îl trăiască cineva în închisoare. Valeriu Gafencu a avut o rugăciune permanentă, avea o figură senină, niște ochi albaștri în care te pierdeai, numai bunătate, o mare putere de rugăciune și o răbdare care te impresiona până la lacrimi. A fost dus în spital la Târgu Ocna ca să fie operat de apendicită. Cum or fi făcut aceia rahianestezia sau anestezie locală, nu știu, că nu a prins. El nu a spus nimic și la urmă, după ce au cusut tot, le-a spus: „Domnule doctor, am simțit toată operația”. „Cum așa?”. „Ia!” și a ridicat picioarele în sus și l-a pus să facă așa din picioare. Toată operația a simțit-o pe viu și nu a schițat un gest sau un vaiet. Mare răbdare! Tot timpul era în stare de rugăciune și ziua și noaptea, nu putea dormi culcat. Stătea în șezut, ridicat, cum spune el într-o poezie: „Când ochii mi-i închid şi cat în mine/ Puteri să sui Golgota până sus, /O voce, un ecou din adâncime/ Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,/ Mărgăritarul preţios e-n tine”. El avea mărgăritarul, el simțea permanent prezența lui Dumnezeu.

Indiferent ce spun filozofii sau marii gânditori, omul, datorită stării de păcat, are sufletul alterat, păcatele lui și ale părinților și ale rudelor lui îndepărtate, dar devii prin conlucrare dintre voința ta și voința lui Dumnezeu, cu lucrarea harului lui Dumnezeu, tu devii altul, te schimbi, devii om nou, omul nou zidit în Hristos. „Nu mai trăiești tu, ci trăiește Hristos în tine”, cum spune Sf. Ap. Pavel. Asta a fost, vă spun, deci starea asta de curățenie, de sfințenie este o stare de o permanentă devenire. În măsura în care te nevoiești și îndeplinești condițiile de a acumula harul lui Dumnezeu, în aceeași măsură te transformi și te asemeni mai mult cu Iisus Hristos. Cam asta aș spune, el era permanent în stare de rugăciune. Stătea cu capul în piept, așa dormea și când își aduce amintea iar, în felul acesta. Numai cuvinte bune spunea, nu certa pe nimeni. N-am auzit să înjure, să blesteme, să amenințe, să se vaiete că suferința e lungă, nici vorbă. Totul raporta la Iisus Hristos, o jertfă permanentă, fiecare secundă este o jertfă adusă lui Dumnezeu. Pentru că se știe că în timpul suferinței, dacă suferința este împletită cu rugăciune, nu cu resemnare, așa cum în general se înțelege, dacă este primită cu dragoste adevărată, simți o bucurie extraordinară. Bucuria este așa de mare, încât suferința nu mai contează, pur și simplu. Dar e greu de înțeles lucrul acesta. … Continuare »


NICHIFOR CRAINIC: ROMÂNISM ȘI BISERICĂ


n crianicUniversală în dogmă şi naţională în mijloacele de a întrupa dogma în viaţă, Biserica ortodoxă e cea mai potrivită formă de creştinism pentru dezvoltarea morală şi spirituală a unui popor. Ea nu-i sileşte natura etnică, ci i-o desăvârşeşte. Pacea si buna învoire între oameni, adică scopul ei social, se realizează prin ridicarea oamenilor la un nivel spiritual, acelaşi pentru toţi. Dar în aceasta operă de transformare si de omogenizare socială pe un plan superior, Biserica ortodoxă ţine seama de toate elementele pe care natura însăşi le pune la dispoziţie. Neamul e unitate socială naturală. Ca organizaţie militantă, Biserica porneşte de la această unitate, potrivindu-şi forma pe măsura ei. Câte neamuri sunt ortodoxe, atâtea forme naţionale creează Biserica. Aceasta plasticitate formală o deosebeşte fundamental de romano-catolicism care, peste unităţile naturale popoarelor si nevrând să ţină seama de ele, impune forma unică, universală, juridică şi rigidă a statului papal. Istoria Occidentului e plină de conflictele războinice dintre puterea papala şi diversele naţiuni, care refuzau pe rând să adere la statul juridic universal şi căutau să-şi întemeieze state naţionale independente.. Aceste conflicte durează acolo din Evul Mediu până în zilele noastre, când le actualizează într-o formă atât de răsunătoare statul hitlerist în luptă cu Vaticanul.

În ortodoxie, asemenea conflicte sunt necunoscute. Biserica ortodoxă nu concepe un Stat juridic supranaţional, pe care să-l impună popoarelor. În această privinţă ea nu e rigidă, ci plastică, adică se organizează după unităţile naturale ale neamului. Biserica ortodoxă e una în dogmă, şi în spirit, dar multiplă în formele de organizaţie socială. Sub acest raport, ea e cu totul apolitică, pe când romano-catolicismul are un caracter politic acuzat. Pacea pe care o urmăreşte ortodoxia nu e uniformitatea juridică a statului papal (Pax ro­mana), ci armonia liber consimţită a diversităţilor naţionale în sfera sublimă a ecumenicităţii spirituale.

Noi avem un Patriarhat ecumenic la Constantinopol. Dar faţă de el, din punct de vedere al organizaţiei formate, fiecare Biserică naţională e independentă sau autocefală. Această autocefalie se obţine cu uşurinţă când respectiva naţiune ortodoxă a ajuns la un stadiu de conştiinţă independentă. Regimul acesta e necunoscut în romano-catolicism. În locul principiului autocefal, romano-catolicismul cunoaşte compromisul concordatelor.

Din imperiul medieval, fărâmiţat prin războaiele de independenţă ale naţiunilor occidentale, statul papal e redus azi la petecul de pământ al cetăţii Vaticanului. El n-a renunţat însă la universalismul juridic. În această pers­pectivă, el îşi revendică pe catolicii din toate statele unde trăiesc. Peste calitatea lui naturală de cetăţean naţional al statului unde trăieşte, un catolic e cetăţean al statului juridic roman. Regimul concordatelor dintre Vatican şi diferitele state naţionale unde trăiesc catolici e un compromis între putere politică şi putere politică, prin care se recunoaşte, pe plan juridic, existenţa statului papal §i dreptul lui de imixtiune înlăuntrul graniţelor statelor naţionale.

Pentru noi, ortodocşii, e greu de conceput un aseme­nea regim. E ca si cum am fi odată cetăţeni ai statului românesc, iar pe deasupra cetăţeni ai Patriarhatului de Constantinopol. Dacă guvernul român, bunăoară, ar lua anume măsuri, care n-ar stânjeni întru nimic interesele noastre religioase, dar ar stânjeni interesele politice ale Patriarhatului de Constantinopol, am primi imediat ordin să luam atitudine împotriva statului nostru naţional. E cam ceea ce se întâmplă azi intre Vatican şi statul german. Pentru mentalitatea noastră ortodoxă ar fi o situaţie absurdă. Principiul de la care pleacă ortodoxia în acţiunea ei pământească e respectarea unităţii naturale a colectivităţii naţionale, a neamului. Idealul ei social de pace şi de bunăvoire între oameni îşi găseşte elementele naturale în alcătuirea omogenă a neamului: sângele comun, sufletul comun, organizaţia politică comună. Toate aceste elemente sociale naturale alcătuiesc baza organică de la care porneşte acţiunea de spiritualizare sau de perfecţionare a ortodoxiei. Departe de a stingheri aceste elemente ale vieţii naţionale, ortodoxia le ajută, să se perfecţioneze.

Tocmai din această pricină, naţionalismul, ca tendinţă de afirmare amplă şi intensă a geniului etnic, nu se găseşte niciodată în conflict cu ortodoxia. El se găseşte însă in conflict aproape inevitabil cu catolicismul: atunci când se întâlneşte cu interesele supranaţionale ale statului juridic papal. Pentru ortodoxie, naţionalismul nu e decât lucrarea firească de perfecţionare a unităţii etnice, pe care Biserica e chemata s-o spiritualizeze. Astfel, naţionalismul e regimul politic care, cultivând şi intensificând principiile de omogenitate ale neamului, convine de minune ortodoxiei, care are de ridicat aceasta omogenitate la nivelul spiritual al dragostei creştine. Între naţionalism şi ortodoxie nu poate exista decât cea mai strânsă colaborare în vederea operei de solidarizare socială şi de înnobilare a sufletului etnic în lumina idealului creştin.

(Articol din Revista Sfarmă-Piatră, 1937, republicat în Revista Atitudini Nr. 2)