IN MEMORIAM GRIGORE CARAZA – MARTIR ȘI MĂRTURISITOR AL ADEVĂRULUI


de Monahia Dometiana

„Aștept o sentință, destin dezolant,

  Dispare lumina, e ceață,

  Prind aripi,

  Plutesc între azur și neant,

  Între moarte și viață”. (Grigore Caraza, Aiud însângerat)

Un mare scriitor, fost deținut politic, profesorul Mihai Rădulescu, a cărui creație literară e puțin cunoscută, se întreba: „Este de conceput o ideologie a foștilor deținuți politici?”. Și răspundea: „Da. O astfel de ideologie nu numai că poate fi concepută, dar a existat permanent și va exista cât timp va dăinui omul pe pământ. Regimul comunist a adunat în temnițe tot ceea ce trăda o gândire liberă, tot ceea ce prețuia morala, religia, proprietatea privată, călătoria neîngrădită, solidaritatea umană, mila pentru aproapele, până și umorul sănătos al românului. Unii deținuți politici aveau un crez, alții nu. În fața instanțelor de judecată niciunul n-a găsit crezare. Ideologia unuia era negată de ideologia celuilalt. În aceeași celulă de închisoare ajung alături generalul de tribunal și cel pe care-l condamnase, ori anchetat și anchetator”.

Grigore Caraza a spus într-un film din 2010 (Români contra români), că România a fost singura țară care a luptat cu arma-n mână împotriva comunismului. Nu insistăm însă asupra aspectului represiv al unui sistem diabolic de anihilare a omului, ci vom creiona cu sfială portretul unui „om de o rezistență surprinzătoare la toate suferințele și ispitirile vieții în închisoare, o legendă vie”, cum spunea Pr. Gh. Calciu-Dumitreasa.

Recitind cartea lui Grigore Caraza, cu toate că te impresionează tot, un lucru însă e cutremurător: dimensiunea timpului scurs prin cruntele închisori comuniste. Grigore Caraza a intrat în temniță la 20 de ani pentru că a organizat un grup de rezistență anticomunistă, în zona Poiana Teiului, numit Frățiile de arme, în realitate pentru că era român și pentru că și-a iubit țara. A fost crunt bătut la Securitatea din Piatra Neamț și condamnat în trei etape, în perioada 31.08.1949 – 22.07.1977, cu întreruperi. La 18 februarie 1950 este condamnat la 8 ani pentru „crima” de uneltire contra ordinii sociale. 1949 – 23 ianuarie 1957: prima detenție, aflat în cea mai mare parte la Aiud. Domiciliu obligatoriu (1957 – 1958) în Bărăgan, satul Răchitoasa, Constanța. La 20 septembrie 1958 este rearestat de la domiciliul obligatoriu și condamnat în 1959 (18 iunie) la 23 de ani muncă silnică. Detenția o face la Aiud. Va fi eliberat la 1 august 1964. Reia studiile în 1966 (fără frecvență și seral) la Liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț. Între 21 ianuarie – 30 martie 1970 este anchetat în stare de libertate, iar în 31 martie este arestat și condamnat în 11 iunie, la 10 ani pentru propagandă împotriva orânduirii comuniste. Face o nouă detenție între 1970 – 1977 la Aiud. Grigore Caraza este eliberat la 22 iulie 1977 și se reînscrie la Liceul „Petru Rareș” pentru a mai face încă doi ani (Seralul se mărise la 5 ani). La Aiud a stat 18 ani, dintre care 8 în zarcă. … Continuare »


Învăţăturile Sfântului Nectarie din Eghina despre eretici


Despre ereziile papale[1]

Sf. Nectarie s-a ocupat de un subiect de dispută pentru teologi, anume dacă Apostolul Petru s-a dus vreodată la Roma. Sprijinindu-se pe dovezile serioase aduse, a ajuns la concluzia că Sf. Petru n-a călătorit la Roma. Indiferent dacă punctul său de vedere convinge sau nu, Părintele a încercat să surpe orgoliul latinilor şi o dată cu acesta şi temeiul întâietății pretinse de instituţia papală în întreaga Biserică creştină.

Chiar dacă se va admite într-adevăr faptul că Apostolul Petru este întemeietorul Bisericii Romano-catolice, totuşi nu rezultă din nicio sursă că aceasta ar deţine primatul puterii, transmis de la un papă la altul. Istoria Bisericii grăieşte de la sine că autoritatea supremă sunt Sinoadele Ecumenice. Ca să arate cât de neîntemeiate sunt pretenţiile latinilor în legătură cu infailibilitatea papei, de Dumnezeu purtătorul părinte şi profesor a avut răbdarea de a face o retrospectivă istorică, dovedind că numeroşi papi n-au fost deloc fără greşeală, de vreme ce unii au căzut pradă ereziilor, iar alţii au dus o viaţă scandaloasă, lucru adeverit de nenumărate mărturii. Multă lumină revarsă asupra subiectului capitolul „Despre erorile de dogmă ale Papilor”, demonstrând fragilitatea dogmei infailibilităţii.

Acest studiu istoric şi remarcabil dedicat cauzelor schismei, prin care Părintele desfiinţează catolicismul, se sfârşeşte astfel: „Indiferenţa Papei a condamnat întreg Răsăritul să sufere nenorocirile celei mai crude tiranii şi aceasta pentru că Biserica de Răsărit n-a trădat credinţa Sinoadelor Ecumenice, deşi toate i le-a conces papei. Dumnezeu va să judece cu judecată cea dreaptă şi va da răsplata Sa în ziua cea mare, Ziua de Apoi. Dumnezeu să fie ajutor Neamului şi Bisericii”. … Continuare »


MAICA HERUVIMA DE LA PETRU VODĂ – UN RUG APRINS DE RUGĂCIUNE, DE MONAHIA FOTINI. 21 de ani de la adormirea Maicii Heruvima.


MAICA HERUVIMA DE LA PETRU VODĂ – UN RUG APRINS DE RUGĂCIUNE

de Monahia Fotini

Dumnezeu m-a învrednicit să o întâlnesc pe maica Heruvima la Mănăstirea Petru-Vodă, în anul 1997. În acea perioadă eram studentă la Facultatea de Filosofie din Iași și obișnuiam, împreună cu câțiva prieteni, să ne petrecem weekendurile și micile vacanțe la mănăstirea Părintelui Justin Pârvu, care devenise încă din acea vreme o oază de spiritualitate și de cultură, ce ne atrăgea în mod special pe noi, tinerii studenți. De altfel și Părintele Justin acorda o atenție deosebită și un timp îndelungat grupurilor de tineri, pe care cu multă dragoste și răbdare îi introducea în rostul existențial al omului în Biserică și în cadrul neamului său. Toate frământările mele ontologice, și nu erau puține, și-au găsit răspunsuri la Mănăstirea Petru-Vodă și în special în chilia Părintelui Justin. Părintele Justin adunase în jurul său oameni cu pregătire teologică, dar și cu vaste cunoștințe în toate domeniile culturale, de filozofie și literatură universală, gata să răspundă oricând pretențiilor intelectuale ale unui tineret însetat de cunoaștere și de libertate, sătul de ipocrizie și de cenzură comunistă. La Petru-Vodă simțeai că te afli într-o zonă liberă de comunism, unde respirai un aer curat de libertate și plin de idealuri. Noi eram dintre acei idealiști, care doream să schimbăm România în bine și credeam aceasta nelimitat. Nu pot descrie în cuvinte bucuria și nerăbdarea cu care părăseam Iașul, împreună cu ceilalți prieteni de la Universitate, spre Mănăstirea Petru- Vodă, unde făcusem un nou Păltiniș de dezbateri existențiale. Câte nopți albe nu am petrecut la Mănăstirea Petru-Voda, atât în rugăciune, cât și în dialoguri filosofice și duhovnicești!…
De departe, strălucea în învățătură și în virtuți maica Heruvima, care a avut un impact uriaș asupra mea. Pe maica Heruvima am întâlnit-o prima oară în chilia Părintelui Justin. Era în perioada în care maica încă reușea să se mai deplaseze, cu mari eforturi, la biserică și la chilia Părintele Justin, pentru sfat și mărturisirea gândurilor. M-a fascinat din prima clipă privirea ei pătrunzătoare, plină de viață și de luptă! Avea o licărire în ochi ce revela năzuințe și idealuri înalte. Părintele m-a încredințat maicii spre îndrumare și sfat duhovnicesc, cu multă bucurie. Nici nu bănuiam cât de multe aveam în comun cu maica Heruvima. Era exact modelul pe care îl căutam: dragostea de înțelepciune (filosofia), profunzimea, perseverența, munca și caracterul de luptător. Toate aceste însușiri se oglindeau în personalitatea maicii Heruvima. Stăpânea cu dibăcie limba greacă veche, ceea ce i-a permis să poată citi în original filosofii antici, Palton si Aristotel, de care eu eram de-a dreptul îndrăgostită. Am purtat câteva discuții încântătoare despre idealismul platonician și realismul aristotelic și mi se părea că maica găsise o simbioză perfectă între cei mari doi corifei ai filosofiei. Împrumutase de la Platon latura mistică, trăirea, iar de la Aristotel logica imbatabilă ce o ajuta să-și ordoneze mintea, curățind-o de tot ce era inutil. Într-o astfel de minte disciplinată, în care noțiunile erau foarte bine definite, s-a așezat perfect învățătura filocalică a Sfinților Părinți. Maica Heruvima m-a ajutat foarte mult la acea vreme să înțeleg diferența între căutarea filosofică și cea duhovnicească, a Sfinților Părinți. Nu este totul să cunoști, îmi spunea maica, ci mai ales să trăiești în adevăr, care nu este un lucru, ceva creat, ci este ceva necreat, și mai mult decât ceva, este Ființă, însuși Dumnezeu. Când începea să vorbească despre Sfinții Părinți vorbea cu atâta patos și dăruire, încât era imposibil să nu te molipsești și tu. Aveam un subiect preferat, de care ambele eram pasionate: teologia Sfântului Dionisie Areopagitul. Era cucerită de apofatismul Sf. Dionisie și mistica lui. De altfel, maica m-a și ajutat să întocmesc o teză despre erosul în opera Sf. Dionisie Areopagitul. Când venea vorba despre însușirile lui Dumnezeu, despre ce este Dumnezeu, maicii îi plăcea să îl citeze pe Sf. Dionisie care spunea că Dumnezeu nu este nimic din cele ce sunt, ca Unul ce este mai presus de ființă, mai presus de bunătate, mai presus de dragoste, mai presus de orice virtute, mai presus de orice cuvânt și de cunoștință. Pornind de la apofatismul Sf. Dionisie, maica mă învăța să începem lupta duhovnicească de la kenoză, de la golirea minții de gânduri și, prin renunțarea la sine, să ne schimbăm mintea în mintea lui Hristos. Ajungând la cunoașterea nimicniciei firii umane și altoind în Hristos orice gând, mintea devine curată și sufletul primește putere să lupte cu patimile și să le biruiască. … Continuare »


DR. NICOLAE PAULESCU, APOSTOLUL FIZIOLOGIEI ROMÂNEȘTI ȘI DESCOPERITORUL INSULINEI


DR. NICOLAE PAULESCU, APOSTOLUL FIZIOLOGIEI ROMÂNEȘTI ȘI DESCOPERITORUL INSULINEIANII DE FORMARE PE TĂRÂMUL MEDICINEI

„Adevărata știință este cunoștința prin cauze, iar cine studiază cauzele secundare e forțat de însăși logica științifică să se ridice până la cauza primă, adică până la Dumnezeu”.

Adeseori implacabila trecere a timpului așterne uitarea peste vieți pilduitoare cum a fost cea a savantului român Nicolae Paulescu, genialul fiziolog și descoperitor al insulinei. Însă, nevoia de modele ale unor oameni care au reușit să transcendă realitatea materială a lumii și să o circumscrie adevărului divin ne îndeamnă la o continuă anamneză și întoarcere în timp. Cu 150 de ani în urmă, pe 8 noiembrie 1869, în casa de pe Calea Moșilor a negustorului Costache Paulescu și a Mariei Paulescu, vedea lumina zilei viitorul „profesor de fiziologie de renume internațional și doctrinarul unic al naționalismului creștin”[1], Nicolae Constantin Paulescu. Pasiunea pentru științele naturale, fizică și chimie, vădită încă din primii ani de școală, îi va defini înclinarea de mai târziu către studiul medicinii, iar ușurința de a deprinde limbile străine clasice și moderne îi va înlesni studiul în străinătate. Încă de la o vârstă fragedă, vorbea fluent limba franceză și putea să citească în original lucrările clasice ale literaturii latine și grecești. După ce termină clasele elementare la Școala primară de băieți nr. 1, Culoarea de Galben (1880) și pe cele liceale la Gimnaziul Mihai Bravul (1888), Nicolae C. Paulescu pleacă la Paris să studieze medicina într-o epocă bântuită de prejudecata incompatibilității dintre religie și știință: „La 17 ani eram și eu materialist – mărturisește Paulescu – pentru că nu aveam decât o sumă restrânsă de cunoștințe asupra naturii. Așa că, neavând simț critic, credeam tot ce auzeam și citeam, pentru că mă lăsasem prins în cursa perfidei afirmații că oamenii de știință sunt toți materialiști. Dacă din nenorocire, facultățile mele intelectuale ar fi rămas în acel stadiu infantil, atunci aș fi și astăzi o victimă a acestei doctrine”[2].

După 9 ani de trudă asiduă, va obține titlul de Doctor în Medicină cu teza Recherches sur la structure de la rate (Cercetări asupra structurii splinei). Va aprofunda cunoștințele teoretice, lucrând în spitalele din Paris, mai întâi ca extern la spitalul parizian Hôtel-Dieu (1891-1894) în serviciul profesorului Étienne Lancereaux, ilustru clinician și anatomo-patolog și apoi ca intern (1894-1897) sau ca medic secundar (1897-1900) la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours, fiind adjunct al profesorului Lancereaux și secretar de redacție al revistei Journal de Médecine Interne. Între anii 1897-1898 a urmat și cursurile de chimie biologică și fiziologie generală la Facultatea de Științe din Paris, obținând în 1899 titlul de Doctor în Științe cu lucrările Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mișcărilor respiratorii și cardiace sub influența diverselor poziții ale corpului și Cauzele determinante și mecanismul morții rapide consecutivă trecerii de la poziția orizontală la cea verticală.

Cel dintâi care va descoperi genialitatea românului Nicolae Paulescu, renumitul medic și cercetător, Étienne Lancereaux, va duce o luptă aprigă cu patronajul spitalului Hôtel-Dieu, pentru a-l accepta în personalul său format exclusiv din catolici și pe ortodoxul Paulescu, care era atât de intransigent în privința credinței în care se născuse încât nu concepea să și-o schimbe de dragul carierei. Probitatea profesională și verticalitatea morală ale vestitului clinician Lancereaux vor câștiga admirația și recunoștința de o viață ale tânărului medic român care consemna mai târziu: „Lancereaux a fost omul de geniu, care nemulțumit de rutina și de obscuritățile clasicismului medical, a construit Medicinii, piatră cu piatră, un palat măreț și splendid, în care se vede clar. Ați putea bănui că entuziasmul meu se explică prin faptul că am fost instruit la școala acestui Maestru. Dar pietatea elevului se află aici în fața datoriei profesorului, care trebuie să-și cântărească toate cuvintele pe care le pronunță și să probeze tot ce afirmă. Ei bine! – o strig sus și tare: omenirea n-a avut niciodată un medic mai mare ca Lancereaux. Numai el a înțeles importanța noțiunii filosofice de cauză și prin ea a pus Medicina pe calea adevăratei științe. Pot spune că Lancereaux a fost pentru Medicină, ceea ce a fost Claude Bernard pentru Fiziologie sau Pasteur pentru Microbiologie”[3]. Principiul cauzalității așezat de savantul francez la baza cercetării științifice în domeniul Medicinii îl va ajuta pe discipolul său român să pătrundă sensul întregii creații în lumina singurului său Creator: „Adevărata știință este cunoștința prin cauze, iar cine studiază cauzele secundare e forțat de însăși logica științifică să se ridice până la cauza primă, adică până la Dumnezeu. Omul de știință nu se poate deci mulțumi să zică: Credo in Deum[4]. El trebuie să afirme: Scio Deum esse[5]”. … Continuare »


Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 62


Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 62

A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 62

 

Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici , la adresa de

email: atitudini.pv@gmail.com sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

 

SUMAR

 

Editorial: RĂMAS BUN, FERICITĂ TEODORA!
TEODORA STAMATE – „SUFERINȚA, O ALTFEL DE BUCURIE“
de monahia Gavriila

12. MAICA HERUVIMA DE LA MĂNĂSTIREA PETRU-VODĂ, FERICITA MUCENIŢĂ A LUI HRISTOS

25. MAICA HERUVIMA TĂNASE – DE LA NEGURA FILOSOFIEI LA LUMINA ISIHASMULUI
de Monahia P.

30. MAICA HERUVIMA DE LA PETRU-VODĂ UN RUG APRINS DE RUGĂCIUNE
de Monahia Fotini

35. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: „SA ÎL HRĂNIM PE HRISTOS DINLĂUNTRUL NOSTRU PRIN RUGĂCIUNE!”

DE VORBĂ CU DAN LUCINESCU

43. AJUTOR MINUNAT DE LA PĂRINTELE JUSTIN. DIN RELATĂRILE ÎNCHINĂTORILOR

48. PREOT GHEORGHE CALCIU-DUMITREASA: „DESCHIDEŢI-VĂ OCHII !”

VINDECAREA ORBULUI DIN CAPERNAUM

53. „CANCERUL ESTE DIOCLEŢIAN AL SECOLULUI NOSTRU! CANCERUL A UMPLUT RAIUL!”

PĂRINTELE FLORIN STAMATE, TATĂL TEODOREI: JURNALUL DE SUFERINŢA AL TEODOREI

67. ÎN PREAJMA PĂRINŢILOR ROMÂNI CU VIAŢĂ SFÂNTĂ

PĂRINTELE IOANICHIE DE LA IERUSALIM – DIN IADUL SECURITĂŢII CĂTRE LUMINA SFÂNTULUI MORMÂNT

72. PĂRINTELE BORIS RĂDULEANU – PE URMELE LUI HRISTOS ÎN IADUL GULAGULUI COMUNIST

79. BIBLIA OSÂNDEȘTE PE ERETICI
de Pr. Ilarion V. Felea

85. PROF. DR. DIMITRIE TSELENGHIDIS: DATU-S-A «AUTOCEFALIA» NEPOCĂIŢILOR SCHISMATICI Al UCRAINEI, FAPT NEMAIVĂZUT ŞI DE NEÎNŢELES!

89. INSEMNĂTATEA ŞI PUTEREA SFINTEI CRUCI
de leromonah Eftimie Mitra

94. MONAHIA PANTELIMONA: DESPRE VACANŢELE TEODOREI PETRECUTE LA MĂNĂSTIREA PALTIN

96. DESPRE CURĂŢIREA MINŢII ŞI VIEŢUIREA FILOCALICĂ

DE VORBĂ CU DL. MARIN RĂDUCĂ

 

Comandă sau Abonament poți face aici , la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com,

completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Rezolvați operația de mai jos *

Prin utilizarea acestui formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dvs. pe acest site web.

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.


23 OCTOMBRIE: Părintele Constantin Sârbu, Sfântul din București


Părintele Constantin Sârbu – schiţă biografică

 Lipsurile copilăriei și anii de școală

Părintele Constantin Sârbu vede lumina zilei la 10 ianuarie 1905 în comuna Cavadineşti, județul Covurlui, în familia lui Gheorghe şi Maria Sârbu și rămas orfan de mic copil este crescut de bunica din partea tatălui care se îngrijește să-i sădească în suflet credința ortodoxă și să-i insufle dragostea de biserică. Peste ani părintele va evoca cu nostalgie duminica în care bunica lui în fața icoanei Maicii Domnului din biserică i-a destăinuit că mama lui îl veghează din locașurile cerești, spunându-i: „Aceasta este mama ta cea mai adevărată, la ea să te rogi ca să-ţi poarte de grijă”. Lipsurile materiale, împresurările dureroase ale sărăciei îl determină să întrerupă școala vreme de patru ani și să muncească din greu cu oamenii din sat fără simbrie, numai pentru mâncare. La sfatul bunicii în 1919, susţine examenul de admitere la Seminarul Teologic „Sf. Andrei” din Galaţi şi reuşeşte al treilea din cei 500 de candidaţi, făcând parte din prima serie de elevi de după primul război mondial. Deşi premiant în fiecare an de școală, nu este scutit de plata taxelor şcolare, motiv să muncească noaptea într-o fabrică de cherestea și ziua prin prăvăliile negustorilor. În ciuda condițiilor grele de trai reușește să termine cursul superior în doi ani, promovând câte două clase într-un an, iar ultima clasă, a VIII-a, o absolvă la Seminarul din Roman.

În toamna anului 1925 se înscrie la Facultatea de Teologie şi la Conservatorul de Muzică din Bucureşti și are de înfruntat aceleași neajunsuri materiale care îi vor șlefui, însă, în chip minunat sufletul de viitor preot. Nici în perioada studenției nu se poate bucura de tihna nopților dormite, fiind nevoit să doarmă în sala de așteptare a Gării de Nord după ce gazda îl evacuează din mansarda din Piața Amzei unde a dormit pe jos doi ani de zile. Mânca la cantina Gutenberg, după orele 14:30, mulțumindu-se cu resturile de mâncare care rămâneau de la studenții ce aveau cartelă de masă. În 1927, este primit în Ateneul STB (Societatea de Tramvaie Bucureşti) ca maestru de muzică şi se implică benevol în lucrarea misionară de la biserica Zlătari, sub îndrumarea părintelui Toma Chiricuță ca dirijor de cor, administrator şi colaborator al celor două reviste parohiale „Ortodoxia” şi „Fântâna Darurilor”.

Vrednic slujitor al altarului și al catedrei

În 1929 își termină studiile și până în 1934 funcționează pe postul de cântăreț al bisericii Lucaci din Capitală, neputând să găsească vreo parohie vacantă în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor. În 1934 se mută la Huși unde cu binecuvântarea episcopului Nifon Criveanu va primi diaconia la 15 august, iar a doua zi preoția pe seama Catedralei Episcopale din Huși, momente unice despre care părintele Sârbu mărturisește: „Stând în faţa icoanei Sfintei Fecioare şi rugându-mă cu lacrimi, cerându-i sprijin şi ocrotire, de unde până atunci eram timid şi temător, lipsit de curaj, m-am ridicat plin de putere, numai lumină, numai dorinţă de a sluji supremul Adevăr, aducând la picioarele lui Iisus propria făptură, fără a avea a mă mai teme de nimeni”. Înzestrat cu o voce frumoasă și cu pregătirea necesară este numit de același episcop director al Școlii de cântăreți din Huși și profesor de Sectologie, Catehism și Muzică vocală, iar în plan administrativ membru al Judecătoriei Protopopiatului Fălciu. „În calitate de director va reorganiza şcoala după modelul seminarial, cu internat (pentru 45 elevi din 105 înscrişi), cantină, bibliotecă, repetitor şi farmacie pentru elevi. Totodată sporeşte fondurile şcolii şi începe să strângă material lemnos şi cărămidă pentru construirea unui local modern. Până la ridicarea localului proiectat, pentru cele patru clase, care funcţionau în două chilii insalubre de la Episcopie, va închiria o casă cu etaj, numită Casa Vasuta. Pentru activitatea sa deosebită în misiunea pastorală şi de educare a cântăreţilor bisericeşti, episcopul îi va conferi rangul de iconom, pentru ca la 1 martie 1938 să-l numească ca al doilea protoiereu al judeţului Fălciu”[1]. … Continuare »