Arhimandritul Cleopa Ilie, o candelă aprinsă în întuneric; de Ieromonahul Cosma, m-rea Sihăstria


parintele cleopaPărintele Cleopa s-a născut la data de 10 aprilie 1912 în comuna Suliţa, judeţul Botoşani, într-o familie cu 10 copii, el fiind al cincilea copil al lui Alexandru şi Ana Ilie. Se pare că strămoşii părintelui Cleopa ar fi fost oieri, originari din Siliştea Sibiului, care, datorită persecuţiilor religioase de la sfârşitul secolului al XVII-lea, au trecut Carpaţii stabilindu-se în Moldova[1]. În familie a primit o aleasă educaţie creştinească, fapt ce i-a marcat pozitiv întreaga existenţă. De momentele copilăriei, de părinţii, fraţii, obiceiurile satului moldovenesc şi de modul cum a fost crescut în satul natal îşi va aduce aminte cu recunoştinţă toată viaţa.

A urmat ciclul şcolii primare în sat, evidenţiindu-se printr-o minte ageră şi mare dragoste pentru carte. Încă din fragedă copilărie îl cunoaşte pe Schimonahul Paisie Olaru din Schitul Cozancea, de la care a deprins primele nevoinţe monahale.

Intrarea în viaţa monahală

La numai 17 ani, în data de 12 decembrie 1929, a fost închinoviat la Schitul Sihăstria, fiind primit aici de Protos. Ioanichie Moroi, care îl va şi călugări la 2 august 1937. La Sihăstria Părintele Cleopa a mai avut doi fraţi, mai mari ca el, pe monahul Gherasim şi fratele Vasile, care însă au murit de tineri. În primii ani de viaţă monahală a făcut ascultare la stâna mănăstirii. Atunci, pe când mergea cu oile prin pădurile din jurul mănăstirii, l-a întâlnit pe pustnicul Ioan, fost arhiereu-vicar la Kiev, refugiat din Rusia sovietică datorită persecuţiei bolşevice. Acest arhiereu cu viaţă sfântă i-a descoperit fratelui Constantin, viitorul Părinte Cleopa, multe taine ce s-au împlinit toate la vremea lor.

În anul 1942 părintele Cleopa primeşte ascultarea de locţiitor de egumen, iar după trecerea la cele veşnice a stareţului său Ioanichie Moroi, în anul 1944, este ales egumen al schitului. În această calitate restaurează schitul, care trecuse în ultimii ani prin mai multe greutăţi, şi reorganizează viaţa monahală. Datorită strădaniilor lui, în anul 1947 schitul a fost ridicat la rang de mănăstire. 

Începutul persecuţiei

Regimul comunist, instalat la putere prin fraudarea alegerilor din 1946 şi în urma abdicării regelui în 30 decembrie 1947, a început să controleze despotic întreaga viaţă politică, economică şi culturală a ţării. Au început epurările, au fost înlăturate în mod brutal personalităţi marcante din diferite domenii de activitate, care nu acceptau compromisul şi delaţiunea. În acest sens, începând din anul 1948, pentru Părintele Cleopa, începe un greu supliciu, care va dura până în 1989, la căderea regimului ateu. În anul 1948, pe când avea 36 de ani, va fi anchetat prima dată în beciurile securităţii de la Târgu Neamţ[2]. Acest fapt a avut loc în ziua de 21 mai, când se pomenesc Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. În predica de la Sfânta Liturghie părintele făcuse o afirmaţie care a deranjat regimul, ceea ce a determinat ridicarea şi anchetarea lui. La puţin timp după eliberare va fi sfătuit de către un om cu frică de Dumnezeu, care făcea parte din structurile regimului, să se retragă într-un oarecare loc, până se vor linişti lucrurile. În acest sens, o notă informativă menţionează: În ziua de 23 noiembrie discutând cu călugărul Ioachim Spătarul despre Ilie Cleopa, a spus că a plecat din mănăstire, căci a fost anunţat de la miliţie (căci şi acolo sunt oameni credincioşi) că-l va aresta şi deci să se facă dispărut (sic). Nu mi-a spus de unde are această informaţie sau este o presupunere personală[3].

pr. cleopaStareţ la mănăstirea Slatina

În 1949 Patriarhul Justinian îl trimite pe Părintele Cleopa, cu un grup de 27 călugări din Sihăstria, la Mănăstirea Slatina, pentru a reorganiza viaţa monahală de acolo. La Mănăstirea Slatina el reuşeşte într-un timp extrem de scurt să adune un mare număr de călugări tineri, unii cu studii superioare, şi să organizeze o viaţă de obşte model. Aceste realizări ale Părintelui Cleopa, personalitatea puternică şi prestigiul de care se bucura în rândul credincioşilor au atras asupră-i persecuţii din partea regimului comunist. Începând cu plecarea din Mănăstirea Sihăstria, în 1949, Părintele Cleopa va trece prin foarte multe încercări.

Într-o sinteză a notelor informative, care face referinţă la începutul anilor 50, se menţionează: „Susnumitul s-a călugărit din anul 1937, a fost preoţit în 1945. Înainte de a fi stareţul Mănăstirii Slatina a fost stareţ la Sihăstria. În trecut nu este cunoscut să fi făcut vreo politică, iar în prezent nu s-a încadrat în nicio organizaţie politică. Susnumitul este un element duşmănos al regimului şi permanent se manifestă ostil la adresa guvernului şi regimului democrat popular. Astfel a fost semnalat de inf. Galina că în cursul lunii septembrie 1950 a spus că securitatea a vrut să-i ridice o icoană făcătoare de minuni, dar că plecând de la ei, motorul s-a oprit mereu şi ofiţerii securităţii s-au rugat în genunchi să ia icoana înapoi în mănăstire, iar el a trimis copii mici şi curaţi să facă această acţiune. Apoi a afirmat că o parte din oamenii securităţii s-au convertit iar ceilalţi nu mai îndrăznesc să se apropie de mănăstire.

În ziua de 29 iulie 1950, aflându-se în comuna Rădăşeni, raionul Fălticeni, ar fi spus că el este mare predicator şi vin la el mii de cetăţeni pentru a-i asculta predica, care durează două-trei ore. Apoi a afirmat că el este în legătură cu Patriarhia şi că a mers împreună cu patriarhul la o mănăstire de maici de lângă Tecuci, unde stareţa acelei mănăstirii a avut nişte vedenii. Tot cu această ocazie, în legătură cu colectivizarea agriculturii, a spus că preoţii de mir nu trebuie să facă nimic în această privinţă, că preoţii nu trebuie să vorbească decât despre Hristos”[4]. … Continuare »


DESPRE PROPOVĂDUIREA SFÂNTULUI APOSTOL ANDREI ÎN ȚINUTURILE NOASTRE, de Ioan Vlăducă


apopstolul andreiÎnvăţătura creştină a fost cunoscută de timpuriu în Dacia, mai ales în teritoriul dintre Dunăre şi Mare, viitoarea provincie Scythia Minor.

După Pogorârea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii la Ierusalim, în ziua Cinzecimii, Sfinţii Apostoli şi apoi ucenicii lor au început lucrarea de propovăduire a învăţăturii creştine, potrivit poruncii date de Mântuitorul Însuşi înainte de Înălţarea Sa la cer: Drept aceea mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh (Mt. 28: 19).

Regiunile sud-dunărene învecinate cu noi au fost evanghelizate direct de Sfântul Apostol Pavel şi de ucenicii săi.

Potrivit unei tradiţii consemnate de Sfântul Ipolit (c.170-c.236), Sfântul Apostol Andrei «a vestit (cuvântul Evangheliei) sciţilor şi tracilor». Episcopul Eusebiu din Cezareea Palestinei (265-340), cel mai de seamă istoric din primele veacuri creştine, în lucrarea sa, Istoria bisericească, scria că Sf. Apostol Andrei a propovăduit şi în Dacia Pontică, viitoarea provincie romană Scythia Minor (Dobrogea de azi). Monahul Epifanie (sec.VIII), în Viaţa Sfântului Apostol Andrei, afirmă că între popoarele evanghelizate de el se numărau şi sciţii. De asemenea, în Sinaxarul Bisericii constantinopolitane se precizează că Sf. Andrei «a predicat în Pont, Tracia şi Scythia».

În secolul al XIV-lea, scriitorul bizantin Nichifor Calist precizează că Sf. Andrei „a predicat în cetăţile Pontului Stâng, locuit de greci, romani şi geto-daci”, iar în literatura teologică românească această informaţie apare pentru prima dată în secolul al XVII-lea, în Viaţa şi petrecerea sfinţilor, scrisă de mitropolitul Dosoftei al Moldovei, în care se menţionează următoarele: „Apostolului Andrei i-au revenit prin sorţi Bitinia şi Marea Neagră şi Porţile Propontului, Halcedonul şi Vizantea, unde e acum Ţarigradul, Tracia şi Macedonia, Tesalia şi sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea şi altele ce sunt pe Dunăre, şi acestea toate le-a umblat.”

În sprijinul evanghelizării Daciei Pontice de către Sf. Apostol Andrei vin şi unele colinde şi creaţii folclorice dobrogene, care amintesc de trecerea sa prin acest teritoriu, ca şi unele toponimice (peştera Sf. Andrei, izvorul Sf. Andrei ş.a.). Izvorul Sf. Andrei, aflat la Sf. Mănăstire Dervent, ne dăruiește și astăzi apă tămăduitoare.[1] … Continuare »


Omagiu Părintelui Arsenie Boca, poezie scrisă de Monahia Teodosia (Zorica Lațcu)


arsenie boca icoana

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Noi, cei ce l-am cunoscut,

Şi Părinte drag l-am avut,

Simţim astăzi adâncă durere,

Dar şi mare mângâiere.

Căci noi ştim că şi acum,

Nu va înceta nici cum,

Viu să fie-n amintiri,

Chipul sfintei lui iubiri.

Şi cu toţi nădăjduim,

Cu Părintele să fim,

De vom împlini curat,

Sfaturile ce ne-a dat.

Iar acum la despărţire,

Cu smerenie şi iubire,

De la cel plecat în zare,

Cerem binecuvântare…

Cu nemărginită recunoştinţă,

Teodosia – Zorica Laţcu,

împreună cu toţi credincioşii,

copii ai Părintelui.

(Din volumul Poemele Iubirii)


Tache Rodas: „N-am nimic pe suflet. Nici nu mi-e frică acolo la Judecată”. Interviu realizat de m. Fotini


inmormantareInterviu emblematic cu Constantin (Tache) Rodas

Interviu realizat de Monahia Fotini, mănăstirea Paltin, anul 2011

„Nu renunț la credința mea! Când mi-a fost cel mai greu, prindeam curaj”.

Domnule Rodas, spuneți-ne ceva esențial ce v-a marcat în temnițele comuniste.

Maica Domnului. Mâncam în genunchi cu mâinile la spate și gamela în față. Seara, două ore, doi țineau, doi dădeau. Și într-un ciubăr cu apă, doi inși udau frânghii și te băteau peste cap și te rugai să nu mai dea că înnebunești. N-am înnebunit. Sunt sănătos. Maica Domnului m-a salvat totdeauna. Adică am ieșit teafăr. În ziua de 15 august, Adormirea Maicii Domnului, primul strigăt: Voinea, al doilea: Rodas. Dacă ați auzit de Voinea, l-au adus bătut măr ca să mă convingă. Întreabă Țurcanu: „Ia, zii, bă Voinea, lui Rodas ăsta, rezistă cineva la torturile mele?”. „Nu, domnule, nu!”. „Ai auzit, bă?”. „Am auzit”. Până la urmă zice: „Am vorbit cu directorul să-ți aducă un preot să te dezlege de jurământ”. Aici iar nu am mințit.

A venit colonelul Zeller ca să facă reeducarea acolo la Pitești. L-a adus Țurcanu lângă el și lângă mine și zice: „Ăsta (arată către mine) ne-a dus pe toți”. „Nu, Maica Domnului”.

La Gherla, mulți zic că am ieșit în fabrică la bine, dar nu. Eram în camera de „distracție” acolo. Și într-o zi, zice: „Tu, tu, tu în curte, la curățat de zarzavat!”. Și tăiam niște dovlecei pentru mâncare, ca pentru ciorbă și am spus cuiva: „Fii atent cu cei de la Pitești, că e foc cu ei. Nu cunoști pe nimeni, să te abții să spui ceva!”. În ziua aceea, când m-au scos acolo, am văzut un cetățean de la Sinaia care era cu mine și i-am spus și lui: „Nu mă cunoști. Să te ferești să vorbești cu cei de la Pitești!”. Și ăsta m-a spus lui Țurcanu. Și zice: „Fugi, măi, că ăsta este informatorul Securității. Te-a păcălit pe tine, banditul!”. Și am luat o bătaie!… Cu bastoane, cu pumni, cu de toate. Asta a fost sâmbătă seara. Duminică dimineața, după bătaie m-au plimbat prin vreo 5-6 camere cu deținuții care veneau din schimbul de noapte ca să le spun ce am făcut. „Ia, spune, mă!”. „Am pus în gardă pe unii să se ferească de cei de la Pitești că sunt criminali”. Erau speriați toți că le vine rândul și lor. Dar Țurcanu zice: „Le vine rândul și lor”. Pe urmă, cu șuturi în fund m-au dus într-o celulă.

tache rodasA doua sâmbătă m-a luat din nou. La fabrică, erau două schimburi și acum schimbul care fusese de noapte, era de dimineață în camere. Iar m-a „botezat” Țurcanu. Aoleu, mamă! M-a plimbat apoi prin cinci camere, dar ieșirea din camere era cu șutul în fund, „ca să merg mai repede”. Și pe urmă toată lumea a aflat că am murit. Și ca să liniștească spiritele, m-au scos în fabrică. M-au dat la tâmplărie, dar n-am putut. Mi-au dat un robanc, o rindea din aia mare, dar n-am putut să o ridic. Pe urmă, m-au dat la scaune. Dar ce să faci cu o rindea din aceea mare? M-au dat la vopsitorie. Acolo era bine. Era un student la Medicină. Ăla bătea la ficat. Și s-a așezat lângă mine: „Rodas?”. „Da!”, zic. „Aveți un frate. Ăla sunt eu”.

Și ultima întâmplarea pe care vreau să v-o spun: eliberarea. La Aiud, ca la Pitești și Gherla era: ori mori, ori zici ca ei și devii turnător. La Aiud era colonelul Crăciun. M-a apărat și aici Dumnezeu. Dacă mă băga la ateliere, mă nenorocea. La atelierul de fierărie era foarte greu. M-au luat la depozitul de materiale (separat de fabrică). Ce-i păcăleam! M-au prins pe urmă. Îmi cereau 100 kg. de benzină, dar benzina e la litru și eu le dădeam 100 de litri în loc de 100 kg., să fie mai ușoară la litru. Șoferul directorului făcea: „Hai, domnule ministru, îmi mai dai?”. „Îți mai dau”. După câteva zile mă cheamă ofițerul politic: „Ce faci?”. Și am stat în cameră până seara, la dormitor. Și acolo, doi: Lungu Dumitru, învățător, unul dintre șefii mei și încă unul student la Drept, terminase Teologia care mi-a zis: „Tache, aici e reeducare”. „Nu fac!”, am țipat. Șeful comitetului a fost în proces cu mine. Mă duc la el acolo și îi zic: „Băi, cât stau aici, nu scoți o vorbă!”. Și a fost liniște seara. A doua seară, mă întreabă Lungu: „Ce i-ai făcut?”. „I-am zis să nu vorbească”.  A patra zi a început nebunul. A plecat. Și mi-a luat bagajul, că aveam bagaj: niște pantaloni și niște ciorapi.

tache rodasDupă câteva zile, văzând că-s încăpățânat, ofițerul politic și doi gardieni m-au scos în curtea mare a fabricii. Ieșeau toți din fabrică și ziceau: „Hai că te omoară!”. „Nu”, zic. „Am trecut pe aici la biroul lui Crăciun, colonelul, comandantul închisorii”. A fost băiat de treabă. Eu, unde mă duc fac câte o Cruce la ușă. Intru singur, până vine să-mi deschidă cineva. Și acolo i-am zis: „Eu nu renunț la credința mea”. Dar tare. Eu, care nu vorbesc așa. El: „Care credință?”. Eu: „A mea”. N-am spus: „religioasă sau legionară. Domnule, noi, frații de cruce, doar dacă eram creștini intram în Frăție”. Și am repetat de vreo 2-3 ori. Crăciun a luat șapca de pe cap, o mușca și o rotea așa și zicea: „Rodas! Rodas! Rodas!”. Eu: „Nu vă enervați, că asta e hotărârea mea”. Pe urmă m-au băgat la zarcă. Părintele Justin știe. La zarcă era mai bine: nu te supăra nimeni. Ce făceai, acolo? Eram patru inși pe trei paturi. Nu aveai voie să stai rezemat de perete. Aveam și program de rugăciune, la ora 5 după-masă: Paraclisul, acatiste. Stând aici un timp, ăștia tatonau. Mă scoate în curte: trei inși. Nu știam cine sunt ăia. Și cine crezi că era? Părintele Ioan Iovan. Mi-a spus numele, fără să ne fi văzut și acolo, în curte la Aiud, mi-a zis: „Te pomenesc în rugăciunile mele toată ziua”. Știa „distracția”, probabil.

Altădată, ședință. Era Crăciun. Zice: „Băi, voi sunteți tâmpiți. S-a dus rusul acela, Gagarin în cer și n-a găsit niciun Arhanghel, niciun Dumnezeu, nimic”. Noi râdeam. Altădată vine Crăciun cu o scrisoare. Nu puteai vorbi unul cu altul, căci aveam polițiști, unul în față, unul în spate. N-aveai voie să te uiți. Crăciun avea o scrisoare de la soția prințului Ghica. Și ne-a arătat scrisoarea care era de la „doamna…”, dar la ei nu exista doamnă, numai „tovarășă” și citea: „Dragă Alecule, băiatul e medic la Filantropia, fata e la Facultate…”. Și zice Crăciun: „Vedeți, băi? Noi suntem oameni. Avem grijă de voi. Ia citește!”. O citește prințul și zice: „Da. Scrisul e al soției mele, dar scrisoarea e dictată de Securitate”. Mamă, a sărit Crăciun ca ars și a plecat. Apoi ne-a băgat la cameră.

Și alta acum… Noi am fost ultima serie[1], adică în lume vom fi primii pentru că „cei din urmă vor fi cei dintâi”. Ne-au scos în curte, bagaj n-aveam. Și mă căutau mulți: „Tache Rodas unde e? Îl cheamă cineva la celular”. Erau trei preoți călugări de la Patriarhie paralizați: „Tache, să ne bărbierești tu, că ne ducem acasă!”. Gardianul la ușă: „Ce faci?”. Eu: „Șșt. Pleacă de aici. Acum eu dictez”. Da’ obraznic, știți? Mi-au mulțumit părinții.

Dar pe drum, au început să vorbească prin tren de mine. Și s-a urcat în tren pe la Brașov o cetățeancă și, ascultând ce se vorbește despre mine, zice: „Dacă domnul ăla e așa, mă mărit cu el”. Zic: „Norocul meu”. M-au adus la ea și-mi zice: „Doamne ajută! Eu sunt din Predeal. Am vilă aici, nu-ți trebuie serviciu, nimic. Am cu ce trăi. Am auzit de dumneavoastră”. Mi-a dat adresa. În gară, un cetățean din Câmpina a urcat în tren și m-a căutat. Zice: „Domnule, cobori cu mine în gara de vest pentru că e o singură mașină care merge în oraș”. Și a venit maică-mea și cu toții se întrebau: „A venit?”. „N-a venit”. A stat ore în gară: „N-a venit”. Dar eu eram acasă, îi așteptam la ușă. Și i-am zis mamei să fie sănătoasă și cu voie bună.

interviuAuzi? Să râzi mereu. Chiar dacă ești supărată, să nu arăți treaba asta. Să râzi! E arma. Auzi? Și când intri undeva ca să nu ai probleme, faci la ușă o cruce.

Cum ați reușit să rezistați așa după atâția ani de închisoare?

Când mi-a fost cel mai greu, prindeam curaj. Dar nu știam de ce. Într-o duminică, comitetul ăsta al nostru începe să țipe la noi în cameră: „Fața în jos să nu vezi pe nimeni!”. Și într-o zi vine Țurcanu și zice: „Relaxați-vă! Să cânte fiecare câte un cântec!”. Ăla a cântat, ăla a cântat. Apoi vine la mine: „Nu cânt că nu am voce. Nu am voce de cântat. Eu nu cânt”. Zice: „Cântă!”. Am cântat ceva (cu substrat pentru el), dar n-am gândit. Așa mi-a venit: „Te-aștept pe-același drum de altădat’!/ Ca să-nțelegi că n-am uitat/ Calea visului pierdut”. Atât mi-a trebuit. Dă-i! Pe el! M-a „botezat”[2] Țurcanu. Dar nu m-a durut niciodată. Nu am țipat niciodată. Aș minți, nu fac pe grozavul! Nu m-a durut, n-am simțit durerea niciodată. E de neînțeles. Sau când jucau pe tine câte o sârbă de asta moldovenească, nu țipam niciodată. Și odată mi-a întors capul ca să vadă de ce nu țip. Câte unul sărea pe pat ca o minge, să râdă ăia. Aveam paturi din astea de spital, să zic așa. Odată ca să mă agațe cu ceva, mi-au zis: „Ștergi cimentul pe sub paturi!”. În spatele meu, unul: „Tache, să nu spui nimic!”. „Nu spun, să mor”, zic eu. Și a venit gardianul: „Aveți ceva de spus?”. Și ăla a ridicat mâna. Gata m-a turnat. Ăsta zice: „Tache a spus că nu spune”. Eu: „Minte, domnule. N-a auzit bine. Am spus că am zis tot. Ce să mai spun?”.

Dar cu Crăciun? La zarcă, la frigider, aoleu mamă, vara înghețai acolo. Te pedepsea aiurea. M-a băgat acolo, trei zile și nopți. La zarcă, gardianul mă întreba: „Ți-e frig?”. „Puțin”, zic eu. Dar era cald. Ei erau înfrigurați. Ăia din cameră în fiecare zi îmi tăiau din pâinea lor câte o parte ca să mănânc, când o să ies după trei zile. Dar eu: „Mâncați voi, că eu am mâncat”. Cum era dormitorul? Ca un cavou de beton de la cimitir. Ai văzut cavou la cimitir, cavou de beton? Așa era și patul tot de beton. La cavou n-ai pat. Acolo aveam pat de beton, scaun nu exista și nu aveai voie să stai în timpul zilei nici rezemat, nici pe pat. Am mâncat odată o bătaie!… Aoleu!

La Brașov, aveam o secție și lucram acolo și făceam pulovere pentru ei. Era un gardian tânăr. Făceam și cruciulițe din os. Îmi dădeau săpun cam cât o cutie de chibrituri, dar nu-l consumam și băgam în el, dacă erau, medalioane, ceva. La Jilava, l-a prins pe altul și ăsta m-a turnat. Și intră în cameră: „Bă, ia adu săpunul încoace”. Nu s-a găsit nimic. Nimic. Dar m-au bătut, mamă, mamă! La cameră: „Mă, ia vino-ncoace, ăla, care te-am bătut”. M-a băgat în biroul lui acolo și zice: „Ia și mănâncă!”. Am mâncat. „Băi, te duci în cameră, nu spui că ai mâncat. Spui că te-am înjurat”. „Mulțumesc”. Deci, „m-a plătit”. Am venit acasă. Asta e! Auzi? „Bătaia e soră cu moartea”.

La subsol, acolo la Securitate, acolo eram singur. Era bine. Cum să spun? Aveam duș. Ziua făceam duș și pe urmă mergeam întruna ca leul în cușcă și urmam instrucțiunile: „Să nu vorbești tare, să nu te uiți pe geam, să nu stai aproape de ușă!”, tot din astea. Și după vreo 7-8 luni de zile, deschide unul ușa. Eu stăteam așa în fața lui. „Întoarce-te cu fața la perete!”. Eu: „Cum să mă întorc?”. El: „Păi, uite ce scrie acolo!”. Eu: „Nu-i adevărat! Nu-i adevărat!”. Aicea l-am jignit. I-am zis: „Am și eu patru clase primare ca dumneata. Știu să citesc”. Aoleu, mamă! Și mi-a pus cătușe din acelea cu dinți. Trebuia să aibă aprobarea doctorului să mă consulte, dacă sunt sănătos. A găsit că-s vinovat. M-a băgat la carceră. În a treia noapte am căzut. Picioarele nu mă mai țineau. Deschide ușa, vine doctorul. Aveam tensiunea 26 în loc de 14. „Cine l-a băgat aici?”. A dispărut ăla. Avizul medicului mi-a prins bine pe urmă. Am avut o celulă frumoasă. Aveai voie să stai în pat. Îmi dădeau medicamente. Boier, o lună de zile. Domnule, eu spun drept, eu nu-mi dau seama că n-am fost acasă în temniță. Am fost în concediu de odihnă.

cu m-rea paltinAuzi? Eram acasă. Ziceam că nu mă însor că mi-era frică de femei. Și eram la serviciu. Aveam de lucru și seara am dat drumul la radio: vorbeau despre mine (Rodas a făcut, a dres). Am lăsat lucrările. M-am dus la unchiu-meu pe Bobâlna. Au pus ei păturile în geam și au ascultat la Europa Liberă povestea cu „distracția” când m-au plimbat pe la Gherla și cum m-au bătut pe mine acolo. Dar eu sunt sănătos. Alții stau acasă și abia se mișcă. Nu sunt învățați. N-am nimic pe suflet. Drumul e liber oricând. N-am ce să regret în viața asta. Nici nu mi-e frică acolo la Judecată.

Faceți rugăciune la miezul nopții? Eu, chiar dacă mă culc seara la ora 10, mă scol la 12 fără un minut, fără ceas. Cineva mă scoală. Nu știu cine. Hai, că am vorbit pentru doi ani de zile.

[1] Adică ultimii eliberați.

[2] Se referă la bătăi crunte până la sânge.

(Interviu publicat în Revista Atitudini Nr. 64)


Nemuritorul Constantin (Tache) Rodas s-a dus cu Maica Domnului la cer. „Dacă oi ajunge în Rai la Maica Domnului mă duc prima dată. Mă duc la ea ca să îi mulțumesc pentru tot cât a făcut pentru mine.”


a murit tache rodasNemuritorul Constantin (Tache) Rodas s-a dus cu Maica Domnului la cer. „Dacă oi ajunge în Rai la Maica Domnului mă duc prima dată. Mă duc la ea ca să îi mulțumesc pentru tot cât a făcut pentru mine.”

În zi de mare sărbătoare, în timp ce Biserica o prăznuia pe Maica Domnului intrând în Templu, pentru a-și pregăti sufletul și trupul spre primirea Fiului lui Dumnezeu, Tache Rodas a zburat la cer de mână cu Maica Domnului, cea pe care a iubit-o întreaga sa viață cu tot sufletul său cu o dragoste neînvinsă, nici de tortura pușcăriilor comuniste, nici de defăimări, nici de vreo altă primejdie sau durere. Nu doar că acum o va vedea în rai pe Maica Domnului față către față, dar Aceasta însăși a coborât la slujitorul ei, din Biserica luptătoare, și l-a ridicat cu ea la cer, la Fiul ei cel iubit, intrând în Biserica biruitoare, pentru a primi cununa biruinței. Biserica biruitoare cu siguranță trebuie să fie a celor biruitori. Tache Rodas a fost nebiruitul ostaș al lui Hristos, sfidând moartea și torturile din pușcăriile comuniste printr-o credință de nezdruncinat. Această credință a purtat-o în suflet prin rugăciunile și mijlocirea Maicii Domnului.

„Totul în viața mea a fost Maica Domnului”, ne spunea adesea Bădia Tache, cum îi plăcea să fie numit. Cu ajutorul Maicii Domnului Tache Rodas a făcut neputincioasă toată lucrarea diabolică a comunismului, scăpând nevătămat din temutul experiment Pitești, unde trebuia să-ți negi credința și neamul, până și propria ta mamă. Nu doar că a supraviețuit, dar Tache, un adevărat răbdător de chinuri al lui Hristos, a biruit Piteștiul, nelepădându-și credința, neturnând pe nici unul din camarazi, avâd tăria să râdă în fața pumnului lui Țurcanu. Această forță, mai presus de fire, de a râde atunci când ești bătut, Tache ne mărturisește că nu-i aparținea, ci toată puterea lui o atribuia ajutorului Maicii Domnului, pe care îl cerea neîncetat: „Am avut mare nădejde și ajutor de la Maica Domnului. Știți, ea e milostivă și pe ea o rugam să intervină la Judecătorul să mă ierte și mari minuni am mai pățit eu cu Maica Domnului. Multe… Maica Domnului m-a ajutat să înfrunt toți cei 17 ani de pușcărie”.

la manastirea paltinCu conștiința curată și inima arzând de dragoste pentru Dumnezeu și aproapele, nu s-a temut niciodată de moarte și neînfricat a mers întreaga-i viață, care i-a dăruit ani din destul, ajungând până la vârsta de 96 de ani. „Nu m-a lăsat Maica Domnului. Și când nu vrea Dumnezeu să mori, nu mori. Încercări am avut destule, dar Maica Domnului m-a salvat, de necrezut. N-am nimic pe suflet. Drumul e liber oricând. N-am ce să regret în viața asta. Nici nu mi-e frică acolo la Judecată”.

Pentru câteva luni, Mănăstirea noastră a avut bucuria și privilegiul de a-l îngriji în neputința bătrâneții pe Bădia Tache, împreună cu soția sa, Matilda, care au primit cu multă recunoștință asistența medicală acordată de maicile mănăstirii Paltin, în azilul de bătrâni, pe care mănăstirea noastră îl deservește. În toată perioada cât au stat la noi, bădia Tache ne încuraja cu sfaturi și ne întărea cu rugăciunea, dar aproape zilnic striga după Aiud, locul unde și-a dorit să-și dea obștescul sfârșit și  să fie înmormântat. Motiv pentru care Tache, împreună cu soția sa, s-au mutat la mănăstirea înălțată chiar pe locul gropilor comune ale temutei închisori de la Aiud, ctitorie a Părintelui Justin Pârvu. Aici, sub oblăduirea blândului lor duhovnic, Părintele stareț Augustin și sub îngrijirea caldă a monahilor, și-a dus nevoința ultimilor doi ani ai vieții sale, cu dor de camarazii săi de suferință, dintre care unii odihnesc în pământul Aiudului, pe Râpa Robilor. A vrut să fie cu ei și lângă ei până la sfârșitul vieții sale pământești, ca un fidel camarad, care nu s-a dezis niciodată de prietenii săi.

Tache Rodas va fi în mormântat marți, la mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci din Aiud, acolo unde odihnește și iubita lui soție, Matilda.

Veșnică să-i fie pomenirea iar noi să avem parte de rugăciunile lui!

(a consemnat M. Fotini)


File din Dosarul Ierosch. Daniil Sandu Tudor: „El îşi poate duce tot atât de bine viaţa de sihăstrie şi mărturisirea Domnului şi în puşcărie”


sandu tudorDeclarațiile de mai jos sunt ataşate volumului 6 al dosarului 113668, de la fila 416 până la fila 433 și cuprind note informative ale turnătorilor Securității infiltrați în aceeași celulă cu Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) în perioada anchetelor și a detenției de la Aiud:

Declaraţie, 16.06.1958

În legătură cu Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) declar următoarele:

Din capul locului mi-a atras atenţia că dacă vrem să discutăm amândoi, nu vom vorbi decât despre probleme bisericeşti, de morală creştină şi filosofie, natural dacă mă interesează. Altfel refuză orice discuţie şi preferă să mediteze, fiind învăţat cu aceasta din viaţa de sihăstrie pe care o duce. Are multă experienţă din obiceiurile poliţieneşti şi ştie că este frecvent cazul de a se introduce în celule tot felul de codoşi care să tragă de limbă pe cei năpăstuiţi.

Am fost de acord cu el şi până ieri m-a tot suspectat să vadă în ce ape mă scald. Mi-a mărturisit aceasta şi și-a cerut scuze pentru îndoiala cu care m-a tratat. Mi-a spus cu această ocazie că a mai fost arestat timp de doi ani, că a fost la Canal, dar a fost achitat datorită dârzeniei cu care a fost înzestrat de Dumnezeu să se apere.

A cunoscut cu această ocazie tot felul de oameni şi josnicia lor, vânzându-i pe semenii lor pentru un blid de mâncare sau mici favoruri. Nu se miră că oamenii de rând  sunt în stare să comită  asemenea fapte, când alţii cu renume au dat dovadă de slăbiciune şi s-au  vândut. Ca exemplu de oameni folosiţi ca informatori ai Securităţii în libertate mi l-a dat pe un doctor de la Târgu-Neamţ. Acesta a fost pus să servească informaţii despre el. Se afla la o mănăstire unde se ţineau  nişte cursuri. Acest doctor  a fost angajat să ţină cursuri de higienă şi alte sfaturi  medicale. După câtva timp împrietenindu-se amândoi, doctorul i-a spus ce însărcinare are şi l-a rugat să dicteze personal nota informativă ce urmează să o prezinte. I-a dat apoi sfaturi ce motive să invoce pentru a se descotorosi de această muncă.

În privinţa  arestării, spune că a venit în Bucureşti de la sihăstria lui din Rarău cu câteva zile (2-3) înainte pentru a prezenta lui Zaharia Stancu un poem al său, la indicaţiile prealabile ale acestuia, precum şi pentru diverse treburi personale. În aceeaşi seară a fost invitat la masă de Zaharia Stancu  unde au mai fost de față încă câţiva literaţi de actualitate, printre care şi Jebeleanu. Urmau să se întâlnească astă-seară pentru a citi şi discuta poemul. Imediat ce a sosit în Bucureşti l-a anunţat telefonic pe Zaharia Stancu de sosirea lui. Nu a precizat, poemul a rămas la Stancu sau l-a luat cu el.

A fost găzduit la un prieten al său, profesor universitar de fizică-chimie. Vineri noaptea s-au trezit cu Securitatea care avea mandat de arestare pentru profesorul respectiv. Aceştia dând peste el acolo şi cum nu era anunţat de gazdă la miliţie, a fost luat pentru lămurirea situaţiei ca contravenient. Pur şi simplu a căzut ca musca-n lapte, spune el.

Adus aici şi pentru a da dovadă de exces de zel, este acuzat de activitate subversivă contra R.P.R.

Se căieşte că n-a fost destul de prevăzător, căci dacă ar fi avut bănuieli că va fi arestat, n-ar mai fi venit la Bucureşti,  ci s-ar fi ascuns la vreo mănăstire retrasă, unde nu l-ar mai fi găsit nimeni.

Se gândeşte ce durere trebuie să fie în mijlocul familiei prietenului său, care are un trecut politic şi este rudă cu Titel Petrescu.

Spune că a fost ameninţat că dacă  nu vorbeşte sincer despre  activitatea  lui  subversivă şi legăturile ce le are cu diverşi legionari, se va recurge  la metode mai convingătoare decât vorba frumoasă. Nu crede însă că se va ajunge la bătaie ţinând cont de vârsta lui (61 ani), de faptul că este călugăr şi în plus că suferă de tensiune  şi hernie. Este foarte scârbit că unul din anchetatori şi-a permis să-l înjure (…).

dosareDeclaraţie, 18.06.1958

În legătură cu Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) declar următoarele:

Este foarte revoltat pentru că a observat, zice el, la ultima  anchetă că nu există motive temeinice care să justifice arestarea lui. I se cere să vorbească despre activitatea lui subversivă, iar când cere să i se spună în ce constă aceasta, i se răspunde că va fi demascat la timp, dar până atunci să vorbească singur despre ea. Aceasta îl face să creadă că nu există nicio probă serioasă contra lui şi că acum se încearcă a se născoci ceva. Nu va admite să se umble cu înscenări şi chiar dacă ar fi să sufere o condamnare, speră să scape cu viaţă şi ştie el cum să procedeze ca să vă tragă la răspundere pentru nedreptatea ce i s-a făcut. Se merge până acolo încât toţi cei ce merg la el să se spovedească şi să-i îndrumeze pe calea adevărului, sunt consideraţi ca făcând parte dintr-o organizaţie contrarevoluţionară al cărei cap este el.

Nu-şi poate închipui cum anchetatorul său, deşi un om tânăr, îşi permite să-l înjure şi să-l ameninţe. Îi este milă de el căci este un rătăcit care şi-a vândut sufletul şi conştiinţa. Păcat de el căci pare să fie un om inteligent. Este mulţumit totuşi că prin comportarea şi atitudinea luată, i-a impus acestuia bună cuviinţă în faţa sa. Pentru viitor şi-a stabilit o linie de conduită care să oblige pe anchetator să-i acorde respectul cuvenit  ca reprezentant al Bisericii.

În niciun caz nu va admite să fie călcat în picioare şi batjocorit. Dacă se intenţionează să fie condamnat cu orice preţ, să i se spună cu frumosul acest lucru şi este dispus să semneze orice i se cere. El îşi poate duce tot atât de bine viaţa de sihăstrie şi mărturisirea „Domnului” şi în puşcărie. Nu-l înspăimântă singurătatea. În niciun caz nu va accepta să tragă după el şi alţi oameni. Este de acord cu orice i se cere în ceea ce-l priveşte pe el personal. (…)

Părerea lui este că motivele  arestării sale s-ar putea datora şi următoarelor fapte:

El are un „ucenic” al său (cum îl numeşte fără să-i spună numele) care este plecat la Paris. Acesta a început să publice în presa franceză nişte articole în care vorbeşte şi despre el. Felul în care îl prezintă, este adevărat că ar însemna pentru el în aceste momente un oarecare pericol. În al doilea rând, fosta  lui soţie se află tot la Paris şi împreună cu profesorul Ciorănescu de la Sorbona (nu ştiu dacă nu este vorba cumva de Emil Cioran, căci el l-a numit Ciorănescu) s-au hotărât să facă o antologie a literaturii  române. (…)

icoanaDeclaraţie, 3.07.1958

În  legătura  cu Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) declar următoarele:

Din relatările sale rezultă că la Cluj a fost ultima oară cu 1-2 săptămâni înainte de a fi arestat. Acolo voia să se întâlnească cu episcopul ortodox provenit din foştii uniţi (greco- catolici), pe care însă nu l-a găsit fiind plecat la Roman, a cărui episcopie o girează. Nu a spus pentru ce voia să-l întâlnească. Cu această ocazie a stat de vorbă cu un preot, vechi prieten  al său, nu i-a spus numele, care l-a informat că stareţul şi călugării de la mănăstirea Polovragi din Oltenia  au fost arestaţi. Motivele arestării lor se datoresc  faptului că deşi ştiau că în comuna respectivă se afla un colonel fugit după 1944, trăind deghizat la o femeie din sat, nu l-au denunţat. Mai mult încă, aceştia se fac vinovaţi  că l-au şi ajutat în toată această perioadă. El a fost divulgat în urma unei certe iscate între două femei: cea care-l adăpostea şi o alta care o concura. (…)

Afirmă că în jurul Patriarhiei s-au adunat foarte mulţi foşti politicieni eliberaţi din închisoare sau care încă nu au fost descoperiţi. Aceştia se află atât în rândul preoţilor, al personalului administrativ, al salariaţilor din întreprinderea Patriarhiei, cât şi în corală. (…)