De ce nu trebuie să îl primim pe Papă ca un binefăcător? Despre slujirea împreună cu ereticii


de Ioan Vlăducă

Există şi alte canoane care interzic slujirea şi prăznuirea împreună cu ereticii?

Da. Între Canoanele Sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli se află şi acestea:

CANONUL 46

Episcopul, sau Presbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul?” [Apost: 47: 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartag: 1; Vasilie: 1, 20, 47, 2, Cartag: 6, 15].

TÂLCUIRE

Dreptslăvitorii creştini se cuvine a se feri de eretici, şi slujirile lor a le urî. Iar mai vârtos însuşi ereticii se cuvine a se mustra şi a se înţelepţi de către Episcopi şi Presbiteri, doar cumva vor înţelege şi se vor întoarce din rătăcirea lor. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte că, oricare Episcop, sau Presbiter, ar primi ca de drept şi adevărat botezul ereticilor sau jertfa ceea ce se produce de dânşii. Unul ca acesta, poruncim ca să se caterisească. Fiindcă ce conglăsuire are Hristos cu diavolul? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Căci cei ce primesc cele de către eretici, sau şi ei au aceleaşi socoteli ale acelora, sau cel puţin nu au osârdie spre a-i scoate pe dânşii din cacodoxia (credinţa cea rea – n. n.) lor. Că cei ce bine-voiesc (adică se învoiesc) la slujbele acelora, cum pot a-i mustra pe ei ca să lepede eresul lor cel cacodox şi rătăcit?”[1]

 CANONUL 70

„Dacă vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau oricine din catalogul clericilor, va posti împreună cu Iudeii, sau va prăznui cu dânşii, sau ar primi de la dânşii ospăţurile praznicului, precum azime, sau ceva de acest fel, să se caterisească, iar de va fi mirean, să se afurisească”[Apsotolic: 7, 65, 71; Sobor 6: 11; Ant: 1; Lao: 29, 37, 38; Car: 60, 81, 117].

TÂLCUIRE

„Dacă cel ce numai se roagă împreună cu cei afurisiţi, se afuriseşte, sau cu cei caterisiţi numai, împreună se cateriseşte, cu mult mai vârtos cel ce posteşte şi serbează împreună cu Iudeii ucigaşii lui Hristos, cleric fiind se cateriseşte, iar mirean se afuriseşte. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau oricare fiind din catalogul clericilor, posteşte cu Iudeii, sau serbează cu dânşii Paştile, sau alte sărbători, sau primeşte de la dânşii daruri de ospăţ ale sărbătorii lor, precum sunt azimile (pe care ei la zilele pascăi lor le mănâncă, şi la toată sărbătoarea lor, şi la toată jertfa azimele produce), sau altceva ca acestea, primind să se caterisească. Iar de va fi mirean să se afurisească. Căci măcar deşi cei ce primesc unele ca acestea, şi împreună postesc şi împreună prăznuiesc, nu sunt de o cugetare cu Iudeii (că de ar fi fost unii ca aceştia, s-ar cuvenit nu a se caterisi, sau a se afurisi, ci şi anatemei a se da după Canonul 29 al Soborului din Loadiceea). Dar însă dau prilej de sminteală, şi presupunere că cinstesc slujbele Iudeilor, care lucru este străin de dreptslăvitori. Las a zice, că şi se spurcă unii ca aceştia cu împreună petrecerea ucigaşilor de Hristos. Către care zice Dumnezeu, postul şi nelucrarea şi sărbătorile voastre le urăşte sufletul meu”.[2]

CANONUL 71

„Dacă vreun creştin ar aduce unt de lemn la Altarul păgânilor, sau în Sinagoga Iudeilor, în sărbătorile lor, sau lumânări ar aprinde, să se afurisească” [Apost: 7, 65, 70; Sobor 6: 11; Ant: 1; Laod: 29, 37, 38; Cart: 59, 82, 123]. … Continuare »


Idolul Papa. Despre supremația și infailibilitatea papală


de Ioan Vlăducă

Definiții 

Supremația papală și infailibilitatea papală sunt două erezii strâns legate una de alta. Supremația papală este pretenția papei de a fi împărat și dumnezeu, adică stăpân suprem peste cele materiale și spirituale. Este evident că, dacă se consideră dumnezeu, consideră că este și infailibil. De aici rezultă a doua erezie, cea a infailibilității papale, conform căreia papa nu poate greși.

Forme de exprimare

Papa a luat locul lui Dumnezeu pe pământ

De-a lungul timpului, aceste erezii s-au exprimat în mai multe forme:

„Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”;

„Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”;

„Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”;

„Papa este Dumnezeu pe pământ”;

„Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”;

„Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea de la Papa”;!!!

„Toată puterea Bisericii emană de la Papa”;

„Papa e izvorul preoției”;

„Cel mai important lucru din religia creștină este infailibilitatea Papei”;

„Papa și ca învățător privat este infailibil”. … Continuare »


Monahul Teodor Stănescu s-a mutat în ceata Mărturisitorilor din temnițele comuniste. „Fac parte din GENERAŢIA 1948, Generaţia care NU a avut tinereţe”.


Scurtă Autobiografie:

Sunt un fost deţinut politic. Fac parte din GENERAŢIA 1948, „Generaţia care NU a avut tinereţe”. Am executat 8 ani de închisoare; de la etatea de 21 de ani până la etatea de 29 de ani (Arestat la 7 mai 1949 şi eliberat la 30 apr. 1957). Am fost anchetat la securitatea Calea Rahovei din Bucureşti şi am fost încarcerat în închisorile Jilava, Uranus din Bucureşti, Piteşti, Gherla, Marmezon din Bucureşti şi altele. M-am declarat peste tot ca funcţionar (am fost şi funcţionar la Ministerul Justiţiei – Cazierul judiciar) şi în dorinţa de a ajunge la ”Înalta Universitate din blestemata închisoare Aiud”. Dar pentru că am fost judecat şi condamnat într-un lot de studenţi am avut parte de iadul de la Piteşti (din februarie 1950 până la desfiinţarea iadului în 1952).

În urma evenimentelor din decembrie 1989 (o ordinară lovitură de stat) au explodat în mine idealurile tinereţii mele: ”Credinţa Strămoşească – Ortodoxă, Dragostea de Neam şi Ţara”, pentru care am fost condamnat şi am suferit toată viaţa.

Am participat, după 1989, la realizarea expoziţiei ”Cartea interzisă”, din subsolul fostului sediu al Direcţiei a-5-a a securităţii din Bucureşti; Conferinţe la ASCOR privind trecutul neamului; la Monumentul de la Balaciu – Ialomiţa, “Mormântul celor fără de mormânt”, am ridicat mai multe troiţe; am participat la ridicarea Bisericii Ortodoxe de la Institutul Agronomic Bucureşti (de la iarbă verde până la sfințirea bisericii). Am participat la realizarea Paraclisului – bisericuţă din fosta închisoare pentru femei de la Mislea şi alte acţiuni de-a lungul timpului

După Paştele din 2003, ca de obicei m-am dus la mănăstirea Petru Vodă la părintele Iustin Pârvu. Sfinţia sa era îngrijorat de soarta casei monahale de la Aiud care a fost începută în vara anului 2002. Decedase camaradul Emil Cociş, cu care părintele Iustin a fost în închisoare la Baia Sprie, şi care s-a ocupat de construirea casei monahale de la Aiud, construcţie ce a fost abandonată după moartea acestuia. Îngrijorarea părintelui m-a sensibilizat şi, când m-am întors în Bucureşti, mi-am anunţat familia de intenţiile mele de a pleca la Aiud şi a relua lucrările lăsate în paragină unde am rămas (şi nici nu aş fi plecat dacă nu aş fi fost nevoit să plec) până în 2009.

Ajungând acolo am găsit locul într-o stare jalnică, era „sediul” oamenilor fără căpătâi ai Aiudului; clădirea nu avea pereţi interiori, geamuri, uşi, instalaţii, cu acoperişul prost făcut, atât de prost ca din holul de la parter se vedea cerul, tavanul dintre parter şi mansarda nefiind făcut.

Trebuie să menţionez că la întreprinderea Teleconstrucţia, unde am lucrat 30 de ani, am executat şi lucrări de construcţii şi am dobândit multă experienţă, fapt ce m-a ajutat în lucrările de la Aiud

La Monumentul ”Calvarul Aiudului” construcţia era terminată. Interiorul monumentului era placat cu marmură pe care erau inscripţionate numele martirilor închisorilor comuniste, Sfânta Masă era construită. Ferestrele erau din tâmplărie metalică neetanşe şi datorită acestui lucru se făcea un curent de aer înăuntru încât se stingeau lumânările, am pus ferestre fixe şi am rezolvat problema, s-a construit şi montat Catapeteasma împreună cu strană. S-au montat 2 convectoare de mare capacitate pentru încălzire. În altar s-a confecţionat proscomidiarul, veşmântarul, cu paracliserul şi scaunul episcopal. S-a pus un covor de la intrarea în biserică şi până în altar şi deasemeni s-a amenajat interiorul monumentului cu tot ceea ce a fost necesar pentru a-i da aspect de biserică. … Continuare »


14-15 MAI 1948. Cele mai mari arestări din istoria României


de Florin Dobrescu

Sursa: aici

Sunt încă în viaţă mulţi dintre cei pentru care, fiecare noapte de 14 spre 15 mai va însemna retrăirea unora din cele mai dramatice evenimente din istoria recentă a României.
În acea noapte, au fost arestaţi, în întreaga ţară, mii de tineri legionari. Unii cercetători avansează cifra de peste 15000, iar cei mai sceptici doar pe aceea de 7000. Cert este că majoritatea lor au fost studenţi. Şi nu orice fel de studenţi, ci unii dintre cei mai străluciţi. Explicaţia? Fiind o organizaţie elitistă, excesiv de selectivă, Mişcarea Legionară nu primea în organizaţiile ei decât pe cei mai buni studenţi din fiecare facultate.
Cei mai mulţi dintre ei aveau să iasă pe porţile închisorilor, îmbătrâniţi, cu vieţile distruse şi idealurile îngropate, abia în anul 1964. Dar o mare parte au rămas acolo, în uriaşa hecatombă, neştiuţi, fără cruci şi fără candele, în gropile din preajma închisorilor şi lagărelor comuniste.

„Nu victime, ci luptători!”

Cei mai mulţi dintre foştii deţinuţi politici pe care i-am cunoscut ne-au atras atenţia asupra acestui aspect: „Noi nu ne considerăm victime ale comunismului. Nu! Noi am fost luptători! Şi, fiind învinşi de un duşman a cărui forţă am subestimat-o, am suportat supliciile destinate prizonierilor săi. Dar eram conştienţi, ne asumasem şi această variantă…” Nu am văzut la aceşti oameni tânguiri, nici plăcerea de a li se plânge de milă.
Unii analişti ai acelor evenimente au afirmat că tinerii scăpaţi de valul de arestări din acea noapte ar fi îngroşat rândurile grupărilor de rezistenţă armată din Carpaţi siliţi de situaţia fără ieşire a vieţii în ilegalitate. Un fel de singură opţiune, preferabilă schingiuirilor şi morţii lente în mediul imund al închisorilor. Nimic mai fals! Nu negăm că au existat şi cazuri în care decizia plecării în munţi a fost luată sub imperiul tăvălugului de la 15 mai 1948. Dar realitatea este că majoritatea celor vizaţi de uriaşa razie făceau parte din organizaţii studenţeşti de rezistenţă anticomunistă, al căror plan final era acela al luptei armate în regiunile carpatice. Majoritatea lor gravitau în jurul unor nuclee care încă din 1944-45 constituiseră depozite de armament şi provizii în centre de de rezistenţă precum acelea de pe vârful Uturea (Bacău), din Munţii Făgăraşului ori din codrul Fetea (Mureş).
Ion Gavrilă Ogoranu relatează în cartea sa că în toate centrele studenţeşti, mii de studenţi aşteptau un semnal pentru a se urca în munţi şi a pune mâna pe armele din depozite. Nerăbdători ca un reflex al tinereţii, ei au fost permanent temporizaţi de factorul politic de la conducerea rezistenţei. Se aştepta declanşarea unei conflagraţii între occident şi Uniunea Sovietică. Tensiunea noului război rece era maximă iar un nou război mondial părea iminent. Acela era momentul în care gherilelele anticomuniste din Carpaţi aveau să izbucnească, lovind din spatele frontului comunismul. Dar intervenţia occidentală a rămas o iluzie amarnic plătită de zeci de mii de oameni. „Să ardem ca o flacără, măcar, dacă nu putem învinge!”, ceruseră de atîtea ori tinerii anticomunişti. „Să nu murim cu o clipă înainte de a fi nevoie de noi”, era răspunsul celor mai în vârstă. Calculul politic s-a dovedit greşit. La 15 mai 1948, peste 90% din aceşti tineri au fost capturaţi de forţele represiunii comuniste. … Continuare »


Părintele Justin Pârvu: Cuvânt de învățătură despre Rugăciunea lui Iisus


Cuvânt de învățătură despre Rugăciunea lui Iisus

Să citiți mai mult Sf. Scriptură, pentru că ea e cea care sfințește. Căci în fapt viața sfântului nu este altceva decât Biblia trăită; în viața sfântului se reflectă cuvântul lui Dumnezeu, care umple de dulceață și cumințenie inimile noastre. În inimile bune trimite Dumnezeu Duhul Sfânt și avem atunci luminați ochii inimii noastre. Atunci când inima se depărtează de Dumnezeu, atunci ea devine osândă. Inima noastră trebuie să ardă de dorul lui Dumnezeu. Vom reuși dacă ne curățim inima de patimi. Rugăciunea inimii nu este decât urechea deschisă la Cuvântul lui Dumnezeu. Și mai este un lucru: rugăciunea inimii este ca o limbă străină, trebuie să ai profesor. Să o înveți. Și nu merge să te duci la un tipicar, ce îți spune ție doar teoria, cum să procedezi. Trebuie să fie exersată, că nimic nu poți preda, dacă nu ai trecut prin experiența ta, dacă tu însuți nu ai învățat ceea ce trebuie să predai. De aceea e foarte greu să găsești acești meșteri care să fi deprins rugăciunea. Ortodoxia este foarte atacată acum de învățături străine, de păgânism și ecumenismul acesta care este foarte periculos. Noi am luptat cu ateismul, care era vădit împotriva lui Dumnezeu, dar ecumenismul este mai periculos, că te tămâiază, te ia prin învăluire și lucrează cu armele tale. Important e să nu ne rupem de la rădăcina Ortodoxiei.

La o ședință de partid, se întreabă: „Tovarășe, care e diferența între capitalism și socialism?”. Și răspunde: „Tovarășe, capitalismul este exploatarea omului de către om și socialismul invers”. Același lucru. Acum burghezia asta, patronii ăștia, s-au molipsit și ei de la bani mulți și în duminici și sărbători dau drumul la localuri și fac toate călcările de lege, fărădelegi și au devenit, iată, mai rău decât comuniștii atei. Aceștia au doar o acoperire că sunt creștini, dar fac lucrurile mai sălbatic decât ateii. Oamenii aceștia nu mai sunt românii lui Ștefan cel Mare, nu mai sunt ai lui Petru Rareș, Alexandru cel Bun, nu mai sunt ai lui Mircea cel Bătrân, sunt nepoții antihristului și voi, sărmanii, sunteți obligați să lucrați pentru o leafă în acest anturaj. Ce poți să faci? Când vii acasă, ai închis ușa camerei tale, să ai o oră de liniște, deschizi o Psaltire, deschizi un Ceaslov, un Acatistier sau citești un paraclis al Maicii Domnului și ceri lui Dumnezeu iertare de păcate, mulțumire pentru ajutorul dat și întărire în astfel de vremuri. Și dacă vrei să ai inima păzită, să rostești neîncetat rugăciunea lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Neîncetat vă rugați, spune Mântuitorul, care înseamnă să zici această rugăciune oriunde, în mintea ta, și în tramvai, și în așteptarea mașinii, și la lucru, și curățând un cartof, o ceapă, dând cu mătura prin casă și așa te vei ruga neîncetat. Domnul să te binecuvinteze și să te călăuzească spre tot lucrul bun![1]

[1] Cuvânt adresat unor pelerini, în chilia sa din mănăstirea Petru Vodă, anul 2008.

(Fragment preluat din Revista Ortodoxă Atitudini Nr. 59)


SF. IGNATIE BRIANCIANINOV, DASCĂL AL RUGĂCIUNII ÎN VREMURI DE PE URMĂ


ÎN CĂUTAREA LUI DUMNEZEU, DIN COPILĂRIE

„Am fost luat, răpit de pe calea cea largă, ce duce la pieirea veșnică și pus pe calea cea strâmtă și dureroasă ce duce la viață”.

La începutul veacului al XIX-lea, la 6 februarie 1807, în familia unui demnitar rus înstărit din satul Pokrovskoie, gubernia Vologda venea pe lume pruncul Dimitrie, Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov de mai târziu, „flautul duhovnicesc” al Ortodoxiei, cel care avea să-și facă inima alăută și cuvântul arcuș, îmbrăcându-și sufletul cu neaua Înțelepciunii celei de Sus. Rod al rugăciunii celor doi părinți Alexandru și Sofia, văduviți de bucuria de a-și crește primii doi copii pentru că ei mor în primele zile de viață, Dimitrie va fi încredințat spre ocrotire Sfântului Dimitire Priluțki, făcătorul de minuni din ținutul Vologdei, cel care prin mijlocirile lui a șters lacrimile nerodirii de pe obrazul celor doi tineri, prefăcându-le întristarea în bucuria nașterii de prunci.

Viața tihnită a satului natal, frumusețea meleagurilor care îi desfătau sufletul însetat rugăciune și de însingurare, lectura cărților sfinte vor înrâuri asupra tânărului Dimitrie chemarea monahală de mai târziu prin care se va smulge din tumultul și zarva plină de zădărnicie ale lumii. În ciuda condițiilor privilegiate de trai, a educației alese de care avea parte în casa părintească și a prețuirii de care se bucura din partea fraților și a surorilor lui, sufletul lui Dimitrie nu își găsea odihna, căutând cu înfrigurare lumina veșnicei cunoașteri: „Copilăria mea a fost plină de întristări. Aici văd mâna Ta, Dumnezeul meu! N-am avut cui să îmi deschid inima: am început să o revărs înaintea Dumnezeului meu, am început să citesc Evanghelia și viețile sfinților Tăi. Pentru mine, Evanghelia era acoperită de un văl rareori pătruns; însă ai Tăi Pimeni, Sisoe și Macarie, au avut asupra mea o minunată înrâurire. Cugetul, adeseori înălțându-se către Dumnezeu prin rugăciune și citire, a început încetul cu încetul să aducă pace și tihnă în sufletul meu. Pe când eram tânăr de 15 ani, o negrăită liniște a prins a adia în mintea și inima mea. Eu, însă, nu am înțeles-o. Credeam că aceasta e starea obișnuită a tuturor oamenilor”[1].

DE LA ȘTIINȚA LUMII CĂTRE „ȘTIINȚA ȘTIINȚELOR” – MONAHISMUL

„Am pășit în cariera militară ca și în cea științifică, nu din alegerea și dorința mea. Pe atunci nu îndrăzneam – nu eram în stare să îmi doresc nimic – fiindcă nu aflasem încă Adevărul, încă nu îl vedeam limpede ca să îl doresc!”.

Anul 1822 va fi unul de cotitură pentru Dimitrie și pentru cariera la care visa mai degrabă tatăl lui, dornic să sporească reputația fiului și a familiei sale. Întrebat de acesta pe drumul către Sankt-Petersburg unde avea de susținut examenul de admitere pentru Școala principală de ingineri: „Unde ai vrea să slujești?”, Dimitrie îi răspunde franc și hotărât, deși anticipa reacția împotrivitoare a tatălui său: „Aș vrea să intru în monahism”. Nu venise încă timpul ca ceea ce se limpezise lămurit în adâncurile nevăzute ale sufletului lui Dimitrie, să prindă contur definit și pe cărările văzute ale vieții pământești. Din cei 130 de candidați care concurau în acel an pe 30 de locuri, Dimitrie reușește primul, fiind singurul candidat care întrunea condițiile de a fi admis direct în anul al doilea al Școlii militare. Calitățile intelectuale de excepție, cunoștințele vaste în toate domeniile și distincția caracterului său moral stârnesc admirația viitorului țar al Rusiei, Nicolae Pavlovici, prezent la examenul de admitere de la Petersburg în calitate de general-inspector al inginerilor. În anul 1823, tânărul Dimitrie este înscris în compania de geniu a Școlii de ingineri și pentru meritele sale exemplare este înaintat cu repeziciune la gradul de sublocotenent-inginer.

În paralel cu serviciul militar, frecventează cercurile literare ale înaltei societăți unde se distinge prin talentul poetic apreciat de personalitățile literare ale vremii: Gnedici, Batiușkov, Pușkin. Însă dincolo de fața lucitoare și poleită a lucrurilor, sufletul lui Dimitrie continuă să suspine tăcut după limanul dumnezeirii: „Am pășit în cariera militară ca și în cea științifică, nu din alegerea și dorința mea. Pe atunci nu îndrăzneam – nu eram în stare să îmi doresc nimic – fiindcă nu aflasem încă Adevărul, încă nu îl vedeam limpede ca să îl doresc! Științele omenești, născociri ale minții omenești căzute, deveniseră obiectul atenției mele: către ele tindeam cu toate puterile sufletului; tulburele mele îndeletniciri și simțăminte religioase rămăseseră deoparte. Petrecusem aproape doi ani în îndeletniciri lumești: în sufletul meu se născuse și creștea deja o pustietate grozavă, apăruse foamea, se arătase un dor de neîndurat după Dumnezeu. Îmi amintesc cum mergeam pe străzile Petersburgului în mundir[2] de iuncher și lacrimile îmi curgeau din ochi șiroaie”. … Continuare »