FRÂNTURI DE GÂND ÎN AMINTIREA DOAMNEI ASPAZIA OȚEL PETRESCU, de Monahia Gavriila


FRÂNTURI DE GÂND ÎN AMINTIREA DOAMNEI ASPAZIA OȚEL PETRESCU

de Monahia Gavriila

 Ani de zile, în liniștitul orășel nemțean, Roman, ușa modestei case a distinsei doamne Aspazia Oțel Petrescu se deschidea larg pentru tot sufletul care voia să-i treacă pragul și înseta să soarbă nectarul cuvintelor celei care a urcat fără vreo umbră de șovăire Golgota temnițelor românești.

Odată intrat în salonul de primire, unde te întâmpinau întotdeauna bunătățile pe care doamna Aspazia în mărinimia ei le pregătea cu migală pentru odihna oaspeților săi, timpul și spațiul se dilatau parcă și pe neașteptate căpătau alte coordonate, împrumutând din nemărginirea veșniciei. Cuvântul ei, plin de putere și de sevă duhovnicească, te scotea aproape imperceptibil din strânsoarea timpului care de obicei ne aleargă zorit și ne aruncă nemilos în avalanșa grijilor de fiecare zi. Evocările doamnei Aspazia din anii negri de detenție te țineau țintuit în scaun ceasuri întregi, cu trupul nemișcat în încremenirea tăcută a timpului.

Fiecare rostire a doamnei Aspazia îți îmbăia sufletul în apele curățitoare ale Cuvântului născut din adânc de suferință și din neprihănită iubire față de Dumnezeu și față de om. Dintr-odată durerile tale, care până atunci păreau copleșitoare și de neîndurat, deveneau ușoare ca fulgul în fața munților de suferință pe care sufletul doamnei Aspazia, oțelit de amare încercări, i-a mutat mereu, din loc, cu armele credinței.

Poate că cea mai însemnată lecție de viață pe care doamna Aspazia ți-o încredința cu o delicatețe care îți topea ghețarii ascunși în talazurile inimii, era lecția iubirii de aproapele prin asumarea crucii suferințelor. Pentru doamna Aspazia, suferința era o treaptă peste care nu puteai să pășești în urcușul spre desăvârșire, iar încredințarea că ai adunat în tainițele sufletului tău comoara iubirii nemincinoase era ca aceasta din urmă să fi trecut prin focul curățitor al suferinței. Din preaplinul iubirii de Dumnezeu care mai mereu îi umplea inima, lacrimi sfioase se iveau adeseori în ochii doamnei Aspazia și frângeau tăria cuvintelor ei, prefăcându-le în șoapte domoale, aproape stinse.

Uneori o puteai auzi comparându-se cu „misticii”. Dorul ei de Dumnezeu era atât de fierbinte încât îi mistuia adâncul inimii, iar vorbirea ei cu Cel în mâinile Căruia își așezase sufletul din tinerețe, era vie și limpede ca mărgeanul. Între ea și Dumnezeu, ca de altfel și în relațiile ei cu semenii, compromisul sau jumătățile de adevăr nu aveau ce căuta. Intransigența ei față de principiile de la care nu acceptase să abdice o viață întreagă, devenise asemenea numelui pe care îl purta – de oțel – și nimic nu o putea clinti din convingerile ei, lămurite în experiența de foc a atâtor ani de dureroasă pătimire.

În preajma doamnei Aspazia, tot ceea ce părea fără noimă, se încărca de sens. Înțelegeai că gestul, făcut la întâmplare și care la prima vedere ți se părea banal și lipsit de semnificație, era de fapt învelișul tainei sufletului tău al cărei miez nu avuseseși răbdarea sau pătrunderea duhovnicească de a-l desluși la timpul lui.

Pentru doamna Aspazia nimic din ceea ce se petrecuse în existența ei, nu era întâmplător. Fiecare amănunt, fiecare nod, care îi curmase în trecut depănarea lină a firului vieții, însemna intervenția promptă a proniei dumnezeiești în curgerea destinului ei.

Model de dârzenie și de jertfire până la uitarea totală de sine, doamna Aspazia va rămâne de–a pururi vie în inimile noastre prin nobila și distinsa ei prezență ce încălzea sufletul tuturor celor care au simțit îndemnul lăuntric de a-și pleca fruntea zbuciumată de întunecate gânduri în căușul mâinilor ei pironite odinioară pe Cruce.

(Articol preluat din Revista Atitudini, Nr. 57)


PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: NEAMUL NOSTRU DĂINUIEȘTE NUMAI PRIN SMERENIE, RĂBDARE ȘI RUGĂCIUNE


Linia neamului este să te rogi mult, să postești și să te rogi. Ceea ce ne mai salvează pe noi la ora actuală este să ne rugăm ca satana să nu ne stăpânească pentru că este foarte iscusit. El lucrează de 7000 de ani, iar noi, acum, suntem începători. Are atâta experiență, una nemaipomenită! Dar și noi avem armele ca să învingem. Ce-i spune satana Sfântului Pahomie? „Păi și noi postim, și noi priveghem”. „Da, dar voi nu vă smeriți. De aceea nu mai intrați în Împărăția lui Dumnezeu și sunteți în osânda veșnică”. Și neamul nostru dacă dăinuiește, dăinuiește numai prin smerenie, răbdare și rugăciune.

Și acum este timpul de rugăciune pentru că altă faptă creștinească nu mai ai. Pentru că sunt vremurile de așa natură că nici să mergi în excursia cutare, nici să faci milostenie, nici să faci pravilă (nu e de ajuns). Măi, nu mă pot ruga? Dar fac altceva. Nu pot face a doua, o fac pe a treia. Nu o fac pe a treia, o fac pe a patra și tot timpul trebuie să fac ceva. Nu fac un Paraclis, fac un Doamne Iisuse. Nu fac Doamne Iisuse, fac o catismă. Și tot timpul trebuie să fac ceva, ca să nu mă osândesc pentru că e vorba de Judecata lui Dumnezeu. Și e foarte greu când ajungi acolo. Tremuri pentru că acolo este locul unde se desface cerul de pământ, acolo este starea de scrâșnire a dinților. Apăi, când te gândești la starea asta, te poți cutremura de aicea… Scrâșnirea aceasta, să o potolești de aici! Să te vaieți de aici mereu că n-ajungi la Liturghie, că n-ajungi la spovedanie, că n-ajungi la împărtășanie, că nu ajungi în locurile unde este salvarea noastră. Nu cere Dumnezeu niște lucruri extraordinare, să cari Ceahlăul și să-l duci în Bistrița! Nu! Ați văzut piatra aia de la Poiana Teiului, la viaduct? Nu ne pune Domnul să ridicăm piatra și să o ducem să înecăm Poiana. Că legenda așa e: că diavolul a luat-o de pe Ceahlău și când a ajuns să o pună de-a curmeziș, să dea Bistrița peste sat, a cântat cocoșul și acolo a scăpat-o și așa e până acum. Dar nu ne cere Dumnezeu nouă asta! Ne cere să fim mereu într-o atenție mărită, să nu dormim, să nu amorțim. Fericită sluga care va priveghea și pe care nu o va afla lenevindu-se.

Aia e baza și judecata noastră: lenevia. Românului îi e caracteristică lenevia. El e și evlavios, dar se și lenevește. Așa că voi să fiți modele peste tot, ca să arătați că sunteți creștini. Să se spună despre voi: „Da, ăștia merg în Basarabia, o cuceresc. Au și nordul Bucovinei, apără și Ardealul, se pun luntre și punte peste tot să apere locașul acesta sfânt al României”. Pământul acesta al nostru e metru pătrat și osciorul de martir. Ați fost pe la Aiud? Ia să vedeți ce mireasmă au sfinții de la Aiud! Ce-ți mai trebuie canonizare? Câți sfinți și câți martiri nu avem necunoscuți? Sunt mai mulți decât cei cunoscuți. Eu am văzut o minune făcută de Sf. Ilie Lăcătușu. Era un părinte călugăr de la mănăstirea Ciolanu foarte pornit pe părintele Ilie Lăcătușu, că „nu se poate, nu se poate așa ca preot să fie expus”. „Ei, și acum ce vrei?”. „Să-l pună în pământ înapoi! Am să-i spun eu Preafericitului să-l îngropăm”. „Măi, nu te lua, măi, cu sfinții că nu se știe cum e la Dumnezeu!”. Și ne-am despărțit. Și am aflat apoi că părintele acesta s-a îmbolnăvit, s-a îmbolnăvit așa de rău că în șase luni a intrat în pământ. De aceea, zic că toți cei care s-au opus sau se opun mărturisirii adevărurilor acestora ortodoxe, nu au viață. Tot așa ne-am tot învârtit și ne-am tocmit și cu Sf. Ioan Iacob. Ca ocrotire a neamului nostru, putem spune că avem sfinți, avem sfinți foarte mari: Cuvioasa Parascheva, Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, Sf. Dimitrie Basarabov care sunt rugători înaintea lui Dumnezeu pentru neamul nostru.

Ce ne trebuie nouă acum? Să ne izbăvim de cel viclean că nu e ușor să poți să te strecori printre cursele celui viclean. Trebuie multă prudență. Să stai liniștit acolo să lucrezi, să nu te afișezi dacă vrei să nu fii prins. Nu spune Mântuitorul: „Să nu știe stânga ce face dreapta?”. Nu vedeți că în politică astăzi totul e o minciună? Propaganda politică este propaganda minciunii. Nu are nicio legătură cu poporul pentru că ăștia sunt comandați de mafia din spate ca să dezmembreze unitatea noastră. Ce înseamnă partid politic? Partid politic în plus înseamnă o spargere a unității noastre. Pentru că la noi nu există o unitate și o conștiință politică, o educație cetățenească care să pătrundă în conștiință. Politica înseamnă arta de a conduce și în politică, așa este rânduit de Dumnezeu, ca să intre numai oamenii cei mai deștepți. Acum s-au inversat rolurile. Nu se mai poate face mare lucru. Doar să poți să-ți probezi crezul în familie, să naști copii sănătoși, ortodocși care să-și iubească patria, neamul și Biserica. Familia e cărămida. Ai o familie sănătoasă? Ai un neam sănătos. Viitorul țării este exact cum suntem noi la ora actuală. … Continuare »


A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 58, dedicată Sfântului Ștefan cel Mare


Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 58, dedicată Sf. Ștefan cel Mare

 

 

A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 58, dedicată Sfântului Ștefan cel Mare

Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici , la adresa de

email: atitudini.pv@gmail.com sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

SUMAR

 

1. CELE DOUĂ ROMÂNII: ROMÂNIA CURATĂ ȘI ROMÂNIA CORUPTĂ. PENTRU CARE TRĂIM?, de Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea (EDITORIAL)

8. ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT – STRĂJERUL ORTODOXIEI LA POARTA CREȘTINĂȚII (PORTRET)

22. IDEEA IMPERIALĂ LA ȘTEFAN CEL MARE, URMAȘ AL IMPERIULUI BIZANTIN
de Prof. Dr. Gică Manole

28. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: NEAMUL NOSTRU DĂINUIEȘTE NUMAI PRIN SMERENIE, RĂBDARE ȘI RUGĂCIUNE (Interviu)

35. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU – UN MIJLOCITOR MINUNAT CĂTRE DOMNUL

39. PĂRINTELE AMFILOHIE DE LA MĂNĂSTIREA DIACONEȘTI: SĂ DUCEM MAI DEPARTE DUHUL PĂRINȚILOR NOȘTRI!

46. PĂRINTELE STAREȚ SILUAN DIN NEW MEXICO: DESPRE NEMIȘCAREA INIMII PRIN RUGĂCIUNE, ÎN TUMULTUL LUMII DE AZI

55. CIPRIAN PORUMBESCU – „CRAIUL NOU“ AL SUFLETULUI BUCOVINEAN, RAPSODUL ROMÂNIEI MARI

61. BUCOVINA ȘI BASARABIA „SUNTEM UN POPOR VREDNIC DE MISIUNEA CE NI SE CUVINE“
de Mihai Eminescu

69. PACTUL GLOBAL PENTRU MIGRAȚIE – UN ACT DE ÎNALTĂ TRĂDARE NAȚIONALĂ
de Monahia Gavriila

76. PĂRINTELE GHEORGHE CALCIU: DUMNEZEU A PUS ÎN MINE CEVA MAI MULT DECÂT ÎN CEILALȚI; MI-A DAT POSIBILITATEA DE A ÎNDURA MAI MULTĂ SUFERINȚĂ

84. SCRISOAREA PĂRINTELUI JUSTIN PÂRVU CĂTRE PĂRINTELE ARHIMANDRIT IRINEU ILIE, SUPERIORUL AȘEZĂMINTELOR ROMÂNEȘTI DE LA IERUSALIM

87. RADU GYR ȘI RONDELUL SFINȚENIEI, de Monahia P.

90. GRIGORE CARAZA – MARTIR ȘI MĂRTURISITOR AL ADEVĂRULUI
de Monahia Dometiana

96. PREOT ILARION V. FELEA: SFÂNTUL PROROC DANIIL
ȘI SFINȚII TREI TINERI ANANIA, AZARIA ȘI MISAIL

102. COLINDUL LUI ȘTEFAN
de Mihai Eminescu

 

Comandă sau Abonament poți face aici , la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com,

completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Rezolvați operația de mai jos *

Prin utilizarea acestui formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dvs. pe acest site web.

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.


Câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați și îmbrăcat



Parintele Justin Parvu: Hristos S-a nascut! Adevarat S-a născut!


Parintele Justin Parvu: Hristos S-a nascut! Adevarat S-a născut!Sărut mâna, Părinte! Iată că a mai binevoit bunul Dumnezeu să ne apropiem de un nou Crăciun cu pace. Voiam să vă întreb care este diferența între sărbătoarea Naşterii Domnului, aşa cum se prăznuia pe vremea sfinției voastre şi modul în care este azi sărbătorită. Nouă ni se pare că timpul parcă s-a îngustat şi trece foarte repede de parcă nu mai avem vreme să ne bucurăm de o sărbătoare. Acum ajungem Crăciunul şi parcă mai ieri începusem Postul. Aşa era şi pe vremea sfinției voastre? Aşa o resimțiți şi acum?

Sigur că este o diferență. Era cu totul altfel bucuria unei astfel de sărbători trăite la nivel general. Pentru că aceste sărbători se desfăşurau în toată simplitatea lor, în adevăratul lor rost şi făgaş. Era într-adevăr o bucurie înnăscută în creştinul nostru ortodox. Plecau băieții să împodobească steaua, se luau câte doi-trei şi umblau din casă-n casă până pe la Bobotează. Fiecare casă, aşa cum primeai icoana părintelui care venea cu Ajunul, tot aşa de solemn erau primiți şi copiii, mai mici sau mai mari, care veneau cu uratul să vestească Naşterea Domnului. Pentru creştin era o mare binecuvântare să le intre pragul colindători şi o simțeam cu toții ca pe o mare uşurare sufletească. Masa săracă, bogată cum era, dar se simțea cum fiecare om forma o peşteră a Naşterii. Acum, de pildă, frumusețile acestea de la televiziune, de la radiouri, de la toate aceste mijloace de comunicare sunt foarte bune şi folositoare în acelaşi timp, dar îi ia omului tocmai ce este mai important: curiozitatea de a trăi.

Merg de pildă oamenii la Sfintele Locuri, pleacă înainte cu 2 săptămâni, cu o săptămână să se închine la peştera Mântuitorului din Betleem, se duc în Nazaret, apoi la Iordan, să vadă cu ochii lor apa Iordanului care se întoarce înapoi. Apoi toată lumea aceasta care se nevoieşte până într-acolo dovedeşte că la Betleem există mai mult decât o simplă peşteră; dovedeşte prezența harului dumnezeiesc. Nu e musai să mergi la Ierusalim ca să Îl simți pe Domnul în inima ta; prezența şi trăirea unuia care nu merge este mai aproape de Ierusalimul ceresc decât a celui care s-a dus la Ierusalim şi după ce s-a întors, la câteva zile, a uitat, a intrat în normal şi iar ar dori să se mai ducă. Pentru că nu este o continuitate în trăire şi nu este o viață întreținută permanent în numele Domnului. Se stinge repede. Acum, de pildă, noi aşteptăm Naşterea Domnului, dar parcă mai alaltăieri a fost începutul postului. Aceasta se întâmplă din motivul că Dumnezeu a dat timpurile să meargă mai repede, după greutățile pe care le trăim. Pe câtă vreme, când omul era în continuitatea lui, simplu, modest în toate pregătirile „nu erau atâtea cheltuieli şi enormități, şi trăirea şi timpul parcă erau altfel. Li s-a dat drumul industriaşilor să facă o sumedenie de jucării sub imaginea Moşului Crăciun. Dar Moş Crăciun n-are nicio legătură cu ceea ce se comercializează. Acestea ne distrag atenția spre cele exterioare. Pe când omul nostru, când mergea la biserică, stătea acolo până la terminarea slujbei; de-acolo pleca în liniştea lui înspre casă, fără să vorbească unul cu altul şi aşa se depărtau cu gândul rugăciunii şi a sfintei rânduieli din biserică. Când intrai înainte în casa lui, făceai mai întâi două-trei închinăciuni, apoi spuneai un Cuvine-se cu adevărat… şi iată de ce-am venit la d-voastră. Îşi spunea omul ce avea de zis, mai făcea o rugăciune, iarăşi un Cuvine-se cu adevărat… şi pleca acasă. Ei bine, astăzi dacă intrăm la vecinul, nu se mai vorbeşte de rugăciune, rugăciunea păcii: Pacea peste casa aceasta a d-voastră! Acum intră direct cu aparat de fotografiat, cu aparat de înregistrare, şi toate aceste lucruri îl scot pe om din făgaşul lui normal. Iată că şi tehnica este folositoare, pentru că eu, stând acuma mai mult într-un scaun decât să mişc într-o parte sau alta, stau aici şi dau drumul la un aparat şi ascult liturghia din biserică. Este şi asta o treabă bună cumva, dar nu e definitivă pentru că e o treabă nesfârşită, pentru că nu coboară acolo, în cameră la mine, harul lui Dumnezeu; coboară acolo unde e sfânta masă, unde stă preotul care binecuvântează, şi poporul care participă cu evlavie. Şi când ieşeau creştinii din biserică, la Naşterea Domnului, cum era obiceiul altădată, se salutau „Hristos S-a născut!, salutul acesta ca la Învierea Domnului (Hristos a Înviat!). Aşa se salutau până la Bobotează. … Continuare »


Colindând pe Domnul