Acasă » Sinod

Posts Tagged 'Sinod'


Biserica Greciei la ”Sfântul și Marele Sinod” din Creta (II) de Mitropolitul Nafpaktosului și Sfântului Vlasie, Ierótheos Vlachos


sinod 6Biserica Greciei la ”Sfântul și Marele Sinod” din Creta

(II)

de Mitropolitul Nafpaktosului și Sfântului Vlasie, Ierótheos Vlachos

 Comunicare depusă spre studiu la Actele întrunirii plenare

a Sinodului Bisericii Greciei, din 23-24 noiembrie 2016.

  1. Noua propunere a Bisericii noastre pentru textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”

Când, la Sinodul din Creta, în după-amiaza zilei de vineri, pe 24 iunie, a fost citită propunerea Bisericii noastre pentru paragraful al 6-lea al textului ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” – referitor la definirea lumii creștine din afara Bisericii – a avut loc o amplă dezbatere asupra termenului ”comunități și confesiuni creștine”, propus de noi.

Pentru început, trebuie să fac o observație: expresia ”comunități și confesiuni creștine”, pe care a propus-o Biserica Greciei, nu este nici conservatoare, nici inedită. A fost folosită deja de reprezentanții Bisericilor în dezbaterea asupra acestui text la a III-a Conferință Panortodoxă Presinodală (1986), așa cum se vede din Actele Conferinței, unde se vorbește de „familii creștine”, ”comunitățile creștine din afara Bisericii”. Mai mult, atunci s-a spus că noi, ortodocșii, trebuie să dobândim conștiința de sine cuvenită și că trebuie să se facă un studiu privitor la ce anume trebuie să spună Biserica despre eterodocși și cum trebuie să îi primească[1].

De asemenea, și Conciliul II Vatican, în textele sale, vorbește despre ”comunități creștine”, iar creștinii anglicani folosesc expresia ”societatea anglicană”.

Cu toate acestea, pe parcursul discuției, Arhiepiscopul Ciprului a vorbit la adresa Bisericii Greciei în mod provocator. Și, cu toate că Arhiepiscopul nostru a răspuns cu seriozitate și așa cum se cuvenea, în cele din urmă, însă, acest lucru, coroborat cu îndemnul Patriarhului Ecumenic ca Biserica Greciei să depună o nouă propunere, a determinat Biserica noastră să cedeze.

Consider că Biserica noastră ar fi putut să insiste asupra hotărârii Sinodului Bisericii Greciei, ar fi putut să-și depună propunerea, ca să fie consemnat în Actele Sinodului dezacordul acesteia, iar celelalte Biserici să fi hotărât ce voiau ele – așa că Biserica Greciei nu ar fi avut nici o vină. Acum reiese că propunerea aceasta a venit de la Biserica Greciei și a fost adoptată de toate Bisericile.

Asupra acestui subiect voi sublinia trei aspecte.

  1. Argumente defectuoase pentru termenul ”Biserică” referitor la grupările eterodocșilor

Consider că a avut loc o ”inducere în eroare” a membrilor Sinodului din Creta de către cei care au afirmat că în perioada celui de-al doilea mileniu ortodocșii caracterizau grupările eretice drept ”Biserici”, fără să se facă referire la acest subiect în ansamblul lui. Adevărul este că referitor la creștinismul apusean s-a folosit denumirea de ”Biserici” mai cu seamă în secolul al XX-lea, când terminologia și teologia ortodoxă s-a diferențiat de teologia ortodoxă a veacurilor precedente, în principal odată cu Decretul Patriarhiei Ecumenice din 1920.

Trebuie observat, așa cum am semnalat acest lucru și pe durata lucrărilor Sinodului din Creta, că poate fi întâlnit în câteva texte din al doilea mileniu cuvântul ”Biserică” pentru a denumi ”confesiunile”, ca termen tehnic. Dar în aceste texte nu era folosită formularea exactă, mai mult chiar, Părinții noștri foloseau și diferite alte expresii dure la adresa apusenilor. Sfântul Grigorie Palama a lămurit acest lucru, așa cum vedem din Tomosul Sinodal al Sinodului IX Ecumenic din 1351[2]. Scrie: ”una este polemica pentru buna credință, și alta este mărturisirea credinței”. Cu alte cuvinte, într-o discuție polemică poate fi folosită orice argumentare, în timp ce mărturisirea trebuie să fie succintă și exactă din punct de vedere dogmatic”.

De asemenea, pe durata celui de-al doilea mileniu creștin, îi numeau ”latini”, ”eretici”, ”papistași”, ”eterodocși” etc. pe cei care s-au rupt de Biserică. Mai mult, Sfântul Grigorie Palama, marele teolog nu doar al celui de-al doilea mileniu, ci al tuturor timpurilor, îi caracterizează pe eretici drept atei, pentru că ei cred într-un Dumnezeu care nu există, potrivit credinței și propovăduirii lor[3].

Din păcate, unii au susținut la Sinodul din Creta că în textele Sfântului Marcu Evghenicul, ale Sinodul din 1484, care a condamnat Sinodul de la Ferrara-Florența, și în Enciclica Patriarhilor Răsăritului din 1848 s-a folosit cuvântul ”Biserică” pentru a-i numi pe creștinii apuseni. Acest lucru este inexact și de aceea se va face o scurtă prezentare în continuare.

  1. Sfântul Marcu Evghenicul

Sfântul Marcu Evghenicul i-a scris o scrisoare Papei înainte de începerea dialogului, exprimându-și dispoziția sinceră pentru dialog, lucru care arată buna sa intenție, exprimând în același timp și dorința întregii delegații a Constantinopolului. Nu te poți duce la un dialog contestând sau insultând partenerul de dialog. Însă, când a constatat care este mentalitatea reprezentanților latinilor, atunci s-a exprimat ca atare. Astfel, Sfântul Marcu a fost politicos (evghenis) și în același timp mărturisitor.

S-au scris lucrări importante care înfățișează viața și teologia Sfântului Marcu Evghenicul. Menționez în acest sens două teze de doctorat, una a lui Irineu Bulovici (acum Episcop al Bacicăi), cu titlul: ”Taina distincției dintre esența și energia dumnezeiască în Sfânta Treime, potrivit Sfântului Marcu al Efesului, Evghenicul”, și una a Părintelui Dimitrios Keskinis, cu titlul: ”Pnevmatologia Sfântului Marcu, Episcopul Efesului, Evghenicul, și actualitatea acesteia”. Există, de asemenea, și teza lui Iraklis Rerakis despre fratele Sfântului Marcu, Ioannis Evghenicul, cu titlul: ”Dialogul dintre Răsărit și Apus pentru unirea Bisericilor în veacul al XV-lea, potrivit lui Ioannis Evghenicul”.

Dacă citește cineva cu atenție aceste trei teze de doctorat, constată care era întreaga atmosferă predominantă în acea epocă, dar și teologia patristică teologică a Sfântului Marcu Evghenicul. Subliniez în special câteva puncte.

În primul rând, Sfântul Marcu Evghenicul era un mare teolog, purtător al teologiei Sfântului Grigorie Palama, pe care îl exprimă în chip minunat.

În al doilea rând, încă de când era mirean, înainte să devină cleric, era insuflat de dorul unirii Răsăritului și Apusului și se pregătea cu dor și râvnă pentru această lucrare. Și cu toate că pornit la drum cu acest dor pentru unire, treptat a ajuns să fie stăpânit de ”dezamăgirea impasului teologic”.

În al treilea rând, scrisoarea respectivă care a fost scrisă de Sfântul Marcu pentru a fi trimisă Papei Eugen al IV-lea, în care există unele expresii despre Trupul divizat al Bisericii etc., a fost scrisă la îndemnul Cardinalului Iulian și cu mari ezitări din partea Sfântului, având ca  scop însă bunul rezultat al dialogului. Dar Iulian nu a fost entuziasmat de conținutul scrisorii, pentru că Marcu îl socotea pe Papă drept cauză a schismei prin adaosul Filioque și în loc să i-o înmâneze Papei, a predat-o Împăratului, care s-a înfuriat și ulterior le-a interzis arhiereilor să mai poarte dialog cu latinii, în timp ce numai prin intervenția Mitropolitului de Niceea a scăpat nepedepsit Sfântul Marcu. În nici un caz scrisoarea aceasta nu a fost citită în fața Sinodului Ferrara-Florența.

În al patrulea rând, Sfântul Marcu exprima întreaga teologie a Sinoadelor Ecumenice, ale căror hotărâri le cunoștea bine, și pe baza acestor hotărâri a pus niște limite discuțiilor încă de la început, și i-a pus într-o mare dificultate pe latini, cu urmarea că dialogul teologic început la Ferrara să ajungă la un impas, iar Sinodul să fie nevoit să se mute la Florența.

În al cincilea rând, reprezentații ortodocși, inclusiv Sfântul Marcu Evghenicul, au fost supuși la presiuni și amenințări și s-au confruntat cu viclenii și înșelăciuni. Ioan Evghenicul scrie chiar: ”sufeream mult, nu doar pentru necazurile din prezent, dar și pentru cele ce aveau să vină”, ”dar și pentru privarea de libertate, căci fuseserăm închiși ca niște robi”. De asemenea, vorbește de privarea de cele necesare vreme îndelungată, de ”sărăcie” și ”foamete”.

În al șaselea rând, pe durata Sinodului, Sfântul Marcu Evghenicul s-a luptat pentru unire cu dragoste, a făcut propuneri, care însă nu au fost acceptate, a fost luptător și în același timp pașnic. Avea o dispoziție sinceră de căutare a adevărului. După Sinod, ”polemica” sa ”se concentrează mai ales asupra compatrioților săi care aveau cuget latin, mai degrabă decât asupra latinilor papistași”.

Profesorul Ioannis Karmiris, folosind opiniile istoricilor Sinodului care au fost prezenți la Sinodul Ferrara-Florența, scrie că Sfântul Marcu și pe durata Sinodului îi considera pe latini eretici.

”Și Sfântul Marcu Evghenicul spunea delegației ortodoxe «că latinii nu doar că sunt schismatici, ci și eretici, și acest lucru l-a trecut sub tăcere Biserica noastră, ca să fie neamul acelora dintre noi mult și mai puternic» (J. Harduin, Acta Consiliorum, Paris, 1715 și urm.) și «nu au vrut ai noștri să triumfe asupra latinilor, ca asupra unor eretici, prin acceptarea întoarcerii acestora și prin legarea prieteniei» (S. Syropuli, Vera historia unionis non verae, 9,5, p. 256)[4].

Sfântul Marcu Evghenicul, potrivit Actelor și memoriilor Sinodului de la Ferrara-Florența, i-a considerat totdeauna pe latini niște eretici și spunea acest lucru în delegația ortodoxă, însă delegația Bisericii Ortodoxe nu dorea să formuleze public acest lucru, date fiind condițiile dificile din epocă și în semn de prietenie, nădăjduind la întoarcerea lor.

Însă, desigur, după Sinod, după ce a văzut adevărata atitudine a latinilor, atunci s-a exprimat foarte dur. Este cunoscută scrisoarea pe care a trimis-o ”tuturor creștinilor ortodocși aflați pretutindeni, pe continent și pe insule”.

Această scrisoare începe cu următoarea expresie: ”Cei ce ne-au robit în reaua noastră robie și au vrut să ne tragă către Babilonul obiceiurilor și dogmelor latinești, n-au putut s-o facă…”[5]. Sfântul Marcu socotește că s-a dus în Babilonul obiceiurilor și dogmelor latinești și că pe durata Sinodului au fost ținuți prizonieri. În alt punct al epistolei sale scrie: ”Deci, ne-am îndepărtat de ei ca de niște eretici și pentru aceasta ne-am despărțit de ei… deci, eretici sunt și ca pe niște eretici i-am tăiat de la noi”[6]. Latinii sunt eretici.

Iar pe cei care doresc să se afle undeva la mijloc între Biserica Ortodoxă și cea a latinilor, adică cei care ”se preocupă de linia de mijloc”, care  laudă unele din obiceiurile și dogmele latinești, dar nu le primesc (”dar nu le-ar prefera”), iar altele nu le laudă deloc și care se comportau cam ca ecumeniștii de azi, îi numește ”greco-latini” și recomandă: ”Trebuie să fugiți de aceștia așa cum fuge cineva de șarpe, așa cum fuge de latinii înșiși sau, poate, ca de unii care sunt mai rău decât latinii – ca de unii care s-au făcut negustori și vânzători de Hristos”. Și mai jos scrie despre ei: ”Deci, fugiți de aceștia, fraților, și de prieteșugul cu ei, căci aceștia sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni, purtând doar înfățișarea apostolilor lui Hristos”[7].

Profesorul Ioannis Karmiris observă:

”Datorită diferențelor dogmatice de mai sus și a abaterilor latinilor «de la dreapta credință… și de la cele despre teologia Sfântului Duh», Marcu Evghenicul îi caracterizează drept eretici, fiind încredințat că Biserica Ortodoxă, în acea epocă, și asta probabil de la cruciade îi consideră cu adevărat pe latini nu doar schismatici, ci și eretici, primindu-i pe cei ce veneau la Ortodoxie dintre aceștia prin ungerea cu sfântul mir, identificându-i cu arienii, macedonienii, savvatienii, novațienii și ceilalți eretici ai veacului al IV-lea, potrivit Canonului al 7-lea al Sinodului II Ecumenic, pe care îl invocă, dimpreună cu cea de-a 16-a întrebare-răspuns a lui Theodor Balsamon”[8].

Sfântul Marcu Evghenicul, după Sinodul de la Ferrara-Florența din 1438-1439 și după toate câte a văzut acolo, nu pomenește de vreo ”Biserică Apuseană” sau ”Biserică eterodoxă”, ci vorbește de ”latini” și ”eretici”. Și este foarte ciudat cum de unii îl amestecă pe Sfântul Marcu într-o mentalitate ecumenistă și nu înțeleg corect, pe de o parte, atitudinea sa plină de noblețe față de Sinod, pentru binele Bisericii și dorita unire, exprimând astfel poziția întregii delegații, iar pe de altă parte, combaterea ortodoxă a latinilor eretici de după acest Sinod mincinos.

Prin urmare, mentalitatea selectivă și tendința de a răstălmăci atitudinea ortodoxă pe care a avut-o Sfântul Marcu Evghenicul la Ferrara-Florența a unora dintre teologii și clericii contemporani, este inadmisibilă din orice punct de vedere, iar când este folosită de oameni din lumea academică este anti-științifică. Scrie în acest sens părintele Dimitrios Keskinis: ”Abordarea fragmentară, care din păcate a fost cultivată fie intenționat de către «savanții» apuseni, fie din naivitate de către semidocții ortodocși, îl nedreptățește pe acest eminent teolog al Bisericii și, în esență, scandalizează conștiința noastră ortodoxă”[9].

  1. Sinodul din 1484

Sinodul din 1484 a condamnat Sinodul de la Ferrara-Florența din 1438-1439, după ce între timp fusese respins de conștiința pliromei bisericești.

Sinodul acesta, care s-a numit pe sine ”ecumenic”, a fost convocat în două faze de către Patriarhul Simeon al Constantinopolului și s-a întrunit în Sfânta Biserică a ”Celei Atotfericite”.  În prima fază, adică între 1472-1475, a emis o hotărâre prin care a dezaprobat Sinodul de la Ferrara-Florența, iar în a doua fază, adică în 1484, a emis o slujbă pentru latinii care doreau să se întoarcă la Biserica Ortodoxă. La acest Sinod au participat și reprezentanți ai celorlalte Patriarhii ale Răsăritului[10].

Slujba a fost elaborată de Patriarhul Ecumenic Simeon. În titlul slujbe este scris: ”Slujbă tipărită de acest Sfânt și Mare Sinod pentru cei care se întorc de la ereziile latinești la Biserica Ortodoxă și Universală (Katholiki) a Constantinopolului, dar și la cele trei preasfințite Patriarhii ale Răsăritului, anume a Alexandriei, a Antiohiei și a Ierusalimului.” În această formulare se vede clar că face o distincție între Biserica Ortodoxă și ereziile latinești.

În această slujbă se vorbește despre ”erezia latinească”, iar latinul care se pregătește să devină ortodox este îndemnat ”să se lepede de toate dogmele prea nerușinate și străine ale latinilor” și de ”toate cele care nu sunt în acord cu Biserica Răsăriteană Universală (Katholiki) și Ortodoxă”, dar și să îi anatematizeze pe cei care adaugă Filioque la Simbolul de Credință. De asemenea, în slujba aceasta, sub forma întrebării adresate latinului care vine la Biserica Ortodoxă, în esență, este prezentată hotărârea acestui Sinod Ecumenic de la 1472-1475: ”Se leapădă și nu ia întru nimic în considerare Sinodul întrunit la Florența, în Italia, și toate cele pe care în chip rău Sinodul le-a primit și sunt potrivnice Bisericii Universale și sunt false”.

În altă întrebare, latinul este îndemnat să se îndepărteze ”cu desăvârșire de adunările latinilor din Bisericile acestora, dar și de adunările celor de cuget latin”. Aici, în expresia ”adunările latinilor din Bisericile acestora”, de bună seamă se face referire la adunările din clădirile bisericilor, fără să se acorde acestora caracter eclesial. Latinii sunt eretici, iar prin formularea ”adunări din Biserici” sunt denumite ”adunările din clădirile bisericilor” și nu se înțelege prin aceasta ”Biserica Latinilor”, așa cum s-a afirmat de către unii.

În toată slujba se vorbește despre Biserica Ortodoxă Universală și de erezia latină. În singura ocurență a cuvântului ”Biserică” cu referire la papistași este înțeles locul unde se adună ei, adică clădirea, fără să aibă semnificație eclesiologică[11].

Consider că este neștiințific și, în definitiv, o inducere în eroare ca unii să afirme că până și la Sinodul din 1484, care a condamnat Sinodul de la Ferrara-Florența, se face referire la ”Biserici apusene”.

  • Enciclica Patriarhilor Răsăritului din 1848

În Enciclica Patriarhilor Răsăritului din anul 1848, care a fost semnată de către următorii Patriarhi: al Constantinopolului, Antim al VI-lea, al Alexandriei, Ierotei al II-lea, al Antiohiei, Metodie, și al Ierusalimului, Chiril al II-lea, și de ierarhii, membri ai Sinoadelor acestora, Biserica Ortodoxă este caracterizată ca ”Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, cea care merge pe urmele Sfinților  Părinți, răsăriteni și apuseni”; în altă parte este caracterizată ca ”Biserică Universală (Katholiki)”, ”ca dumnezeiască stână a Bisericii Ortodoxe Universale (Katholiki)”, ca ”Biserica Sfântă Universală (Katholiki)”, ca ”Ortodoxia”, adică ”Ortodoxia Bisericii Universale (Katholiki) și Apostolice”. În altă parte scrie că ”Ortodoxia a păstrat la noi Biserica Universală mireasă neprihănită pentru Mirele ei, deși nu are nici o poliție lumească” pentru această lucrare.

Dimpotrivă, creștinismul apusean al Vechii Rome este denumit ”papism”, care tulbură ”liniștita Biserică a lui Dumnezeu”, și toți cei care se află sub puterea Papei și ”după obiceiul lor” atacă Ortodoxia, sunt ”papistași”. În Apus, prin erezii a pătruns ”virusul modernismului”. Biserica Vechii Rome, înainte de a se rupe de Biserica Ortodoxă Universală se numește ”Biserica Romeică”, câtă vreme în locul ei se află acum ”papismul”, de bună seamă numit astfel datorită teoriilor despre primatul și infailibilitatea Papei, o dată este denumită ”Biserica Romană”, în opoziție cu vechea ”Biserica Romeică”. De puține ori papismul este menționat ca ”Biserica Romei” și ”Biserica Apuseană”, însă fără sens eclesiologic.

Apusenii s-au rupt de Biserica Ortodoxă, dar ”înainte de îndepărtarea lor de Ortodoxia înspre erezii, aceeași credință aveau și ei”. În fapt, deci, îi numește eretici.

De asemenea, se vorbește despre faptul că peste această stână a lui Hristos, Biserica Ortodoxă, au năvălit ”lupi grei”. În această sfântă stână a Ortodoxiei, în care ”cei ce sunt păstori în ea, şi cinstita preoţime, şi cinul monahicesc păstrează însăşi vrednicia preaveche şi curată a întâilor veacuri ale Creştinătăţii”, ”au năvălit și năvălesc «lupi grei», cum și în vremea noastră vedem”. În continuare, Patriarhii Răsăritului îi cheamă pe creștini să simtă ”unii spre alţii simţământul de durere al maicii iubitoare de copii, şi al copiilor iubitori de maică, când oameni cu cugete de lupi şi neguţători de suflete se silesc şi meşteşugesc fie s-o ia pe dânsa roabă, fie să-i smulgă pe ei, ca pe nişte miei, de la maicile lor”.

Sunt foarte dure expresiile pe care le folosesc Patriarhii Răsăritului pentru a-i caracteriza pe latini. De asemenea, este important faptul că în această Enciclică se face referire la faptul că Sfinții Părinți ne învață ”să nu judecăm Ortodoxia după sfântul Tron, ci Tronul însuşi şi pe cel de pe Tron să-l judecăm după dumnezeieştile Scripturi şi hotărârile şi rânduielile Sinoadelor, şi după Credinţa cea propovăduită, adică după Ortodoxia învăţăturii celei de totdeauna”. Asta înseamnă că Ortodoxia nu provine din Sfântul Tron, ci judecăm Tronul și pe cel ce șade pe el pe baza întregii tradiții bisericești.

De asemenea, este importantă și o remarcă a Patriarhilor Răsăritului, anume că rămân vacante toate Tronurile Episcopilor Apusului, pentru că se așteaptă întoarcerea păstorilor care au apostaziat, dimpreună cu turmele lor. Scrie în acest sens: ”… și Tronul de întâi-stătător canonic al Sanctităţii Sale, şi celelalte Tronuri ale tuturor episcopilor Apusului. Căci Biserica cea Sobornicească, aşteptând în tot chipul întoarcerea Păstorilor ce au apostaziat  împreună cu turmele lor, nu desparte doar cu numele pe cei ce au fost în chip neîncuviinţat puşi în dregătorie prin lucrarea celorlalţi, trecându-se astfel cu vederea preoţia”.

Acesta este un argument important că, desi sunt numite ”Biserici ale Apusului”, se face referire la Tronuri, care mai înainte erau ortodoxe, iar acum sunt vacante, adică nu sunt recunoscuți de Biserica Ortodoxă cei ce se află pe aceste Tronuri și este așteptată întoarcerea la Biserică a păstorilor care au apostaziat, dimpreună cu turmele lor. Asta înseamnă că nu se confer caracter ecclesial ereticilor, care ca niște impostori dețin Tronurile vechilor Biserici Ortodoxe[12].

Repet, folosirea termenului de ”Biserică” pentru creștinii care se află în afara Bisericii s-a făcut mai ales în secolul al XX-lea, odată cu Decretul Patriarhiei Ecumenice din anul 1920.

De aceea este neștiințific și constituie o inducere în eroare să se spună că până și în acest text important al Patriarhilor Răsăritului și al Sinodelor acestora, se scrie că ”romano-catolicii” sunt ”Biserică”. Legat de acest subiect, am depus la Actele Sinodului din Creta un text în care îmi prezint poziția.

(va urma)

Sursa: http://parembasis.gr/index.php/el/menu-prosfata-arthra-apopseis/4679-2016-11-26

Traducere: Tatiana Petrache pentru Atitudini.

[1] A III-a Conferință Panortodoxă Presinodală (1986), Acte, p. 103 și urm.

[2] Ἰώαννου Καρμίρη, Τὰ Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδοξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, vol. I, Atena, 1960, p. 378.

[3] Vezi Γρηγορίου Παλαμᾶ, Ἔργα, vol. 4, ΕΠΕ, p. 404 și urm.

[4] Ἰώαννου Καρμίρη, Τὰ Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδοξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, vol. I, Atena, 1960, p. 419.

[5] Ibidem, p. 421.

[6] Ibidem, p. 425.

[7] Ibidem, pp. 427-428.

[8] Ibidem, p. 419.

[9] Π. Δημήτριος Κεσκίνης, Πνευματολογία τοῦ Ἁγίου Μάρκου Ἐπισκόπου Ἐφέσου τοῦ Εὐγενικοῦ καί ἐπικαιρότητά της, Tesalonic, 2011, p. 66.

[10] Father George Dragas, The Manner of Reception of Roman-Catholic Converts into the Orthodox Church with Special Reference to the Decisions of the Synods of 1484 (Constantinople), 1755 (Constantinople) and 1667 (Moscow). http: //www.myriobiblos.gr/texts/english/Dragas_RomanCatholic.html, (18.09.2016).

[11] Ράλλη-Ποτλή, vol. 5, ed. Βας. Ρηγοπούλου, Tesalonic 2002, pp. 143-147.

[12] Ἰωάννου Καρμίρη, Idem, vol. II, Atena, 1953, p. 902 și urm.



Mitropolitul Ierotheos Vlachos ridică probleme canonice cu privire la asa-zisul Sfant si Mare Sinod din Creta


Sindos Mare si Sfant CretaIPS Ierotei Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos. Problemele esențiale cu privire la Sfântul și Marele Sinod

(Intervenție în Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, 25 mai 2016)

Sfântul și Marele Sinod care urmează să aibă loc în luna iunie 2016 în Creta era o așteptare a multora cu o anumită viziune despre el, care l-au pregătit, care s-au ostenit și acum au ajuns la convocarea lui.

Întrebarea care se pune este dacă Sfântul și Marele Sinod este chiar acela pe care îl așteptau cei ce au avut viziuni despre el. Se scriu și se spun multe despre această temă, unii își exprimă bucuria lor, fiindcă în sfârșit a venit clipa dorită, alții exprimă îngrijorarea, o îndoială intensă iar alții simt o deplină dezamăgire. În această mică luare de poziție mă voi limita numai la câteva observații.

1. Sinod al Întâistătătorilor Bisericilor

Sinodul care urmează să se adune a fost caracterizat drept Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, dar în realitate va fi Sinodul Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe. Acest punct de vedere îl susțin pentru faptul că toate deciziile de criză au fost luate numai de Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe.

Pe data de 6-9 martie 2014 în Constantinopol, tot ei au luat hotărârea să convoace Sfântul și Marele Sinod în iunie 2016 și au stabilit tematica lui.

Pe 27-28 ianuarie 2016, Întâistătătorii la Chambesy în Geneva, au votat Regulamentul de organizare (în afară de Patriarhia Antiohiei) și textele pregătite de Comisii, afară de o temă pe care nu au semnat-o două Patriarhii, a Antiohiei și a Georgiei.

Mai înainte de începerea Sfântului și Marelui Sinod, Întâistătătorii vor semna mesajul Sfântului Sinod care va fi întocmit de grup format din câte un reprezentant din toate Bisericile Ortodoxe.

Programul lucrărilor sfântului și Marelui Sinod va fi întocmit de Întâistătători.

Sindos Mare si Sfant Creta2. Abaterile de la Marile Sinoade

Sinodul acesta a fost plănuit și pregătit ca un Sinod ecumenic și desigur primul gând asupra lui a apărut în 1923, la cea de-a 1600 aniversare a Primului Sinod Ecumenic. S-au pus în discuție aproximativ 100 de posibile teme, care priveau întregul interval de timp al celui de-al doilea mileniu, ce cuprinde ruperea părții de Apus a Imperiului roman (sec. VIII-XI), schisma din creștinismul apusean (sec. XV), dezvoltarea diverselor curente ideologice, precum iluminismul, romantismul, idealismul german, existențialismul, dar și secularizarea creștinismului însuși.

În final, această viziune a „Părinților” acestei idei a sfârșit prin a fi nu un Sinod Ecumenic, ci un Sfânt și Mare Sinod  care încă nu-și poate afla identitatea, numai cu șase teme irelevante, inoportune, fără stabilirea vreunei ținte speciale și cu câteva dintre ele total desprinse de Tradiția Părinților.

Am auzit și am citit, și este susținut de mulți, că trebuia convocat Sfântul și Marele Sinod de aproximativ 1200 de ani și aceasta se întâmplă abia acum, pentru prima dată, după o atât de mare perioadă de timp. Aceasta creează o puternică problemă tuturor celor care se ocupă cu teologia și Tradiția Bisericii. Prin aceasta se prezintă situația ca și cum ar fi un gol bisericesc după Sinodul al VII-lea Ecumenic, care trebuie să fie acoperit, deși s-au mai adunat mari și importante Sinoade precum cel din vremea Sfântului Fotie cel Mare (879-880), sau a Sfântului Grigorie Palama (1341, 1351), după cum de asemenea, sinoade importante au avut loc între secolele XV – XVIII cu hotărâri determinante. Se dă impresia astfel că toate aceste sinoade importante sunt ocolite și marginalizate.

Iar lucrul acesta eu îl consider un afront din partea noastră adus sfinților noștri, Fotie cel Mare, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama, sfinților Calist și Filotei Kokkinos, Patriarhi ai Constantinopolului, Sfântului Marcu Evghenicul și Patriarhilor ortodocși ai Răsăritului din secolele XV – XVIII.

Firește, acești sfinți nu sunt vătămați cu nimic de vreme ce învățăturile lor au dobândit o autoritate ecumenică, hotărârile celui de-al IX-lea Sinod Ecumenic (1351) au fost cuprinse în Synodikonul Ortodoxiei, care se citește în prima duminică din Postul Mare, dar este afrontul și căderea noastră din Tradiția ortodoxă.

Se pare că prin acest Sinod se urmărește inițierea unei noi epoci bisericești, a apostazierii de la teologia și mărturisirea Sinoadelor ecumenice și panortodoxe, de la cele dinainte de Sinodul al VII-lea și cele de după acesta. Astfel ne vom trezi cu un gol de memorie, un alzheimer duhovnicesc în Biserica Ortodoxă. Nu se explică altfel unele puncte ale textelor care au fost pregătite, precum și analizele explicative ale susținătorilor lor.

Se pare că este o imitație/copie de proastă calitate a Conciliului Vatican II. Sfântul și Marele Sinod ca idee, a început odată cu încercarea de convocare a Conciliului Vatican II. Și așa cum Vatican II a dezvoltat o nouă ecleziologie, care a trecut de la ideea exclusivității la teologia includerii, sau la teologia baptismală, într-un mod analog unele puncte din textele care s-au pregătit pentru Sfântul și Marele Sinod amintesc de o nouă eclesiologie și în Biserica Ortodoxă, în măsura în care se recunosc Taine și în afara Bisericii Ortodoxe.

ecume 43. Lipsa pregătirii mai dinainte a Sinodului

Dacă revenim la problemă, constatăm că Biserica noastră [e o referire la Biserica Greciei, n.ed.] nu s-a pregătit corespunzător pentru acest Sinod. Și este o Biserică cu un potețial teologic înalt, cu un monahism viu și viață bisericească bine organizată. Prin toate acestea Biserica noastră educă, prin școlile teologice, teologi și clerici ale altor biserici locale, are iradiere internațională prin textele teologice și pastorale și multe altele. Totuși pentru prelucrarea textelor care urmează a fi semnate la Sfântul și Marele Sinod nu a existat o suficientă pregătire și hotărâri sinodale.

În martie 2014 la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, în Constantinopol, s-a hotărât convocarea Sfântului și Marelui Sinod în luna iunie 2016, precum de asemenea s-a hotărât de către Comisie să se aducă la zi textele deja pregătite. De atunci și până astăzi trebuiau să fie discutate în ședințele ierarhiei, să se dea sarcini reprezentanților noștri care să ducă spre stabilirea unor texte definitive, să se organizeze dezbateri pe marginea lor în școlile teologice, la sinaxele clericilor și laicilor, astfel încât să se expună propunerile Bisericii noastre ca mai apoi să se ajungă la textele finale.

Însă, dimpotrivă, noi ierarhii am petrecut în necunoștință și am primit texte socotite definitive, de vreme ce au fost semnate de Întâistătătorii Bisericilor Autocefale Ortodoxe, în ianuarie la Chambesy, în Geneva, și au fost trimise la Sfântul și Marele Sinod. Ajungem acum să discutăm despre textele acestea, când mai există foarte puține șanse ca ele să fie îndreptate.

Am în mână expunerile reprezentanților Bisericii noastre din Comisia Specială ortodoxă pentru reevaluarea textelor, care au fost depuse la Sfântul Sinod Permanent în perioada 2014-2015, precum am de asemenea și fragmente din Practicalele Ședințelor Sinodului Permanent. Reprezentanții noștri ne-au asigurat prin expunerile lor că textele nu au probleme. De asemenea Sfântul Sinod Permanent a împărțit expunerile și textele Arhiereilor pentru informarea lor fără să pară din Practicale că au avut loc discuții sau că s-au dat linii directoare pentru eventuale modificări sau adăugiri afară numai de o singură dată când s-a luat hotărârea pentru unele corecturi de exprimare.

La Ședința Sinodului din 2009 pentru evaluarea dialogului cu romano-catolicii s-a hotărât : 1. „S-a constatat nevoia unei mai bune informări a ierarhiei în aceste chestiuni importante. S-a arătat că pe viitor ierarhia va lua cunoștință de toate fazele dialogurilor, altminteri nici un text nu leagă Biserica. De altminteri, aceasta o recomandă Statutul Sinodal al Bisericii. […] 4. Textul de la Ravenna și textul care urmează să se discute în Cipru sunt sub limita referirii și aprobării lor de către Bisericile locale autocefale […]. Aceasta înseamnă în mod practic că nu vor fi evenimente încheiate, fără hotărârea sinodală a Ierarhiei. Ierarhii sunt păzitorii Tradiției ortodoxe, așa cum au mărturisit la hirotonia lor întru episcopi” (Comunicatul Sfântului Sinod, 16. 10. 2009).

Dacă acest lucru s-a spus pentru textul de la Ravenna, cu atât mai mult ar trebui să se spună și în cazul acesta, de vreme ce urmează să fie semnate texte obligatorii pentru întreaga Biserică Ortodoxă.

Trebuia așadar, și anul trecut să fie convocată Ierarhia Bisericii noastre ca textele să fie parcurse de către toți arhiereii, să fie explicații concrete și să se ia hotărâri. Acest lucru a fost semnalat și de alte Biserici Ortodoxe din câte știu. Prin urmare, ceea ce se întâmplă astăzi trebuia să se întâmple mai înainte de semnarea textelor de către Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe la Chambesy din Geneva, în luna ianuarie a anului 2016.

Dar trebuia să auzim și punctele de vedere ale Școlilor teologice și ale academiilor bisericești precum și ale preoților, monahilor și laicilor. Seriozitatea fiecărui Sinod are legătură cu seriozitatea cu care întâmpinăm temele propuse. Din nefericire, noi episcopii ne mulțumim numai cu o slujire pastorală cu raportare socială și am lăsat temele majore ale credinței unora care fac pe specialiștii.

Cel puțin în acest ultim ceas, al doisprezecelea, să arătăm și noi un înalt simț de răspundere în ceea ce privește cugetul bisericesc și terminologia teologică, să lepădăm sentimentalismele și alte diferite interese bisericești. Nu are importanță cine va reprezenta Biserica noastră în acest Sinod, ci ce va susține Biserica noastră în pozițiile care se vor prezenta. Astfel, convocarea de astăzi a ierarhiei este foarte importantă pentru că trebuie să acceptăm hotărârea Sfântului Sinod Permanent și în realitate să hotărâm dacă vom urma pozițiile care decurg din Tradiția noastră sau dacă ne vom lăsa inspirați de concepțiile contemporane care se distanțează de limba și duhul tuturor Sinoadelor ecumenice panortodoxe. Aceasta este problema.

Va trebui să conștientizăm că nu este vorba doar de textele celor șase teme, ci o importanță majoră are mesajul care se va fi întocmit și va fi citit la începutul Ședinței Sfântului și Marelui Sinod. S-a spus că chiar dacă la Sfântul și Marele Sinod nu vor fi discutate și nu vor fi hotărâte diferite teme, fundamental este mesajul care se va transmite întregii lumi.

Astfel am ales un Mitropolit care ne va reprezenta în alcătuirea mesajului. Va trebui astăzi să cunoaștem conținutul lui sau punctele lui de bază și centrale pe care le va cuprinde și să hotărâm în raport cu aceasta. Din câte știu deja se pregătește acest text, va fi definitivat de Comisia Specială care se va întruni în ședință în Creta cu o săptămână mai înainte de convocarea Sfântului și Marelui Sinod, va fi semnat de Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale și va fi mesajul fundamental al acestui Sinod.

Întrebarea care se pune este: ierarhia Bisericii Greciei va ignora textul acesta, nu va lua cunoștință de conținutul lui de vreme ce este atât de important? Eu, cel puțin, și sper că și alți frați, nu încurajez pe nimeni să semneze un astfel de text, dacă nu îl citesc mai întâi. Propun să se adauge la acest mesaj paragraful: Sfântul și Marele Sinod este continuarea celor opt sinoade din primele veacuri și ale marilor sinoade din vremea lui Fotie cel Mare, Grigorie Palama și a Sinoadelor ulterioare ale Patriarhilor Răsăritului.

Acestea sunt temele potrivite și importante și nu cine va fi prezent la acest Sinod și cine va refuza să participe la el chipurile pentru motive de conștiință.

Vasile Cel Mare Sinod Creta4. Duplicitatea limbajului ecleziastic.

Citind cineva câteva din aceste texte observă că sunt inspirate dintr-un duh de diglosie (limbaj dublu). Cuvântul diglosie s-ar putea să mire dar el exprimă o realitate atunci când cunoaștem duhul care există în jurul temelor respective.

Într-un alt text al meu am notat diferitele teme care există în unele texte, precum au făcut-o și alții, episcopi, clerici, monahi, teologi, laici și din acest motiv nu poate cineva să se tulbure.

Semnalarea aceasta este necesară dacă ne gândim că este vorba de texte sinodale panortodoxe care trebuie să fie lucrate cu atenție. Se poate ca în comunicarea noastră zilnică sau uneori în textele noastre să fi trecut unele cuvinte care provoacă probleme, precum de pildă putem să scriem sau să spunem „Biserica” romano-catolică sau „Biserica”[1] protestantă etc., dar când se alcătuiesc texte de mărturisire care vor rămâne ca hotărâri ale Sfântului și Marelui Sinod, atunci trebuie să fim atenți.

Sfântul Grigorie Palama în timpul luptelor teologice și isihaste a consacrat un principiu fundamental: „altceva este a ne contrazice pentru dreapta credință și altceva este mărturisirea credinței”. Aceasta înseamnă că în contrazicere poate cineva să folosească orice fel de argumente, dar când scrie texte de mărturisire a credinței atunci cuvântul trebuie să fie concis și exact din punct de vedere dogmatic, așa cum au făcut Sfinții Părinți care au dogmatisit printr-un cuvânt scurt și cu multă înțelepciune. Astfel, textele care ni se pun dinainte și care urmează a fi semnate și de Biserica noastră trebuie să fie dogmatic curate și să nu fie caracterizate de neclaritate și confuzie, altminteri nu vor fi texte ortodoxe.

Citind cineva cu atenție cuvintele care se folosesc, înțelege că se urmărește să se ascundă unele teme, cum din păcate se întâmplă de multe ori cu legile care se votează în Parlament. Există o neclaritate și o practică concretă în multe teme ecleziastice care se ascund în dosul cuvintelor textelor care vorbesc despre alte „Biserici”.

Mă voi referi la trei exemple din această practică de până acum.

            Primul exemplu este tema lucrărilor din 1965 care au avut loc în Constantinopol și Vatican, ceea ce a dus la concluzia că a avut loc ridicarea anatemelor. Să amintesc că Patriarhul Constantinopolului Serghie al II-lea, nepot al lui Fotie cel Mare, prin hotărâre sinodală a șters numele Papei Romei Serghie al IV-lea din dipticele Bisericii încă din 1009 fiindcă în epistola de întronizare a inclus Simbolul Credinței cu Filioque și de atunci numele nici unui Papă nu a mai fost pus în diptice, prin urmare aceasta a fost deja neîmpărtășire (necomuniune de credință).

Mai târziu, în 1054,  Cardinalul Humbert a anathemizat pe Patriarhul Mihail Cerularie și alți doi și acela la rândul său l-a anathemizat. Aceasta înseamnă că neîmpărtășirea/lipsa comnuniunii exista și mai înainte de anateme și firește ridicarea anatemelor nu desființează practica neîmpărtășirii/necomuniunii de credință.

Întrebarea care se pune este: În 1965 a avut loc ridicarea anatemelor sau ridicarea neîmpărtășirii/necomuniunii? Este o întrebare potrivită, fiindcă în enciclica Patriarhiei ecumenice din 7 decembrie 1965 se scrie că a avut loc ridicarea anatemelor și prin urmare există încă necomuniune, în timp ce în declarația care s-a semnat în franceză între Patriarhul Ecumenic și Papa și pe care a citit-o Papa în ultima zi (7 decembrie) și la lucrările Conciliului Vatican II, se scrie că a avut loc ridicarea necomuniunii/neîmpărtășirii. Am la îndemână textul acesta în franceză și în engleză.

Al doilea exemplu este continuarea celui precedent, căci din păcate în practica ecleziastică nu numai că sunt recunoscuți heterodocșii ca Biserici, ci că este comuniune ecleziastică și euharistică! Prin urmare se constată o diglosie/duplicitate de termeni ecleziastici, neclaritate și confuzie. Mă refer la un text al Unei Biserici care este caracterizat drept Mărturisire de credință care a fost aprobat oficial și în care predomină într-un mare grad duplicitatea limbajului și confuzia. În timp ce este vorba despre Biserica Una, în același timp sunt caracterizate ca Biserici și celelalte confesiuni care ar constitui Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică Biserică. De asemenea, se vorbește încă despre dumnezeiasca Împărtășire din același Sfânt Potir de către toți creștinii „din necesitatea ospitalității creștine prin Sfintele Taine”, precum și de faptul că „toți creștinii prin același botez am devenit mădulare ale trupului lui Hristos care este Biserica”.

Al treilea exemplu: Recent am citit cartea profesorului Antonie Papadopulos cu titlul Dialogul Teologic al Ortodocșilor și Romano-catolicilor (istorie-texte-probleme) și am constatat încă odată că în dialogul acesta și în declarațiile acestea și textele comune dintre Patriarhul ecumenic și Papa, precum și al reprezentanților lor predomină un limbaj și un duh „de frățietate care rezultă din botezul unic și din participarea la sfintele Taine”și că „Bisericile noastre se recunosc una pe alta ca Biserici surori, responsabile împreună în păzirea credinței Bisericii Una a lui Hristos în planul dumnezeiesc, dar cu totul distincte, în vederea unității”.

Acest fenomen al diglosiei (duplicității limbajului) în documentele ecleziastice oficiale este o realitate dureroasă care arată îndepărtarea de textele oficiale bisericești de două mii de ani. Acest lucru nu trebuie să se întâmple în textele Sfântului și Marelui Sinod.

Sfanta Liturghie Sinod abateri5. Expresia Biserici surori

În documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, în timp ce se vorbește despre faptul că Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, în același timp se vorbește despre faptul că Biserica Ortodoxă „recunoaște existența istorică a altor biserici și confesiuni creștine”, prin urmare se face o confuzie legată de conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe, și pentru acest motiv se impune corectarea acestui text.

Această problemă este foarte serioasă, pentru că în diferite dialoguri teologice între ortodocși și romano-catolici, precum de asemenea și în textele oficiale dintre ortodocși și romano-catolici se vorbește despre Bisericile surori și din nefericire acest termen de Biserici surori, a dezvoltat o teologie și o eclesiologie speciale. Nu este un termen tehnic, ci o teologie ecleziologică contemporană, care predomină în mișcarea ecumenistă.

Despre termenul Biserici surori și mai ales cum a început să fie folosit, face referire un text pe care l-a editat Biroul Congregației pentru doctrina credinței, a Vaticanului (30 iunie 2000) pe care o prezida la acea vreme cardinalul Joseph Ratzinger, viitorul papă Benedict al XVI-lea. Acest termen, conform acestui text, a apărut în secolul al XII-lea și al XIII-lea, a fost folosit în vremurile mai noi de Patriarhul Constantinopolului Athenagora, a fost adoptat de Conciliul Vatican II și de atunci a fost folosit în documentele papale în declarații oficiale și epistole, în enciclice etc.

De asemenea, în textul pe care l-a editat Congregația pentru doctrina credinței, a Vaticanului se face o analiză teologică a acestei expresii și se prezintă cum înțeleg romano-catolicii că Una, Sfânta, sobornicească și apostolică Biserică universală, care este cea Papistașă nu este Biserică soră, ci maică a tuturor celorlalte Biserici. Acesta este motivul pentru care „va trebui ca cineva să evite, ca pricină de răstălmăcire și confuzie teologică, folosirea expresiilor precum cele două Biserici ale noastre care sunt folosite când este vorba de Biserica Catolică și ansamblul Bisericilor Ortodoxe (sau Una dintre Bisericile Ortodoxe)”. Desigur acest termen de Biserici surori, potrivit textului, poate să fie folosit numai pentru acele comunități ecleziastice care au păstrat succesiunea apostolică validă și euharistia”.

Este evident că termenul de Biserici surori este folosit de papistași într-un sens teologic și eclesiologic de validare a tainelor și a succesiunii episcopale și nu este doar un termen tehnic, cu adăugirea că maica tuturor Bisericilor este Biserica Catolică.

Este interesant că Papa Ioan Paul al II-lea în cuvântul pe care l-a rostit pe 5 iunie 1991 în Bialystok în Polonia a zis despre această temă: „Astăzi vedem mai limpede și înțelegem mai bine că Bisericile noastre sunt biserici surori, nu în sensul simplu al unei expresii politicoase, ci în sensul unei categorii fundamentale al unei eclesiologii ecumenice”.

Acest lucru rezultă nu numai din decretele Conciliului Vatican II dar și din textele care au fost semnate în dialogurile teologice dintre ortodocși și romano-catolici în Monaco (1982) și la Bari (1987), la Noul Valaam în Finlanda (1988) și mai târziu la Ravenna (2007).

Amintesc că la Monaco s-a întocmit un text cu tema „Taina Bisericii și a Euharistiei în lumina Tainei Sfintei Treimi”. La Bari s-a întocmit textul cu tema „Credința, Tainele și unitatea Bisericii”, la Noul Valaam s-a întocmit textul cu tema „Taina Preoției în structura tainică a Bisericii și în special însemnătatea succesiunii apostolice pentru sfințirea și unitatea poporului lui Dumnezeu”. Și la Ravenna, „Consecințele eclesiologice și canonice ale ființei tainice a Bisericii. Comuniune ecleziastică, sinodalitate și autoritate”. Aceste patru texte s-au întocmit și au fost aprobate de reprezentanții Bisericilor Ortodoxe cu perspectiva că atunci când se va încheia dialogul teologic, vor fi aprobate și de unele Biserici autocefale locale.

Din toate acestea rezultă fără îndoială două concluzii importante.

Prima concluzie este că termenul de Biserici surori și termenul de Biserică pentru romano-catolici nu este un simplu termen tehnic, ci expresia eclesiologiei în aceste comunități creștine.

A doua concluzie este că texte precum cele de mai sus au fost semnate și de reprezentanți ai Bisericii Greciei cu premisa obligatorie că vor ajunge în final spre aprobare la ierarhia Bisericii Greciei, adică vor sfârși sub termenul obligatoriu de ad referendum. Dacă totuși în textul care urmează să fie votat în Sfântul și Marele Sinod din Creta va rămâne expresia că „Biserica ortodoxă recunoaște existența istorică a tuturor Bisericilor și Confesiunilor creștine” și alte asemenea expresii, atunci se recunosc indirect și textele care au fost semnate de reprezentanți, deși sunt problematice, fără să ajungă pentru aprobare la ierarhia noastră. Acesta este motivul pentru care trebuie să preceadă aprobarea sau nu a celor patru texte de către ierarhia Bisericii Greciei.

Prin urmare trebuie neapărat ca în textul care urmează să fie discutat și votat la Sfântul și Marele Sinod să nu fie caracterizate drept Biserici alte comunități creștine și alte confesiuni.

6. Validitatea și realitatea Botezului

Consecința celor precedente este faptul că mulți susțin că Botezul eterodocșilor este valid și real adică nu se identifică limitele canonice cu cele harismatice ale Bisericii.

Arhiereii mai vechi ai Patriarhiei Ecumenice utilizau rânduiala canonică cu privire la modul primirii heterodocșilor prin iconomie sau cu acrivie în Biserica Ortodoxă. Făceau distincția că altceva este dacă sunt Taine în afara Bisericii – care nu există – și altceva este modul în care primim un heterodox în Biserică. Judecând după acrivie, nu există Taine în afara Bisericii, dar prin iconomie acceptăm pe cineva cu Mirungere sau libel (mărturisire de credință) atunci când botezul a avut loc în numele Dumnezeului Treimic, cum este gândit în mod ortodox, și prin întreita afundare în apă. Acest lucru ne odihnește. Insistența unora de a schimba iconomia de la o temporară suspendare a acriviei, la o stare permanentă este inadmisibilă.

Astfel, mulți susțin că botezul heterodocșilor/ereticilor este valid și real, lucru pe care nu-l susțin Canoanele al 7-lea al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic și al 95-lea din al V-lea Sinod Ecumenic. Dar dincolo de aceste două Sinoade ecumenice nu trebuie trecut cu vederea faptul că în tradiția latină s-a introdus erezia lui Filioque, erezia lui actus purus, alte abateri eretice, precum de asemenea și botezul prin stropire sau turnare, evitându-se afundarea celui botezat în apă.

Apoi, se poate întreba cineva de ce să nu fie valide, în acest caz și reale Mirungerea sau Euharistia heterodocșilor în aceeași logică? Și pentru ce este socotit valid și real botezul heterodocșilor când, în același timp, sunt opriți de la Preacuratele Taine, și atunci, care este scopul cel mai adânc al botezului? Adică potrivit unor teologi, botezul heterodocșilor este valid și real, dar nu atrage după sine rezultate bisericești, de vreme ce este nelucrător, cum susține Augustin? Opinia cum că botezul heterodox este valid și real este legată de succesiunea apostolică, adică de preoția validă și reală. Această poziție este stranie, fiindcă succesiunea apostolică nu este o lucrare magică și mecanică, nu este numai un șir, fie el și neîntrerupt, de hirotoniri, ci în primul rând și mai înainte de orice, este succesiunea modului apostolic de viețuire și gândire potrivit cu troparul: „Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor apostolilor fiind….”. Pierderea credinței ortodoxe revelate, introducerea teologiei scolastice ca fiind mai înaltă decât teologia patristică și apostolică, nu constituie succesiune apostolică. Este caracteristic cuvântul Sfântului Vasile cel Mare: „Cei care s-au depărtat de Biserică nu mai au harul Duhului Sfânt în ei înșiși, căci a încetat transmiterea Lui prin faptul că s-a întrerupt rânduiala (Canonul 1)”. Cum este de asemenea cunoscută  fraza din Canonul Sinodului de la Calcedon: „De la eretici, unde nu este Biserică, este cu neputință să se primească iertare de păcate”.

Dincolo de această temă dogmatică, se pune o puternică problemă și din punct de vedere istoric a șirului neîntrerupt al hirotonirilor, de vreme ce s-a transmis istoric faptul că Carol cel Mare și urmașii lui au pus laici ca episcopi, fără hirotonie, și i-au socotit drept funcționari administrativi în sistemul feudal pe care l-au impus, astfel încât a protestat chiar și Papa Romei în fața conducătorilor germani. Istoric s-a dovedit că mai înainte de schisma Vechii Rome de cea Nouă a existat schisma eparhiilor unde domnea Carol cel Mare de Vechea Romă. În anul 794 la Frankfurt a fost condamnat Sinodul al VII-lea ecumenic și în anul 809 la Aachen a fost introdus Filioque și toate acestea au trecut și în Biserica Vechii Rome când a fost ocupată de franci.

Citind Dialogurile Papei Romei Grigorie, numit și Dialogul, se poate vedea Biserica ortodoxă a Romei mai înainte de secolul al VII-lea după Hristos, teologia ei, isihasmul ei, punctele comune cu teologia Părinților Bisericii, lupta papilor ortodocși, a episcopilor și a monahilor cu ereticii goți, vizigoți, vandali, longobarzi și încă și cu francii, precum și muceniciile, uciderile pe care le-au suferit ortodocșii Vechii Rome de la neamurile germanice. Și toate acestea se petreceau la începuturile secolului al VII-lea. Însă acum, despre ce Tradiție și succesiune apostolică vorbim, când toate sunt problematice, și cele teologice, și cele ecleziastice, și cele istorice?

7. Credința greșită privind ontologia persoanei[2].

Problema persoanei nu este doar o problemă „de școală”, adică scolastică, ci este de cea mai mare importanță. A fost introdusă în terminologia noastră, o folosim adesea, vorbim despre „persoana umană” și de „sacralitatea” ei, despre diferența dintre „persoană și individ” și multe altele care sunt o răstălmăcire a teologiei Părinților noștri.

Am citit comunicatul care a fost semnat la Mytilene între Papa, Patriarhul ecumenic și Arhiepiscopul Atenei și a toată Elada. Este vorba despre „ocrotirea vieții umane”, despre „criza umanitară” despre „atentarea la valorile umane și la drepturile și la libertățile fundamentale”, despre „criza umanitară”, dar nu și despre „persoana umană”.

Din nefericire astăzi a fost înlocuit cuvântul foarte frumos și foarte teologic de om cu cuvintele persoană, persoană umană, care îmi amintesc expresia mai veche „socialism cu față umană” și cu acest înțeles am ajuns de la teologie la sociologia drepturilor omului. Desigur, cinstim drepturile omului, dar teologia Bisericii Ortodoxe nu poate fi limitată numai la acestea.

Cuvintele persoană și individ folosite pentru om și cele referitoare la „ontologia persoanei” au un traseu de la Toma d’Aquino până la Kant, idealismul german (Fichte, Schelling, Hegel), teologia rusă și existențialismul și sunt folosite în principal de unii ortodocși. Este vorba despre o formă de venin teologic care a atacat teologia noastră ortodoxă.

Și este posibil să folosim acest termen în limba noastră de zi cu zi, fără să ne dăm seama, dar când se introduce acest termen în textele oficiale sinodale și bisericești, atunci constituie o deviere teologică. Teologii contemporani care folosesc expresiile „persoană umană”, „necesitatea firii” „voință și libertate a persoanei”, în mod limpede încalcă teologia ortodoxă care susține că firea este bună și nu constrânsă, voia-voința este dorință a firii și nu a persoanei, persoana se identifică cu individul și altele. Legătura dintre voință și persoană desființează Dumnezeul Treimic , introduce tritheismul și legătura dintre fire și necesitate atribuie un blam lui Dumnezeu pentru crearea omului.

Astfel în textul[3] propus, trebuie să fie înlocuite cele referitoare la persoană prin cuvântul om. Ce frumos este acest cuvânt cu conținutul lui ortodox al după chipului și asemănării! Firește, trebuie să respectăm pe fiecare om ca făptură a lui Dumnezeu, dar nu numindu-l persoană ne arătăm respectul față de el.

Fiindcă unii invocă pe Părintele Sofronie care a vorbit despre persoană vreau să fac observația că toate cele pe care le-a scris gheronda nu au nici o legătură cu cele pe care le analizează teologii personaliști contemporani. Gheronda identifica persoana-ipostas cu parcursul de la după chipul la după asemănare și în realitate prin termenul de persoană îl „zugrăvea” pe Sfântul Siluan.

Concluzii

Textele care au fost asumate și semnate de către Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe și care urmează a fi discutate la Sfântul și Marele Sinod sunt provocatoare în anumite puncte, deoarece până zilele noastre se observă, chiar și în Biserică, o confuzie între învățăturile Sfântului Grigorie Palama, de exemplu și învățătura adversarilor lui umaniști. Textele propuse s-au întocmit fără un dialog public și fără o consfătuire teologică, de aceea au creat reacții teologice și pe bună dreptate.

Totuși unii „deștepți” au vorbit aspru despre aceștia care au reacționat pe bună dreptate cu argumente teologice și i-au numit „facțiune înarmată a unei ortodoxii ideologice”, despre un „ayatollah al ortodoxiei”. Se întorc însă împotriva sinaxei bătrânilor luminați și îndumnezeiți și a părinților duhovnicești și scriu: „Este deja timpul pentru conducătorii bisericești responsabili să terminăm cu această caricatură a așa zisei credincioșii în Tradiție, cu acești ayatollahi ortodocși care consideră că au responsabilitatea ortodoxiei în lume…”

Problema este că se încearcă o emancipare din Tradiția Bisericii de după cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic și care ajunge până astăzi, o pierdere a autorității și o îndepărtare de învățătura sfinților noștri îndumnezeiți, în primul rând de Fotie cel Mare, de Sfântul Simeon Noul Teolog, de Sfântul Grigorie Palama, de Marcu Evghenicul și de ceilalți Părinți filocalici.

Dacă nu este astfel, atunci să mărturisească oficial în mesajul pe care îl vor trimite, credința lor în Marile Sinoade de după Sinodul al VII-lea, adică Sinodul din timpul lui Fotie cel Mare, din timpul Sfântului Grigorie Palama și în continuare în sinoadele Patriarhiilor de Răsărit din perioada Turcocrației. Este atât de simplu!

Traducere din neogreacă de Laura Enache pentru www.parohiacopou.ro

Sursa: Parohia Sf. Maxim Mărturisitorul-Sf. Grigorie Palama, Iași, www.parohiacopou.ro

[1]Adică în mod curent putem vorbi de Biserica protestantă, dar de facto nu există Biserică protestantă.

[2] Expresia ontologia persoanei este specifică antropologiei dezvoltate de Mitropolitul de Pergam, Ioannis Zizioulas, unul din principalii organizatori ai Sfântului și Marelui Sinod. Tezele sale, care au fost supuse la critici repetate, au influențat vizibil textele supuse aprobării Sinodului. A se vedea pentru o analiză largă a acestora, mai ales: Jean-Claude Larchet, Persoană și natură. Sfânta Treime – Hristos – Omul. Contribuții la dialogurile interortodoxe și intercreștine contemporane, traducere de pr. Dragoș Bahrim și Marinela Bojin, Ed. Basilica, București, 2013, capitolul “Persoană și natură. O critică a teoriilor personaliste ale lui Christos Yannaras și Ioannis Zizioulas”, pp. 273-534 (n. ed.).

[3] Este vorba de documentul Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană, supus Sinodului spre aprobare (n. ed.).



IOAN VLĂDUCĂ: DESPRE SINOADELE TÂLHĂREȘTI


x-Palermo, biserica Martorana, sec 12 01Ce este un sinod?

Un sinod (gr. syn = împreună; odos = cale, drum) este o grupare de oameni cu preocupări teologice care s-au întrunit pentru a dezbate una sau mai multe probleme legate de credință. Concluziile sinodului se structurează sub forma unei hotărâri.

Așa cum arată etimologia (împreună pe cale sau o cale stabilită împreună), un sinod nu este neapărat ortodox. El este ortodox numai dacă hotărârea sinodului ne conduce la Adevăr, adică dacă se merge pe calea Sfinților Părinți.

Importanța dreptei credințe. „Chiar dacă ai săvârșit toate virtuțile, ajungi în locul acesta dacă n-ai dreaptă credință”.

Faptul că vom fi osândiți în veșnicie dacă lepădăm dreapta credință, chiar dacă avem toate celelalte virtuți, se vede clar din  capitolul 26 din Limonariu:

„Un Bătrân cu numele Chiriac trăia în Lavra Calamon din apropierea sfântului râu Iordan. Și era Bătrânul îmbunătățit în fapte dumnezeiești. La el a venit un frate străin din ținutul Dara, cu numele de Teofan, ca să-l întrebe pe bătrân despre gândul curviei. Bătrânul a început să îl sfătuiască cu felurite cuvinte de înțelepciune și viața curată. Folosindu-se mult fratele din cuvintele Bătrânului, i-a spus:

  • Eu, avvă, am părtășanie în țara mea cu nestorienii[1]. Din această pricină nu mai pot rămâne cu ei și vreau să locuiesc împreună cu tine.

Când a auzit Bătrânul numele lui Nestorie s-a întristat de pierderea fratelui și l-a sfătuit și l-a îndemnat să se despartă de această erezie vătămătoare și să vină la Sfânta Sobornicească și Apostolească Biserică. Și i-a spus :

  • Nu este altă mântuire decât numai în a cugeta drept și a crede că Sfânta Fecioară Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.
  • Într-adevăr, avvo, a răspuns fratele, toți ereticii așa spun: dacă nu ești cu noi, nu te mântui. Sărmanul de mine nu știu ce să fac. Roagă-te deci Domnului ca Domnul să mă încredințeze, din faptă, care este credința cea adevărată.

Bătrânul a primit cu bucurie cuvântul fratelui și i-a spus :

  • Șezi în chilia mea și am nădejde în Dumnezeu că bunătatea Lui îți va descoperi adevărul! Lăsându-l pe fratele în peșteră, s-a dus la țărmul Mării Moarte și s-a rugat pentru el. Și iată cam pe la ceasul trei după amiază în ziua următoare, vede fratele pe cineva înfricoșător la vedere, stând în fața lui și-i spune:
  • Vino să vezi adevărul !

  • Și luându-l, l-a dus într-un loc întunecos, cu miros urât și cu foc și îi arătă în mijlocul focului pe Nestorie și Teodor, pe Eutihie și Apolinarie, pe Evagrie și pe Didim, pe Dioscor și pe Sever, pe Arie și pe Origen și pe alți câțiva.

    • Iată, îi spune acela ce i s-a arătat, acesta-i locul pregătit ereticilor și celor care hulesc pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu și celor ce urmează învățăturile lor. Dacă-ți place locul, rămâi în credința ta! Dar dacă nu vrei să încerci chinul acesta, vino la Biserica cea Sfântă și Sobornicească, așa cum ți-a spus Bătrânul. Căci îți spun: chiar dacă ai săvârșit toate virtuțile, ajungi în locul acesta dacă n-ai dreaptă credință.

    La cuvântul acesta fratele și-a venit în sine. Când a venit Bătrânul, i-a povestit toate cele întâmplate așa cum le-a văzut și a trecut la Sfânta Sobornicească și Apostolească Biserică. Și a rămas împreună cu Bătrânul în Calamon. După ce a stat mulți ani cu el, a adormit în pace”.

    x-St. Iakovos AdelphotheosSinoade ortodoxe

    Atunci când apăreau erezii, Sfinții Părinți se adunau în Sfinte Sinoade Ecumenice (Sfinte Soboare a toată lumea) sau în Sfinte Sinoade Locale și, luminați de harul lui Dumnezeu, apărau dreapta credință împotriva acelor erezii. Ei anatematizau (condamnau) ereziile și îi îndepărtau pe eretici de poporul binecredincios pentru ca acesta să nu se contamineze de erezii.

    Când preotul eretic Arie a început să răspândească învățătura greșită că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu ci o creatură, Sfinții Părinți s-au adunat la primul Sfânt Sinod Ecumenic de la Niceea (325), combătând erezia lui Arie și anatematizându-l pe eretic. Acolo s-a stabilit prima parte a Crezului. La acest Sfânt Sinod au participat 318 Sfinți Părinți.

    În anul 381, cel de-al doilea Sfânt Sinod Ecumenic de la Constantinopol a luptat împotriva patriarhului eretic Macedonie care spunea că Sfântul Duh nu este Persoană Dumnezeiască. Acolo, Sfinții Părinți l-au anatematizat pe eretic și au completat Crezul de la Niceea, dându-i forma definitivă pe care o cunoaștem astăzi. Au participat 150 de Sfinți Părinți.

    Un alt eretic a fost Nestorie, patriarh al Constantinopolului (sec. V). El considera că Hristos este împărțit în două: Fiul lui Dumnezeu și omul în care a locuit Fiul lui Dumnezeu. Și spunea că Fecioara Maria a născut doar un simplu om care s-a unit cu Dumnezeu. De aceea, nu o numea Născătoare de Dumnezeu, ci născătoare de om.

    Împotriva patriarhului eretic Nestorie, două sute de Sfinți Părinți s-au adunat la cel de-al treilea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Efes, în anul 431. Acest Sfânt Sinod Ecumenic a anatematizat pe Nestorie și învățătura lui, mărturisind că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, fiindcă L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. La acest Sfânt Sinod, un rol important l-a avut Sfântul Chiril al Alexandriei.

    Arhimandritul Eutihie din Constantinopol a luptat împotriva ereziei lui Nestorie, dar nu sub ascultarea Sfinților Părinți luminați de Dumnezeu, ci după născocirile minții lui. De aceea, a căzut în altă erezie, considerând că firea omenească a lui Hristos a fost absorbită de cea dumnezeiască și că Hristos ar avea astfel o singură fire. Această erezie s-a numit monofizism. Erezia a fost acceptată de patriarhul Dioscor al Alexandriei.

    Împotriva acestei erezii, șase sute treizeci de Sfinți Părinți s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul și pe susținătorii lui. Luminați de harul lui Dumnezeu, Sfinții Părinți au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască și omenească). Continue Reading »



    Scrisoare deschisa adresata Inaltpreasfintitului Teofan, de catre monahi din Mitropolia Moldovei si Bucovinei in vederea sinodului din Creta iunie 2016


    nicea-21Printre semnatari: Mănăstirea Paltin Petru Vodă, Arhim. Hariton Negrea, Ieroschimonahul Simeon de la m-rea Sihăstria, Protos. Antim, de la m-rea Bistrita, Protos. Ieronim, schit Sf. Teodora…


    Image (8)

    Image (9)

    Image

    Image (2)

     

    Image (3)

    Image (4)

    Image (5)

    Image (6)

    Image (7)



    Asta e dictatură, nu Biserică! Părintele Mihai Andrei Aldea despre abateri, rătăciri și erezii în Regulamentul așa-zisului Sinod Panortodox din Creta


    Pilda samarineanului milostiv. Sinoadele ecumenice I si IICe spune Regulamentul de organizare şi funcţionare a Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox?

    Observăm mai întâi o denumire total neclară. Această neclaritate nu este acceptată de către Biserică decât atunci când vorbim despre Dumnezeire, pentru că fiinţa Dumnezeirii ne rămâne necunoscută şi în această privinţă nu putem să fim clari. Dar în viaţa şi în lucrarea Bisericii, lucrurile trebuie să fie foarte limpezi. În grecește, „pan” înseamnă „atot”, iar „ortodox” – „dreptslăvitor”. Sinodul panortodox înseamnă sinodul atotslăvitorilor, adică al tuturor celor care sunt dreptslăvitori. Această denumire de „panortodox” este antiortodoxă, o denumire care batjocorește Biserica lui Hristos și nu are nicio justificare canonică. În clipa în care termenul de „panortodox” este definit altfel decât cel de „ecumenic”, avem de-a face cu o lepădare de Ortodoxie pentru că se susține că Biserica lui Hristos cuprinde și altceva înafară de Ortodoxie. În plus nu există în istoria Bisericii: „Sfântul și Marele Sinod” și atât. Există Sfântul și Marele Sinod de la Ierusalim, pentru că este al Bisericii de la Ierusalim, poate să fie de la Niceea, dar spui care sinod, de unde și de ce fel?

    Ecumenic și ecumenist

    Documentele acestui așa-zis sinod sunt ecumeniste și vă rog să faceți distincția între ecumenic și ecumenist. Mișcarea zisă ecumenică, nu este ecumenică, este ecumenistă. Ecumenic este al Bisericii, nu al celor care sunt înafara Bisericii. Sinoadele sunt ecumenice, dar adunarea aceasta din Creta este ecumenistă. Ei, asta vor să ne facă să confundăm termenii. Termenul ortodox de ecumenic să ajungă să fie, ori respins, ori transformat într-un termen defect, neortodox. Altă rătăcire este că în Regulament se precizează că nu ai voie să discuți decât despre problemele de pe ordinea de zi. Aceasta este neorânduială pentru că nu este după rânduiala ortodoxă.

    Articolul 1 al acestui Regulament are şi un nume: Introducere şi sună aşa: „Prin harul Sfintei Treimi, Sfântul şi Marele Sinod este o expresie autentică a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti dintotdeauna, pentru funcţionarea sistemului sinodal în Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească”. În clipa în care spui că Sfântul şi Marele Sinod este „o expresie autentică a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti”, trebuie să explici alături de care tradiţie canonică şi practică bisericească se situează. Se situează alături de practica de a tămâia? Ştiţi că există în Biserică practica de a tămâia, care este o practică autentică, este o parte a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti dintotdeauna. Sfântul şi Marele Sinod face parte cumva din acest gen de tradiţii? Este legat de poziţia în care stai la rugăciune? De care parte a tradiţiei se leagă? Este „o expresie” alături de care altele? Care alte expresii autentice ale tradiţiei canonice şi practicii bisericeşti sunt alături de această „o expresie” care este Sfântul şi Marele Sinod? Nu se spune, iar exprimarea este tipic ecumenistă, adică incompletă, amăgitoare, prin faptul că lasă nişte goluri exact în punctele esenţiale.

    Dictatura, Sinod, Marele SindodSintagma „Sinod Panortodox” este neortodoxă

    La ce se referă sintagma „o expresie autentică a tradiţiei”? Este vorba despre o expresie a tradiţiei sinodale, cumva? Acest tip de sinod, numit Sfântul şi Marele Sinod nu apare niciodată în istoria Bisericii, astfel că este foarte interesant cum poate să fie el „o expresie autentică a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti dintotdeauna”. În istoria Bisericii există două tipuri de sinoade. Primul tip de sinoade sunt cele locale, care pot fi întruniri ale unor episcopi dintr-o zonă. Dacă, de exemplu, doi-trei episcopi dintr-un loc se întâlnesc ca să hotărască asupra unei probleme din eparhiile lor, această întâlnire se numeşte sinod local. Sinodul poate să fie cu un singur episcop şi mulţi preoţi. Sinod este şi dacă se întâlnesc toţi clericii dintr-o zonă împreună cu episcopul lor. Sinodul local poate să fie al unei mitropolii, al unei arhiepiscopii sau al unei patriarhii.

    Se poate ca Biserica Ortodoxă a Bulgariei, Biserica Ortodoxă a Serbiei, Biserica Ortodoxă a Muntenegrului şi Biserica Ortodoxă Română să hotărască nişte măsuri privitoare la credincioşii din această zonă: să se adune toţi, să discute şi să ajungă la nişte concluzii. Acesta este un sinod local. Au existat şi asemenea sinoade, care pot fi mai mici sau mai mari, în istoria Bisericii.

    Al doilea tip de sinod îl reprezintă sinoadele ecumenice, care sunt ale întregii Biserici a lui Dumnezeu, atât prin participare, cât şi prin recunoaştere. Ce înseamnă că sunt ale întregii Biserici prin participare? Acesta este un punct extraordinar de important. Înseamnă că la ele poate să ia parte oricine. Orice episcop şi chiar orice cleric acceptat de către episcopul lui poate să ia parte la un sinod ecumenic, la fel ca şi la un sinod local. La Sinodul I ecumenic de la Niceea au fost mai mult de 200 de episcopi şi 80 de preoţi şi diaconi care au luat cuvântul, dacă au avut ceva de spus, şi au votat. Ei toţi sunt păstraţi în tradiţia canonică şi practica bisericească dintotdeauna sub numele de cei 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I ecumenic de la Niceea.

    Una dintre condiţiile fundamentale ale unui sinod ecumenic şi, de fapt, ale oricărui sinod ortodox este libertatea de a participa la el. Sunt cazuri în care nu toţi episcopii pot să ajungă din felurite motive, dar au dreptul, au voie să ia parte la sinod. Continue Reading »



    Mitropolitul Serafim de Pireu – dupa ce criterii au fost selectati episcopii ce merg la sinod? Este o inovație nemaivăzută până în prezent


    serafim pireuUn apel către Sfântul Sinod privind Sinodul Pan-Ortodox
    10 martie 2016

    Mitropolitul Serafim de Pireu a trimis o scrisoare către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei cu privire la viitorul Sinod Pan-Ortodox. Principalele aserțiuni din conţinutul documentului au fost publicate pe site-ul Agionoros.ru.

    Vlădica a calificat decizia potrivit căreia fiecare Biserică locală va fi reprezentată de douăzeci și patru de ierarhi la Sinod, ca fiind „o inovație nemaivăzută până în prezent”, fără precedent în două mii de ani de istorie bisericească.
    El a menționat că, la fiecare Sinod Ecumenic, au fost prezenți „pe cât posibil cât mai mulți episcopi”. Uneori Bisericile au trimis reprezentanți, dar numai în cazul în care episcopul nu a putut fi prezent la Sinod dintr-un motiv sau altul.
    „În conformitate cu eclesiologia ortodoxă, fiecare episcop, care conduce chiar și cea mai mică eparhie, reprezintă turma lui și este un membru viu al Bisericii Universale”, a scris mitropolitul în scrisoarea sa. Conform opiniei sale, a nu invita toți episcopii la Sinodul Pan-Ortodox neagă posibilitatea întregii Bisericii de a se pronunța în chestiuni de credință, „ceea ce se pare că urmăresc organizatorii Sinodului”.
    Vlădica reamintește că în sesiunile Sinoadelor Ecumenice desfășurate până în prezent au participat, de asemenea, reprezentanți ai clerului inferior, monahi și laici. „Nu ar fi o exagerare să numim acest Sinod un Sinod Pan-Ortodox, fără (aspectul) Ortodox. Este evident că prin decizia privind reprezentarea în Sinod, contrară Tradiției, a fost evitată posibilitatea unor episcopi de a se exprima împotriva deciziilor Sinodului, care de altfel ar putea constitui o revizuire a Tradiției.”

    Mitropolitul Serafim numește „complet nefondată” afirmația Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, prin care Biserica Ortodoxă poate denumi Sinodul viitor doar „pan-ortodox”, și nu „ecumenic”, pentru simplul motiv că Biserica Romano-Catolică nu va lua parte: „Decăderea ereticilor din Biserică nu reduce în nici un fel caracterul ei universal.”

    Mitropolitul Serafim se exprimă ca fiind în dezacord cu principiul „o Biserică locală, un singur vot.” În opinia sa, fiecare episcop care participă la lucrările Sinodului ar trebui să aibă drept de vot.

    Mitropolitul de Pireu supune unui analize detaliate și critice proiectul de document, „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină”, adoptat la a V-a Conferință presinodală de la Chambésy, 10-17 octombrie 2015
    În acest text nu se menționează nimic despre erezii și înșelări, ca și cum acestea ar fi dispărut din istoria Bisericii după secolul al optulea.” Sinodul Pan-Ortodox nu urmează un principiu similar Sinoadelor Ecumenice precedente, care au analizat și condamnat diferite rătăciri, scrie episcopul în mesajul său. Continue Reading »



    Pr. Mihai Andrei Aldea despre neintemeierea unui Sinod „panortodox”


    sinod panortodoxDespre Adunarea din Creta

    Mă tot întreabă fii şi fiice duhovniceşti, precum şi alţii, care este părerea mea despre numitul „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox” ce ar urma să se adune în Creta în acest an.
    Părerea mea este prea puţin importantă, fiind eu neînsemnat şi cel din urmă dintre clericii Bisericii lui Dumnezeu.
    Dar, chiar şi aşa fiind, am datoria să răspund la întrebare, mai ales că este stăruitoare, spre a nu fi numărat cu cei care tac atunci când li se cere să mărturisească.
    Nu există în toată Istoria Bisericii lui Dumnezeu vreo adunare a clericilor de orice fel care să se numească „sinod panortodox”. Un asemenea organ al Bisericii nu a existat niciodată.
    Este adevărat, Biserica are puterea de a institui multe lucruri noi, ca de pildă sărbători, timpuri ale întrunirii sinoadelor, îndreptări ale calendarului şi altele asemenea. Dar numai într-un sinod canonic! Fie el local – pentru sărbători locale şi alte asemenea lucruri -, fie sinod ecumenic pentru chestiunile ce privesc întreaga Biserică – precum îndreptarea calendarului sau altele probleme universale.
    Iar canonic, un nou fel de sinod al întregii Biserici se poate înfiinţa numai şi numai într-un sinod ecumenic!
    Or, cum nu există un sinod ecumenic ce să fi înfiinţat tipul de întrunire clericală numit „sinod panortodox”, în Biserică nu există aşa ceva („sinod panortodox”).
    Deci întrunirea unui „sinod panortodox” nu este ortodoxă. Este doar o adunare politică, după cum vom dovedi îndată.
    Negarea canonicităţii unui aşa-zis „sinod panortodox” „doar” pe baza lipsei oricăror canoane care să îl aducă la fiinţă din nefiinţă poate părea, unora, un formalism. Eventual exagerat. Însă întreaga lucrare a Bisericii se realizează în temeiul unei depline organicităţi, în care nu există rupturi, salturi mortale, mutaţii genetice. Dimpotrivă, totul se întemeiază şi creşte printr-o dezvoltare continuă, coerentă, neîntreruptă, armonică (simphonică). Nu sunt îngăduite în Biserica lui Dumnezeu contradicţii doctrinare, nu se îngăduie în Biserica lui Dumnezeu acceptarea de „adevăruri” ce stau împotriva Adevărului revelat şi mărturisit de veacuri, sau alte asemenea abateri şi auto-contraziceri.
    Din acest punct de vedere aşa-zisul „sinod panortodox” suferă de o profundă necanonicitate şi ne-ortodoxie încă din titlu. Titlu care, trebuie să o spunem cu maximă tristeţe, este ne-ortodox. Sau, ca să fim pe deplin în adevăr, este eretic.
    Afirmaţia este extrem de grea şi o facem cu mare durere, după ani de zile în care am tăcut şi ne-am rugat să nu fie nevoie să o facem.
    Dar de ce spunem că este eretic titlul de „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”?
    Pentru că „pan-ortodox” înseamnă „a tot ceea ce este ortodox”. Deci un asemenea sinod ar fi unul al întregii Ortodoxii.
    Ceea ce înseamnă că:
    1. Dacă Biserica Ortodoxă în întregul ei este Biserica lui Dumnezeu, un asemenea sinod este pur şi simplu sinod ecumenic şi ar fi trebuit numit ca atare.
    2. Dacă un asemenea sinod nu este ecumenic, atunci Biserica Ortodoxă nu este Biserica lui Dumnezeu, ci este o erezie. Continue Reading »



    Pr. prof. dr. Mihai Valică – Hotărâre sinodală neavenită


    Hotărâre sinodală neavenită (nr. 3745 din 26 mai 2014)

    1. Introducere

    Parintele-prof.-Mihai-ValicaPreotul nu exercită un mandat, ci o misiune, care include imperios un apel la cultura dialogului permanent, la toate nivelurile. Această evidenţă este una dintre trăsăturile definitorii ale Sfintelor Evanghelii. De aceea Sfinţii Apostoli întreabă şi cer lămuriri mereu Domnului nostru Iisus Hristos: Nu te înțelegem! Lămureşte-ne! Ce ai vrut să spui? Explică-ne! (vezi Matei 13, 36; Luca 8, 9; Ioan 13, 22-30).

    Faptul că Apostolii cer lămuriri, arată că nu erau simpli admiratori sau ascultători necondiţionaţi ai Fiului Omului, un fel de fani religioși fără discernământ, sau manipulaţi şi purtaţi de impulsuri emoţionale. Ei doreau să creadă, în cunoștință de cauză şi să acţioneze ca atare.

    Iisus Hristos le răspunde de fiecare dată, oferindu-neun exemplu minunat de conlucrare a libertății cu responsabilitatea şi a ascultării cu discernământul, contând mereu pe capacitatea ființei umane de a înțelege, fie și numai în parte, Tainele Împărăţiei lui Dumnezeu.

    Iată de ce, episcopul, preotul şi credinciosul aflaţi în comuniune de credinţă şi de har în Biserica lui Hristos nu trebuie să tacă, atunci când sunt unele lucruri neclare sau nefireşti. În acest caz tăcerea, sigur, nu-i de aur.

    „În realitatea noastră bisericească, cea mai mică unitate, adică nucleul trupului bisericesc, este parohia. Ea se prezintă ca adunare euharistică, în corelaţie, fireşte, cu Episcopia, căreia îi aparţine în mod organic, precum şi ca Biserică sobornicească(întreaga Biserică) într-un anumit loc şi timp.Preotul și credinciosul trăiesc taina Bisericii în viaţa şi realitatea parohiei lor. În cadrul Bisericii, ei îşi duc lupta desăvârşirii duhovniceşti şi se sfinţesc, se unesc cu fraţii lor în Hristos, realizând continuu existenţa lor în Hristos, cu alte cuvinte, caracterul bisericesc al vieţii lor. Prin urmare, cuvântul despre parohie şi viaţa ei este, de fapt, şi un cuvânt despre Biserica însăşi şi prezenţa ei în lume”, spune pr. prof. Gheorghe Metallinos[1].

    „Biserica este Hristos însuşi (cap şi trup), nu ca un trup de creştini, ci ca trup al lui Hristos. Toţi credincioşii care participă la trupul lui Hristos, cler şi popor, sunt în interiorul trupului, niciodată dincolo de trup. De aceea, orice concept de supra-episcop (cum este, de pildă, papa) sau despotism nu poate să aparţină vieţii Bisericii”[2], spune același profesor Metallinos. Continue Reading »