Posts Tagged 'Sfintii Inchisorilor'


Mucenicul Gheorghe Jimboiu – cel ce a dobandit rugaciunea inimii in temnitele comuniste


Gheorghe JimboiuAlt tânăr de o puritate deosebită era Gheorghe Jimboiu. Când am început, la cererea lui Valeriu Gafencu, săptămâna de rugăciune pentru ca Traian Maniu să se întoarcă la Dumnezeu, am făcut ”o baie spirituală”. Adică, deoarece pe atunci nu aveam preoţi între noi – au venit imediat după asta – ne-am mărturisit păcatele şi greşelile unii altora, pe rând.

Atunci mi-am dat seama câtă curăţie lăuntrică avea Jimboiu. Era unul din cei mai curaţi. De la el am aflat că după şase luni de stăruinţă, a primit darul Rugăciunii inimii. Se ruga întruna. Noaptea, dacă te trezeai, îl vedeai şezând, cu capul în piept: spunea rugăciunea. Era de o curăţie rar întâlnită. Îmi spunea despre ceea ce simte la rugăciune. Mai apoi din cărţile pe care le-am citit, am înţeles că el a ajuns să trăiască stările de care vorbesc Sfinţii Părinţi.

(Pr. Mihai Lungeanu – ”Sfântul Închisorilor”, ediție îngrijită de monahul Moise Iorgovan, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 204-205)

Aristide Lefa:

Un alt bun prieten pe care l-am pierdut a fost Gheorghe Jimboiu, student la Academia comercială din Brașov. Era din județul Dolj și în momentul arestării, mama lui era grav bolnavă de inimă, rămânând fără nici un sprijin. Era văduvă și el era singurul ei copil. După atâția ani, nu mai știa dacă era în viață sau a murit. Câte gânduri și spaime i-au frământat mintea și sufletul!

L-am cunoscut la Târgu-Ocna și, încă de la început, m-au impresionat seriozitatea și ținuta lui deosebită. Era destul de înalt, foarte slab, cu o față prelungă, cu ochii albaștri cenușii, care-i dezvăluiau toată curățenia sufletească. Avea cele mai deosebite mâini pe care le-am vãzut la un om: nefiresc de subțiri, cu degete foarte lungi, mâini făcute anume pentru rugăciune sau pentru un mare pianist. Avea o minte sclipitoare și o stăpânire de sine care impunea. De multe ori, când aveam momente de frământări sufletești sau mă simțeam obosit, o discuție cu el mă refăcea și mă întărea sufletește. În cuvinte simple, reușea să redea esențialul problemelor pe care le discuta, având o putere de convingere ieșită din comun. În februarie 1953, când am fost trimis disciplinar la Gherla, m-am despărțit de el. Momentul a fost destul de greu, dar discuția cu el m-a întărit sufletește și am privit mai cu încredere viitorul. L-am reîntâlnit peste un an, în 1954 la Gherla, unde ajunsese și el1. Ne-am bucurat mult. Lucram, pe atunci, la cabinetul medical și, profitând de o perioadă mai relaxată, i-am făcut un tratament susținut care l-a remontat pe moment. Boala era foarte avansată (ciroză hepatică) și, până la urmă, nu l-a iertat. În vara anului 1955, a fost trimis la Aiud împreună cu cei ce aveau peste zece ani condamnare. Acolo a murit.

(Aristide Lefa – Fericiți cei ce plâng, Editura Eminesc, București, 1998, pp. 106-107)

Continue Reading »



Slujba de pomenire a martirilor din temnitele comuniste la Aiud


Sâmbătă, 24 martie, vom participa la Aiud, la comemorarea vrednicului de pomenire, Arhimandritul Justin Pârvu precum și a martirilor din temnițele comuniste, care și-au pierdut viața în temuta închisoare Aiud, dar și în celelalte lagăre de muncă forțată de pe întreg cuprinsul României. Acești eroi ai Neamului și martiri ai Bisericii lui Hristos nu au pregetat să-și jertfească anii tinereții pentru un ideal mai nobil – unitatea Neamului românesc și credința Bisericii străbune, pentru ca noi, astăzi, să purtăm mai departe cu demnitate și fără de frică credința în suflete și o Românie liberă și neatârnată.

Cu dor de o Românie demnă de altădată, cu dor pentru eroii cu suflete curate de crin, ce astăzi nu mai sunt, cu dor de Părintele Justin, să ne adunăm spre a lor cinstire și într-o inimă de rugăciune, așa cum ne obișnuia să ne învețe și Părintele Justin, la mănăstirea Înălțarea Sf. Cruci, din Aiud, prin săvârșirea unui parastas de pomenire a celor adormiți și totodată a unui acatist de mulțumire pentru acești sfinți ai închisorilor, sfinți ai României.

Slujba de pomenire va începe la ora 13.00, în vechiul osuar al mănăstirii.



MONAHUL ATANASIE (ALEXANDRU ȘTEFĂNESCU) ȘI TAINA DISCERNĂMÂNTULUI


Atanasie Stefanescu

Monahul Atanasie Stefanescu

de Constantin Mihai

Figura luminoasă a lui Alexandru Ștefănescu, monahul Atanasie în ultimii ani ai vieții sale, nu poate trece neobservată în orizontul martiriului românesc din secolul XX, ea constituind o adevărată piatră de temelie a istoriei neamului nostru. Descendent din „vița nobilă a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, a plăieșilor din Cetatea Neamțului, a Sfântului Voievod Mihai Viteazul, a Sfinților Brâncoveni”, cum frumos îl caracteriza Părintele Justin Pârvu pe fratele său întru suferință și ucenicie creștină, monahul Atanasie, acesta din urmă, „alături de mucenicii partizani din Munții Făgăraș, împreună cu Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgețeanu, Monahul Marcu Dumitrescu (Dumitru), Sfântul Valeriu Gafencu și cu toată generația din 1927 până în 1964”, constituie „un buchet de rugători în Biserica Triumfătoare, alături de care s-au jertfit și Ionel Moța și Vasile Marin, care au plecat în Spania, «unde se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos», alături de grupul de voluntari de la Majadahonda”1.

Chipul Părintelui Atanasie „se impune cu prezența sa demnă, dar și poetică, cu puritatea de mucenic și viețuirea cuvioasă pe care a avut-o în Mănăstirea Petru-Vodă, unde își dă obștescul sfârșit și se odihnește în Domnul, lângă Părintele Gheorghe Calciu, colegul său de amărăciuni și suferință. Putem spune că Părintele Atanasie rămâne o icoană vie a generației moderne pentru care și-a jertfit întreaga viață, încălzind zidurile pușcăriilor de pe întreg cuprinsul țării: Chișinău, Vaslui, Aiud, Gherla și Poarta Albă (lagărul de exterminare al burgheziei românești). Părintele Atanasie a fost și rămâne un ochi trezvitor al Ortodoxiei și Neamului Românesc pentru care s-a jertfit cu neostenită râvnă și pentru care mijlocește acum înaintea Tronului Ceresc”2.

Un tămăduitor de suflete, Alexandru Ștefănescu se remarca nu numai printr-o prezență de spirit deosebită, ci și printr-un discernământ de o profunzime specifică4. Acest discernământ devenea pregnant în relația dialogică cu apropiații și cu semenii săi, în care dimensiunea duhovnicească, forța de pătrundere a lucrurilor, faptelor sau evenimentelor până la esența lor erau preeminente.

Dăruirea până la jertfire către ceilalți contura un chip al mucenicului, veșnic săritor și ajutător nu doar cu sfatul, ci și cu acțiunea, încercând schimbarea unor stări. Risipirea sa către ceilalți se manifesta pe toate planurile existenței, neprecupețind niciun efort, nicio minimă energie spre folosul tuturor. Acestea transpar și din schimburile sale epistolare cu diverse persoane, de diferite categorii sociale și intelectuale, cuvântul său fiind mereu însoțit de o faptă semnificativă. Continue Reading »



GALINA RĂDULEANU: „După mine, a fi în condiții limită și a-ți păstra calitatea de om, de altruism, de caracter și sacrificiu pentru altul, este ceva extraordinar”


„După mine, a fi în condiții limită și a-ți păstra calitatea de om, de altruism, de caracter și sacrificiu pentru altul, este ceva extraordinar”

De vorbă cu Doamna Galina Răduleanu

 Demnitatea românului de altădată

Doamna Galina, vă rugăm să ne spuneți câte ceva despre viața dumneavoastră dinaintea arestării și cum ati primit momentul arestării.

În câteva cuvinte aș vrea să vă fac așa o frescă a locului de unde am fost arestată. Am terminat Facultatea la Cluj, aproape într-o formă miraculoasă și am vrut să fac o muncă de pionierat și în același timp de apostolat într-un sat de munte de lângă Brașov, un sat care avea un specific cu totul și cu totul deosebit. Oamenii de acolo aveau un preot care fusese închis pentru legionarism și care în sat era și duhovnic și apostol și prietenul oamenilor. Tot satul se învârtea în jurul a ceea ce spunea părintele Beleuță. Și în satul acela, deși era voie pe vremea aceea să se facă avorturi, nimeni nu făcea întrerupere de sarcină pentru că părintele a explicat – și e regretabil că acum nu ajungem la aceeași explicație – că cea mai mare crimă este această ucidere de suflet de prunc. Atunci oamenii aveau până la 9 copii. Erau săraci, n-aveau uneori cu ce să-i încalțe și când trebuiau să vină la mine la dispensar, veneau pe rând pentru că își împrumutau ghetele de la unul la altul. Dar erau foarte credincioși și chiar dacă o fată greșea și rămânea însărcinată, părintele o convingea că mai mare este păcatul uciderii pruncului decât acela de a avea o legătură în afara Bisericii. Și femeia lăsa copilul, familia accepta, fata se căsătorea cu copil cu tot și avea în continuare copii. Ce să vă spun? Era un sat extraordinar și oameni extraordinari datorită faptului că preotul era extraordinar.

Am avut șansa să am o colaboratoare deosebită – eu nu eram un om smerit, eram foarte orgolioasă, foarte plină de „facă-se voia mea”, decât de „facă-se voia Ta” – eram la început de carieră și am dat de un om pe care nu l-am apreciat atunci. A trebuit să treacă foarte mult timp ca să-l apreciez. Moașa, cu care am lucrat eu, era o femeie de 40 și ceva de ani care era tipul omului smerit și era foarte credincioasă. Mergea la biserică – era pe vremea comuniștilor, dar acolo tot satul mergea la biserică – și avea tot timpul tendința să spună: „Nu suntem vrednici să mulțumim lui Dumnezeu”. Era o frază pe care nu numai că nu o înțelegeam, dar mă întrebam în sinea mea: „Ce vorbă mai e și asta?”. Au trecut foarte mulți ani și îmi dau seama abia acum ce înseamnă cuvintele acestea: „Nu suntem vrednici să-I mulțumim”. Și chiar așa este pentru că noi trăim într-o lume de minuni pe lângă care trecem nepăsători și nu realizăm că este o minune că dintr-o creangă uscată iese un mugur, că din pământul acesta negru iese firul de iarbă, că noi existăm, că trupul nostru este perfect! Nu suntem vrednici să mulțumim și nici nu mulțumim, ba din contra. Continue Reading »



Pomenirea Sfinților închisorilor la Poarta Albă, de ziua Sfinților Români


Părintele Justin Pârvu: „Rugați-vă la Sfinții Români și la cei din temnițele comuniste și vă veți vindeca, pentru că ei sunt sfinții noștri și așteaptă să le cerem rugăciunile, iar ceilalți sfinți nu vor să ne ajute pentru că noi desconsiderăm pe proprii noștri sfinți români”.