Posts Tagged 'monahia Fotini'


Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut eu – de Monahia Fotini. Relatare din cartea „Părintele Justin – Mărturii ale sfințeniei”


Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut eu
de Monahia Fotini

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 13:15).
Aceasta este porunca Mântuitorului, și desigur cea mai înaltă, pe care Părintele Justin s-a silit să o păzească întreaga-i viață, acesta a fost stindardul vieții sale, aceasta a fost în cele din urmă a doua sa fire – starea de a iubi neîncetat pe aproapele său, de a-și dărui neobosit viața prietenului său. Pentru Părintele Justin prietenii erau oamenii necăjiți, îndurerații sufletește, sărmanii, toți care aveau nevoie de ajutorul său, într-un cuvânt iubea tot omul, chiar și pe vrăjmași. Este bine-cunoscut spiritul de jertfă al Părintelui Justin în temnițele comuniste, încât, după mărturisirea unui prieten ce a lucrat în arhivele dosarelor Securității (C.N.S.A.S), pe Părintele Justin până și gardienii l-au iubit, pentru că dragostea Părintelui Justin înmuia inimi de piatră, transforma bestiile în oameni, însuflețea parcă până și iadul. Și aceasta pentru că avea un mod dumnezeiesc de a înțelege greșeala celuilalt, nu condamna, nu judeca omul, nădăjduind neîncetat în întoarcerea acestuia.
Nu am întâlnit niciodată un om care să ardă de dor pentru aproapele precum Părintele Justin, să ardă de dragoste dumnezeiască în a ajuta pe ceilalți precum o făcea sfinția sa; într-o zi în care nu putea ajuta pe cineva, mi-a spus că el nu se simțea om, dar acea zi eu nu am întâlnit-o niciodată, cât am stat în preajma sa. Eu așa l-am cunoscut pe Părintele Justin – la vârsta desăvârșirii. Cum a ajuns să dobândească acest dar, am reușit să-mi dau seama în parte, din propriile sale relatări pe care Părintele mi le-a împărtășit de-a lungul celor 10 ani petrecuți lângă dânsul. Nu încetez să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest dar pe care mi l-a dăruit – bucuria de a sta și eu, nevrednica, în preajma unui sfânt, darul de a-l întâlni pe Părintele Justin.
Părintele Justin, atât pentru mine, ultima dintre fiii săi duhovnicești, cât și pentru ceilalți ucenici cu mult mai de cinste, era un dar al lui Dumnezeu pentru oameni, era ca o rază de soare, ca o prelungire a soarelui harului dumnezeiesc de care dacă te „agățai”, te conectai la frumusețea de negrăit a Dumnezeirii. Bucuria pe care o simțeai în preajma sa, o mărturisesc toți cei ce l-au cunoscut pe Părintele Justin.
Nu scriu acestea spre lauda mea, și nici n-aș avea cu ce mă lăuda, de vreme ce eu nu am pus nimic în practică din nevoințele și virtuțile pe care le-am văzut la dânsul, dimpotrivă mă osândesc pe mine însămi că am văzut și nu am făcut, primind un talant de preț pe care nu l-am lucrat niciodată. Scriu acestea însă spre lauda sa, pentru că dacă pietrele pot glăsui despre Dumnezeu, mă gândesc că poate și sufletul meu împietrit se va înmuia vestind faptele minunate ale acestui om pe lângă care Dumnezeu mi-a hărăzit să stau și totodată spre lauda lui Dumnezeu care a arătat cum te poți sfinți în orice timp, chiar și în vremurile noastre secătuite de duh, și mai ales într-o vreme de mare prigoană asupra Bisericii, ca aceea căreia i-a fost martor Părintele Justin, făcându-se pildă luminoasă de biruință asupra iadului comunist.

Lângă Părintele Justin simțeai o bucurie covârșitoare, simțeai Viața cea fără de moarte, cea fără de păcat, pentru că păcatul este cel ce aduce moartea și întristarea în viața noastră. Părintele Justin alina un dor, pe care oamenii obișnuiți ai lumii nu îl înțeleg – dorul de Dumnezeu. Poate că unii l-au aflat ușor, fără osteneală pe Părintele Justin. Eu, una, l-am căutat mult, cu durere și multă rugăciune.
Din clipa în care Dumnezeu s-a atins de inima mea, chemându-mă la viața aleasă a monahismului, părăsind toate bucuriile deșarte ale lumii, mă rugam neîncetat să găsesc un povățuitor duhovnicesc, așa cum citeam cu multă ardoare în Viețile Sfinților și în învățăturile filocalice ale Purtătorilor de Dumnezeu Părinți. Majoritatea celor cunoscuți mie îmi spuneau să nu mă mai necăjesc pentru că astăzi nu mai sunt povățuitori desăvârșiți ca în vremurile trecute, și singura noastră îndrumare spre dobândirea harului lăuntric ar fi doar învățătura Sfinților Părinți, pe care o putem găsi oriunde, în multele cărți publicate astăzi. Sunt sigură că Dumnezeu lucrează și așa, și cu mine a lucrat, găsind foarte mult folos în cărțile Sfinților Părinți, însă eu parcă doream ceva și mai mult, crezând cu tărie pe Sf. Simeon Noul Teolog care scria că cel ce va căuta povățuitor duhovnicesc, va găsi negreșit. Și nu încetam să mă rog ziua și noaptea ca Dumnezeu să-mi trimită acel povățuitor care să-mi arate calea sfințeniei. Voiam atât de mult să văd sfințenia, să simt, ca să știu după ce trebuie să alerg în viață, să gust, ca să recunosc gustul neînșelat al Harului, al adevăratei lucrări duhovnicești, într-o lume plină de tot soiul de înșelări și văduvită de povățuitori. Și Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea, ca și lui Toma, necredinciosul. După 5 ani de cereri și frământări, Domnul mi l-a scos în cale pe Părintele Justin. Din acest moment pentru mine a început raiul cel duhovnicesc.
Din clipa în care m-a văzut, fără să apuc să-i mărturisesc vreun gând, Părintele Justin mi-a zis, spre surprinderea mea: „Tu ai să rămâi aici, pentru că avem multă treabă împreună! Tu ai să scrii!”. Eu, vizibil consternată, îl întreb pe Părinte: „Cum să scriu eu, Părinte? Ce pot scrie atâta timp cât nu am viață duhovnicească? Eu am venit la sfinția voastră ca să învăț, nu ca să învăț pe alții”. Părintele, puțin poznaș, zâmbind, mi-a răspuns: „Ai să scrii din experiențele ascetice”. Aici am amuțit, pentru că era cumva o vedere cu duhul a Părintelui, atinsese punctul sensibil din interiorul frământărilor mele sufletești. Într-adevăr eu purtam oriunde cu mine ca o comoară de mult preț, cărțile Sf. Ignatie Briancianinov, care se chemau chiar așa, Experiențe ascetice, o carte în patru volume ce îmi era temei în viața monahală, conținând învățături despre povățuirea duhovnicească. Era de fapt un răspuns sintetizator la toată căutarea mea – experiența ascetică era sub ochii mei, întrupată în persoana Părintelui Justin. Aveam să înțeleg mai târziu că am să și scriu, colaborând la revista mănăstirii și transcriind multe interviuri, pe care Părintele Justin mi le-a oferit, încredințându-mi o mare parte din tainele sale duhovnicești, interviuri publicate și cunoscute multora. Dar atunci nu mă gândeam la nicio lucrare misionară, căutând doar să surprind la un sfânt învățături și trăiri ale experienței Harului. Continue Reading »



EDITORIAL: Primejdia întrunirii Sinodului Panortodox din Creta. Apostazia de la Teologia Sfinților Părinți, de Monahia Fotini


ceb1ceb303De ce reprezintă o primejdie acest Sinod?

Orice creștin ortodox trebuie să știe că fără dreaptă credință nu ne putem mântui, că în afara Bisericii, care este Trupul lui Hristos, nu este mântuire. De ce? Pentru că «cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică» – spune Însuși Domnul nostru Iisus Hristos în Sf. Evanghelie (Mc. 3:29). Iar Sf. Ioan Gură de Aur ne tălmăcește foarte limpede acest cuvânt, numind pe eretici și pe dascălii mincinoși care nu învață drept cuvântul Adevărului, nu doar lupi și tâlhari, ci „luptători împotriva Duhului și hulitori ai Duhului harului. Acestora nu li se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor”[1]. Învățătura de credință ortodoxă nu este una omenească, nu este inventată de vreo minte omenească, oricât de genială ar fi ea. Învățătura ortodoxă este revelată, descoperită de Dumnezeu, Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți, prin Sfânta Scriptură și Sfintele Canoane stabilite prin Sinoade Ecumenice. Sfinții Părinți au numit canoanele cârma Bisericii, după care se ghidează corabia mântuirii de la care nu putem să facem niciun rabat. Dogma ortodoxă este una revelată prin Duhul Sfânt, Sfinților Părinți care au ajuns la vederea lui Dumnezeu prin sfințenia vieții lor, adică Părinților îndumnezeiți. Însă nu dogma în sine mântuiește. Este nevoie și de trăire, de făptuire ortodoxă, ca să ajungem la curățire, luminare și mântuire. Fără conștiința ortodoxă dreaptă, nimeni nu poate ajunge la mântuire, de aceea dogma este o condiție obligatorie pentru a făptui, pentru a ne putea curăți de păcate în vederea mântuirii. De altfel, dogma nu s-a revelat decât celor ce au trăire duhovnicească, celor ce au ajuns la vederea lui Dumnezeu, urmând ca cei ce nu au ajuns la această trăire să respecte rânduielile și canoanele statornicite și hotărâte de Sfinții Părinți. Înșiși Sfinții Apostoli predau episcopilor Dumnezeieștile Canoane, ca pe o lege sfântă, spunând: „Episcopilor, acestea s-au rânduit vouă pentru Canoane de către noi. Voi însă rămânând într-însele, vă veți mântui și pace veți avea, iar nesupunându-vă vă veți munci și luptă unii cu alții necurmată veți avea, plata neascultării cea cuvenită luând-o”[2].

Așadar viețuirea și dogma sunt împreună, „viață – dogmă – viață”, după cum spune Sf. Simeon Noul Teolog, care subliniază că temelia dogmei este viețuirea, experiența duhovnicească a Sfinților Părinți. Baza Sinoadelor Ecumenice o reprezintă experiența Părinților îndumnezeiți, prin care a lucrat Harul lui Dumnezeu, iar nu o teorie anume. Baza Sinoadelor nu este Sinodul în sine, o adunare de episcopi care hotărăsc în unanimitate conți- nutul canoanelor. Să nu uităm că au fost și sinoade false, numite tâlhărești în tradiția Bisericii. Nu este sfânt Sinodul în sine, după cum remarca Mitropolitul Ierotheos Vlachos[3], ci Sfinții Părinți sfințesc Sinodul. Baza Bisericii nu sunt Sinoadele în sine, ci Sfinții Părinți. Atunci când într-un Sinod există Părinți luminați de Duhul Sfânt, care au rugăciune și vedere dumnezeiască, aceștia sunt Sinodul. Așa cum la Sinodul I au fost Sf. Atanasie și Sf. Spiridon, la al II-lea – Sfinții Grigorie Teologul și Grigorie al Nyssei care s-au bazat pe teologia Sf. Vasile cel Mare, la Sinodul al III-lea a fost Sf. Chiril al Alexandriei, la al IV-lea – Papa ortodox Leon, la al V-lea și al VI-lea s-au bazat pe teologia Sf. Maxim Mărturisitorul, la Sinodul al VII-lea – pe teologia Sfinților Vasile cel Mare, Ioan Damaschin și Teodor Studitul, la Sinodul al VIII-lea a fost Sf. Fotie cel Mare și la Sinodul al IX-lea – Sf. Grigorie Palama.

Întotdeauna bazele Sinoadelor au fost Părinții îndumnezeiți, în măsura în care acești Părinți aveau vederea lui Dumnezeu. Sfinții Părinți sunt cei care dau validitate Sinoadelor și nu invers, așa cum nuanțează foarte corect și Mitropolitul Ierotheos: „rostim la slujbe pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri”… și nu „ale Sinoadelor noastre”. De aceea îi sărbătorim pe Părinții de la Sinoade și nu Sinoadele.

De ce este foarte important acest aspect? Pentru că el ne ajută să facem diferența între un Sinod Sfânt și un sinod tâlhăresc. Părinții Sfinți, ajunși prin asceză și rugăciune la luminare și îndumnezeire, statornicesc prin Duhul Sfânt care sălășluiește întru ei, dogmele cele sfinte și drepte. Părinții care nu au avut lucrarea Duhului Sfânt în inimile lor, având mintea întunecată de patimi, neputincioși în a vedea lumina Dumnezeirii, au rătăcit de la Adevăr, falsificând dogmele sfinte, cugetând strâmb după duhul lumesc, al filosofiei omenești, iar nu după înțelepciunea Duhului Sfânt. Aceștia din urmă niciodată nu vor lua hotărâri drepte atâta timp cât cugetă cele deșarte, iar nu cele dumnezeiești.

Sfinții Părinți se adunau în Sinoade ecumenice sau locale, atunci când apăreau erezii în sânul Bisericii. La acele Sinoade erau dispute între teologii Harului și teologii falși, întunecați la minte, din pricina patimilor. Sinoadele tâlhărești sunt produsul minților întunecate ale teologilor speculativi, pe când Sinoadele Sfinte sunt lucrarea Harului lui Dumnezeu prin Părinții purtători de Duh Sfânt. Chiar dacă în timpul sinoadelor tâlhărești, adevărații mărturisitori și trăitori ai Bisericii erau prigoniți, exilați, întemnițați, Dumnezeu niciodată nu a lăsat și nu va lăsa Biserica Sa, pe care nici porțile iadului nu o vor birui, călăuzind-o neîncetat acolo unde sunt Harul și adevărul, în temniță sau catacombe. Întotdeauna Biserica a avut Sfinți Părinți, apărători și păzitori ai Harului și Adevărului, care au menținut-o vie până astăzi. Continue Reading »



A apărut nr. 43 al Revistei ATITUDINI, dedicat Sf. Ioan Iacob Românul și dezbaterilor pe tema Sinodului Panortodox din Creta


Coperta Revista Ortodoxa ATITUDINI nr. 43

Revista ATITUDINI nr. 43 dedicată Sf. Ioan Iacob Românul și dezbaterilor pe tema Sinodului Panortodox din Creta

 Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici sau la adresa de

email: atitudini.pv@gmail.com

SUMAR

 

 6  SF. IOAN IACOB ROMÂNUL – ISIHASTUL PUSTIEI DIN ȚARA SFÂNTĂ

22 PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU DESPRE ILUZIA PARTIDELOR POLITICE DE AZI:

„NOȚIUNEA DE CEAUȘESCU AU TRANSFORMAT-O ÎN NOȚIUNEA DE PARTID“

Interviu realizat de Monahia Fotini

26 SĂ NE APĂRĂM CU SFINȚII PĂRINȚI DE EREZII!

de Pr. Stavrofor Constantin Catană de la Sf. Mănăstire Văratec

33 DESPRE CUM SĂ DOBÂNDIM DARUL LACRIMILOR ȘI AL UMILINȚEI DIN ÎNVĂȚĂTURILE

UNEI SFINTE NECUNOSCUTE CĂTRE FIUL EI DUHOVNICESC (II)

39 DESPRE SINOADELE TÂLHĂREȘTI

de Ioan Vlăducă

46  ASTA E DICTATURĂ, NU BISERICĂ!

Părintele Mihai Andrei Aldea despre abateri, rătăciri și erezii în Regulamentul așa-zisului Sinod Panortodox din Creta

55 P.S. LONGHIN DE BĂNCENI:

NU VOI RECUNOAȘTE ACEST SINOD VICLEAN ȘI TÂLHĂRESC!

Să devenim trădători ai sfintei noastre credințe ortodoxe ori să mărturisim adevărul sfânt?

60  CUVÂNTUL MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU

LA SIMPOZIONUL INTERORTODOX: „SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD. MARE PREGĂTIRE, NICIO AȘTEPTARE“

66 SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA, UN SFÂNT ANATEMIZAT DE „BISERICA“ ROMANO-CATOLICĂ. UN SFÂNT ANTIPAPIST ȘI DELIRUL FILOPAPIST AL ECUMENIȘTILOR

de protopresbiter Anghelos Anghelacopulos, parohia Agia Paraschevi, Mitropolia  Pireu

70 GENERAȚIA MUTILATĂ GENETIC SAU GENERAȚIA MANIPULABILĂ

Interviu cu D-na Galina Răduleanu, medic psihiatru și fost deținut politic Interviu realizat de Părintele Ioan  Șișmanian

82 DACĂ NU ÎNCERCĂM SĂ DOVEDIM CĂ SUNTEM ROMÂNI, ACEASTĂ ŢARĂ SE VA INTEGRA ÎN EUROPA DOAR PÂNĂ LA CARPAŢI

De Lt. Comandor(r) Aurelian Chirica

87 HORIA BERNEA – REZISTENȚĂ PRIN CULTURĂ

Muzeograful mărturisitor

de Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român

93 CUM AFECTEAZĂ FACEBOOK-UL MODUL DE DEZVOLTARE ȘI FUNCȚIONARE A CREIERULUI ÎN PERIOADA ADOLESCENȚEI

de Monahia Alexandra

98  DRUMUL SPRE OSCAR

de Danion Vasile

Comenzi sau Abonamente se pot face aici, la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com

sau completând formularul de mai jos.

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Introduceți în căsuță textul din imagine
captcha
(Daca textul nu apare vă rugam să reîmprospătați pagina.)

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.



Da, Părintele Justin a avut dreptate! România astăzi s-a îmbrăcat din nou în zeghe. Un Editorial de Monahia Fotini


Coperta ATITUDINI 40Editorialul din Nr 40 al Revistei ATITUDINI:

Da, Părintele Justin a avut dreptate! România astăzi s-a îmbrăcat din nou în zeghe
de Monahia Fotini

„12 luni de libertate și vine urgie!”. Îmi aduc și acum cu emoție aminte de ultimele cuvinte ale Părintelui Justin înainte de a-și da sufletul în mâna Domnului. Cu toții ne-am întrebat atunci ce a vrut să spună Părintele și la ce se referea, dar durerea pierderii sale pentru noi era atât de mare încât nici nu ne mai interesa de libertate și urgie. Ce urgie putea fi pentru noi mai mare decât pierderea lui? Părintele însă vedea mai departe pericolul ce ne va întâmpina. Unii au zis că se referea la conflictul din Ucraina și începutul unui nou război devastator, alții la actele biometrice. De fapt, cred eu, era altceva. Profeția Părintelui Justin s-a împlinit acum, de fapt ea era împlinită de anul trecut, dar nu ne-am dat seama. Putem spune astăzi că România nu mai este liberă. Dacă știam deja că România era supusă economic și militar marilor puteri ale lumii, care i-au supt aurul, petrolul și toate bogățiile ei, azi aflăm că duhul României, România spirituală și culturală este întemnițată și ferecată cu lacăte gigantice, prin impunerea acestei legi abuzive, așa-zis antilegionară, promulgată de președintele Iohannis, împotriva culturii și martirajului neamului românesc. Da, Părintele Justin a avut dreptate! România astăzi s-a îmbrăcat din nou în zeghe și în zeghe ne vom îmbrăca toți cei care de azi înainte vom avea curajul să ne mărturisim neamul și adevărata lui istorie și cultură. Cu adevărat… și-au luat România înapoi: ne-am întors la 1948. Ei, de sus, și-au luat-o înapoi, iar noi, de jos, ne-am pierdut-o. Suita întreagă de mucenici, mărturisitori ai lui Hristos din temnițele comuniste, geniile culturii românești, personalități istorice, savanți și filosofi, care au luptat cu prețul vieții lor împotriva dictaturii carliste, dar mai ales comuniste, este astăzi din nou cenzurată și condamnată. Deoarece, conform noii legi promulgate, nu vei mai putea vorbi apreciativ despre cei care au colaborat sau simpatizat cu Mișcarea Legionară, fie că este vorba de Țuțea, Eliade, Noica, Vulcănescu, pr. Arsenie Boca, pr. Calciu Dumitreasa sau arhim. Justin Pârvu. Este incriminată astfel toată generația tinerilor care nu au tăcut și nu s-au supus comunismului în România. Oare de ce? Ca să fie o lecție de tăcere? Ne învață cumva guvernanții de azi că e mai bine să tăcem și să ne vedem de treabă? Continue Reading »



TACHE RODAS, CEL CU NEPUTINŢĂ DE BIRUIT. ÎNFRUNTÂND TEMNIŢELE COMUNISTE, DE MÂNĂ CU MAICA DOMNULUI


Tache Rodas 1Tache Rodas, fost deţinut politic în temniţele comuniste, este unul din brazii neîndoiţi ai rezistenţei anticomuniste, care nu a fost învins de reeducarea materialist-bolşevică. Dacă multe din personalităţile de renume ale Ortodoxiei şi neamului românesc au cedat torturilor insuportabile, atât trupeşti cât şi psihice, Take Rodas, şi cu siguranţă şi alţii, a învins. Este un model de demnitate şi biruinţă în faţa unor greutăţi ce par imposibil de învins, el vine să ne arate, nouă, generaţiei de azi, că nimic nu este cu neputinţă dacă ne punem nădejdea în Dumnezeu. Când vorbeşte despre chinurile suferite în închisoare, nu simţi durerea pe care a băut-o până la capăt din destul din paharul pătimirii, ci bucuria izvorâtă din suferinţă, o suferinţă nobilă, discretă, în Hristos. Take chiar râde când este întrebat de torturile din temniţă, dar face asta pentru a-ţi transmite ţie, celui ce-l asculţi, biruinţa bucuriei mai mult decât durerea care te-ar putea înspăimânta. Când îl asculţi pe Take îţi vine şi ţie să suferi, îţi doreşti şi tu parcă acea biruinţă a Crucii, de care doar cei aleşi se învrednicesc. El te face să vezi Crucea ca o binecuvântare, o vrednicie, iar nu ca un blestem. Pentru mulţi dintre noi suferinţa, boala sau orice alt necaz şi nedreptate par chinuri, blestem ce ne chinuim din răsputeri să îl îndepărtăm. Take nu a luptat împotriva suferinţei, el a luptat împotriva lepădării, laşităţii, căderii morale în faţa compromisului. El nu s-a temut de cei ce-i puteau ucide trupul, ci de cei ce-i puteau ucide sufletul. Cea mai grea suferinţă e cea morală, înfrângerea sufletului, pactul cu satana şi trădarea lui Dumnezeu. Take a ştiut să învingă, dar nu prin puterile lui. Care a fost secretul biruinţei lui, vom vedea în cele ce urmează.
Iar dacă are o durere în suflet este aceea că noi, cei de azi, nu preţuim jertfa lor, pentru că cei ce ne conduc şi azi au avut grijă să şteargă aceste pagini sângeroase din istoria noastră, falsificând-o. De ce? Nu doar pentru că tot ei conduc şi azi, dar şi pentru că nouă nu ne pasă, pentru indolenţa noastră. Cine caută… ar trebui să găsească. Cu toate acestea ei nu au murit, nu au pătimit degeaba. Despre jertfa lor prea puţin se vorbeşte, dar jertfa lor valorează doar înaintea lui Dumnezeu şi pentru jertfa lor poate că Dumnezeu a mai ţinut acest neam românesc. Lor le va da răsplata cuvenită şi celor ce vor avea urechi să audă şi ochi care să vadă. Dar ce se va-ntâmpla cu acest neam dacă nu va mai avea urechi să audă strigătul suferinţelor lor, şi nu va cinsti martirajul înaintaşilor lor? Acel neam îşi pierde atunci sensul şi existenţa.
Câţi dintre cei de azi cunosc adevăratele orori comise de comunişti asupra poporului român, nu cel de la suprafaţă, ci cel întemniţat în beciurile Securităţii? Să ascultăm aşadar câteva din mărturisirile lui Take Rodas despre fenomenul reeducării din închisoarea Piteşti. Continue Reading »