Posts Tagged 'justin parvu'


A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 52 dedicată Cuviosului Paisie Velicikovski


Revista-Ortodoxa-ATITUDINI-52-coperta-fata

Revista-Ortodoxa-ATITUDINI-52-coperta-spate

A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 52 dedicată Cuviosului Paisie Velicikovski (Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț)

Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici , la adresa de

email: atitudini.pv@gmail.com sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

SUMAR

 

Editorial: DE TRĂITORI AI DUMNEZEIESCULUI HAR DUCE LIPSĂ LUMEA ASTĂZI!
SOLUȚIA SFÂNTULUI PAISIE VELICIKOVSKI
de Monahia Fotini

6 CUVIOSUL PAISIE VELICIKOVSKI – STAREȚUL DESĂVÂRȘIT DE LA NEAMȚ

18 SFÂNTUL PAISIE DE LA NEAMȚ:
ÎNVĂȚĂTURI PENTRU ÎNDREPTAREA SUFLETULUI
Despre pocăință și gândul la moarte

24 DE VORBĂ CU PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU
Despre dezvoltarea filocalică a vieții monahale și laice

30 PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU – MĂRTURII ALE ÎNDUMNEZEIRII

36 PĂRINTELE MIHAI-ANDREI ALDEA:
SĂ NU FUGIM DE CRUCE, CI SĂ NE-O DUCEM CU MULȚUMIRE!
Predică la Sfânta Cruce

42 SINGURUL CÂȘTIGAT DIN DIALOGURILE TEOLOGICE ESTE PAPA
de Părintele Gh. D. Metallinos, Profesor Emerit al Universității din Atena

52 IEROMONAH GRIGORIE SANDU: „CEL MAI ÎNȚELEPT ȘI MAI LINIȘTITOR PENTRU VIITORUL ORTODOXIEI NOASTRE ESTE CA
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ SĂ SE RETRAGĂ DIN CMB“

58 NUMAI CU HRISTOS VOM AVEA REZISTENȚĂ ȘI VOM ÎNVINGE PĂCATUL
de Pr. Stavr. Constantin Catană, Sf. Mănăstire Văratic

64 ROMÂNII – PĂLMAȘII EUROPEI
de prof. dr. Vicu Merlan

70 NEVRALGIILE PROIECTULUI DE LEGE PRIVIND VACCINAREA OBLIGATORIE ÎN ROMÂNIA
Argumente pentru respingerea unei legi abuzive la dezbaterea publică pe tema vaccinării

80 AI GREȘIT HOLOCAUSTUL, DOMNULE JUDE!
de Emilia Corbu

86 RĂBUFNIRI ALE NATURII SAU RĂZBOI METEOROLOGIC?
de Lt. Comandor(r) Aurelian Chirica

93 IEROMONAH EFTIMIE MITRA: RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA ROMÂNILOR DIN UCRAINA SE DUCE ÎN PLAN EDUCAȚIONAL ȘI CULTURAL

98 MONAHUL ATANASIE (ALEXANDRU ȘTEFĂNESCU) ȘI TAINA DISCERNĂMÂNTULUI
de Constantin Mihai

Revista-Ortodoxa-ATITUDINI-52--interior-Paisie-Velicikovski

Revista-Ortodoxa-ATITUDINI-52--interior-Justin-Parvu

Comenzi sau Abonamente se pot face aici , la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com,

completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Rezolvați operația de mai jos *

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.



Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut eu – de Monahia Fotini. Relatare din cartea „Părintele Justin – Mărturii ale sfințeniei”


Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut eu
de Monahia Fotini

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 13:15).
Aceasta este porunca Mântuitorului, și desigur cea mai înaltă, pe care Părintele Justin s-a silit să o păzească întreaga-i viață, acesta a fost stindardul vieții sale, aceasta a fost în cele din urmă a doua sa fire – starea de a iubi neîncetat pe aproapele său, de a-și dărui neobosit viața prietenului său. Pentru Părintele Justin prietenii erau oamenii necăjiți, îndurerații sufletește, sărmanii, toți care aveau nevoie de ajutorul său, într-un cuvânt iubea tot omul, chiar și pe vrăjmași. Este bine-cunoscut spiritul de jertfă al Părintelui Justin în temnițele comuniste, încât, după mărturisirea unui prieten ce a lucrat în arhivele dosarelor Securității (C.N.S.A.S), pe Părintele Justin până și gardienii l-au iubit, pentru că dragostea Părintelui Justin înmuia inimi de piatră, transforma bestiile în oameni, însuflețea parcă până și iadul. Și aceasta pentru că avea un mod dumnezeiesc de a înțelege greșeala celuilalt, nu condamna, nu judeca omul, nădăjduind neîncetat în întoarcerea acestuia.
Nu am întâlnit niciodată un om care să ardă de dor pentru aproapele precum Părintele Justin, să ardă de dragoste dumnezeiască în a ajuta pe ceilalți precum o făcea sfinția sa; într-o zi în care nu putea ajuta pe cineva, mi-a spus că el nu se simțea om, dar acea zi eu nu am întâlnit-o niciodată, cât am stat în preajma sa. Eu așa l-am cunoscut pe Părintele Justin – la vârsta desăvârșirii. Cum a ajuns să dobândească acest dar, am reușit să-mi dau seama în parte, din propriile sale relatări pe care Părintele mi le-a împărtășit de-a lungul celor 10 ani petrecuți lângă dânsul. Nu încetez să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest dar pe care mi l-a dăruit – bucuria de a sta și eu, nevrednica, în preajma unui sfânt, darul de a-l întâlni pe Părintele Justin.
Părintele Justin, atât pentru mine, ultima dintre fiii săi duhovnicești, cât și pentru ceilalți ucenici cu mult mai de cinste, era un dar al lui Dumnezeu pentru oameni, era ca o rază de soare, ca o prelungire a soarelui harului dumnezeiesc de care dacă te „agățai”, te conectai la frumusețea de negrăit a Dumnezeirii. Bucuria pe care o simțeai în preajma sa, o mărturisesc toți cei ce l-au cunoscut pe Părintele Justin.
Nu scriu acestea spre lauda mea, și nici n-aș avea cu ce mă lăuda, de vreme ce eu nu am pus nimic în practică din nevoințele și virtuțile pe care le-am văzut la dânsul, dimpotrivă mă osândesc pe mine însămi că am văzut și nu am făcut, primind un talant de preț pe care nu l-am lucrat niciodată. Scriu acestea însă spre lauda sa, pentru că dacă pietrele pot glăsui despre Dumnezeu, mă gândesc că poate și sufletul meu împietrit se va înmuia vestind faptele minunate ale acestui om pe lângă care Dumnezeu mi-a hărăzit să stau și totodată spre lauda lui Dumnezeu care a arătat cum te poți sfinți în orice timp, chiar și în vremurile noastre secătuite de duh, și mai ales într-o vreme de mare prigoană asupra Bisericii, ca aceea căreia i-a fost martor Părintele Justin, făcându-se pildă luminoasă de biruință asupra iadului comunist.

Lângă Părintele Justin simțeai o bucurie covârșitoare, simțeai Viața cea fără de moarte, cea fără de păcat, pentru că păcatul este cel ce aduce moartea și întristarea în viața noastră. Părintele Justin alina un dor, pe care oamenii obișnuiți ai lumii nu îl înțeleg – dorul de Dumnezeu. Poate că unii l-au aflat ușor, fără osteneală pe Părintele Justin. Eu, una, l-am căutat mult, cu durere și multă rugăciune.
Din clipa în care Dumnezeu s-a atins de inima mea, chemându-mă la viața aleasă a monahismului, părăsind toate bucuriile deșarte ale lumii, mă rugam neîncetat să găsesc un povățuitor duhovnicesc, așa cum citeam cu multă ardoare în Viețile Sfinților și în învățăturile filocalice ale Purtătorilor de Dumnezeu Părinți. Majoritatea celor cunoscuți mie îmi spuneau să nu mă mai necăjesc pentru că astăzi nu mai sunt povățuitori desăvârșiți ca în vremurile trecute, și singura noastră îndrumare spre dobândirea harului lăuntric ar fi doar învățătura Sfinților Părinți, pe care o putem găsi oriunde, în multele cărți publicate astăzi. Sunt sigură că Dumnezeu lucrează și așa, și cu mine a lucrat, găsind foarte mult folos în cărțile Sfinților Părinți, însă eu parcă doream ceva și mai mult, crezând cu tărie pe Sf. Simeon Noul Teolog care scria că cel ce va căuta povățuitor duhovnicesc, va găsi negreșit. Și nu încetam să mă rog ziua și noaptea ca Dumnezeu să-mi trimită acel povățuitor care să-mi arate calea sfințeniei. Voiam atât de mult să văd sfințenia, să simt, ca să știu după ce trebuie să alerg în viață, să gust, ca să recunosc gustul neînșelat al Harului, al adevăratei lucrări duhovnicești, într-o lume plină de tot soiul de înșelări și văduvită de povățuitori. Și Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea, ca și lui Toma, necredinciosul. După 5 ani de cereri și frământări, Domnul mi l-a scos în cale pe Părintele Justin. Din acest moment pentru mine a început raiul cel duhovnicesc.
Din clipa în care m-a văzut, fără să apuc să-i mărturisesc vreun gând, Părintele Justin mi-a zis, spre surprinderea mea: „Tu ai să rămâi aici, pentru că avem multă treabă împreună! Tu ai să scrii!”. Eu, vizibil consternată, îl întreb pe Părinte: „Cum să scriu eu, Părinte? Ce pot scrie atâta timp cât nu am viață duhovnicească? Eu am venit la sfinția voastră ca să învăț, nu ca să învăț pe alții”. Părintele, puțin poznaș, zâmbind, mi-a răspuns: „Ai să scrii din experiențele ascetice”. Aici am amuțit, pentru că era cumva o vedere cu duhul a Părintelui, atinsese punctul sensibil din interiorul frământărilor mele sufletești. Într-adevăr eu purtam oriunde cu mine ca o comoară de mult preț, cărțile Sf. Ignatie Briancianinov, care se chemau chiar așa, Experiențe ascetice, o carte în patru volume ce îmi era temei în viața monahală, conținând învățături despre povățuirea duhovnicească. Era de fapt un răspuns sintetizator la toată căutarea mea – experiența ascetică era sub ochii mei, întrupată în persoana Părintelui Justin. Aveam să înțeleg mai târziu că am să și scriu, colaborând la revista mănăstirii și transcriind multe interviuri, pe care Părintele Justin mi le-a oferit, încredințându-mi o mare parte din tainele sale duhovnicești, interviuri publicate și cunoscute multora. Dar atunci nu mă gândeam la nicio lucrare misionară, căutând doar să surprind la un sfânt învățături și trăiri ale experienței Harului. Continue Reading »



Părintele Justin Pârvu despre ciuma maghiară. România, între pericolul rusesc şi cel unguresc


România, între pericolul rusesc şi cel unguresc
În contextul istoriei universale şi în contextul istoriei naţionale ţara noastră, România, a avut, are şi va avea un mare rol în tot jocul acesta de conflicte în care ne găsim astăzi. Şi dacă astăzi suntem în starea aceasta de descompunere este pentru că suntem luptaţi în răbdarea, în sărăcia şi în jertfa noastră, de cei care luptă împotriva lui Hristos. Un rabin scria acum câţiva ani într-un ziar: „Sunt de 42 de ani cetăţean american, dar de 7000 de ani sunt cetăţean israelitean”. Cam aşa ar trebui să gândim şi noi.
Suntem aici o naţiune care în toate confruntările pe care le-am avut în istorie, cu toate naţiile şi barbarii, toţi hunii, toţi longobarzii, toţi gepizii, am fost sabia de apărare a Occidentului aici, în Carpaţii Răsăriteni. Ei spun despre români că sunt înapoiaţi şi săraci, dar sărăcia noastră e bogăţia lor.
În 1944 veneau ruşii din Răsărit şi intrau în gospodăriile noastre, că ăştia erau rupţi de foame, aveau o pâine neagră de nu puteai să o pui în gură. Şi au golit pe ostaşii noştri de hrana lor de război pe vreo 4-5 zile. Îşi umpleau sacul cu pâinea noastră care era albă şi sănătoasă. După ce s-au săturat de pâine şi şi-au umplut burţile de mâncare, se uitau la cizmele noastre şi: „Davai, davai” şi după ce ne-au luat lucrurile, au început să caute ce mai au românii bun. Au văzut la noi mănuşi şi că una era pe mână iar pe cealaltă că era ţinută în mână şi intrau în magazin şi: „davai, davai mănuşi, trei mănuşi”. „Păi nu se poate trei mănuşi, numai două”. „Dar voi cum purtaţi trei?”. „Păi nu e aşa. Sunt două. Că una o ţii aşa provizoriu în mâna cealaltă”. Te întrebau cât e ceasul. Aveam nişte ceasuri Atlantic, bune, nemţeşti. Dar ei au luat ceasurile cu tot cu fabrică în 1944 şi le-au dus în Siberia. Acolo le-au pus la dispoziţie nemţilor tot ce le trebuie ca să le facă ceasuri. Nenorocirea mare era că nu prea ştiau să citească ceasurile. Dacă îi întrebai cât e ceasul, îţi spuneau: „Cea lungă la trei, cea scurtă la două”.
Când au intrat în curţile românilor au crezut că toţi sunt chiaburi. Cereau: „vin, vin” şi după ce le dădeai un pahar, veneau după tine în beci şi nu mai aveau răbdare să bea cu paharul, trăgeau cu pistolul în butoi şi bea de acolo. Deh, civilizaţie răsăriteană!… Şi ei erau informaţi că aici sunt oameni sălbatici, că în Balcani sunt ţigani. Când vrei să-ţi imaginezi o năvălire de barbari găseşti expresia cea mai potrivită în invazia ruşilor din 1944. Ceva de neînchipuit!… Te îngrozeai numai când vedeai un veston sovietic. După ce au mâncat bine, după ce au băut bine: „ehe, haraşo, la voi în România”, au început să vadă ce obiceiuri avem, ce muzică şi cântece. Şi se adunau pe la serbări să asculte, dar românul ca întotdeauna s-a apucat să cânte cântece sovietice: „Măi, dar voi n-aveţi cântece de ale voastre?”. Şi au început românii noştri să le cânte cântece de ale noastre. Erau doi artişti de ai noştri: Stroe şi Vasilache. Pe una din scenele Bucureştiului apare Stroe de sus şi până jos numai ceasuri. Şi n-a spus decât atât: „Greu a fost cu der, die, das, dar mai greu cu davai ceas”. Şi l-au luat de pe scenă şi l-au executat.

Noi n-avem niciun prieten în jur pentru că suntem ţară latină în insula asta slavă. De aceea nu ne putem asimila şi nici contopi cu uşurinţă. Uitaţi-vă la unguri şi la pornirea lor nebună împotriva românilor. Vor să vină la noi să ne ia cu totul, să se ducă până la Bacău dacă se poate. România aceasta a noastră este vizată mereu şi expusă pericolelor de împărţire între ruşi şi unguri. În 1944 au apărut manualele de istorie ale lui Roller care deformau istoria. Ele au dispărut pentru că erau prea banale în faţa Europei.
În Ardeal dacă întrebi un ungur unde este o prăvălie, zice: „Nem tudom a roman”. El urăşte cu toată fiinţa lui această limbă. A crescut aici şi nu vrea să vorbească limba noastră. Noi, în bunătatea noastră, ca să fim în pace cu toţi, mereu i-am lăsat de capul lor. Dar şi smerenia şi bunătatea îşi au limitele lor. Mântuitorul i-a răbdat pe toţi, dar când a văzut că depăşesc limita bunătăţii, a pus mâna pe bici. „Cu cel ales, ales vei fi, cu cel îndărătnic, te vei îndărătnici”.
Conform situaţiei actuale ungurii nu au cum să dobândească autonomia, dar în viitorul apropiat posibil; depinde de noi. Ei acum fac doar nişte teste, să vadă cam care este tem-peratura românilor, ca astfel să se pregătească şi să ştie cum să acţioneze. Ei nu își doresc o autonomie în sine, ci doar un pretext pentru a ne putea sta în coastă, să genereze dezbinare, la ordinele marilor puteri. Pentru că tot acest „dans” maghiar este şi în interesul occidentalilor, de aceea își permit o aşa îndrăzneală, însoţită de gesturi sălbatice. Iar românii, la ora actuală, sunt stăpâniţi de duhuri străine, nu mai este duhul de altădată, sentimentul jertfei de neam, şi nici nu mai există o astfel de educaţie, ba dimpotrivă. Tinerii noştri sunt încurajaţi să plece din ţară în lumea întreagă, şi în special cei care au capacităţi mai înalte, astfel încât ţara aceasta să rămână a nimănui.
Şi ajungem la scopul pe care duşmanii acestui neam îl urmăresc de zeci de ani: să nu existe o rezistenţă în zona asta balcanică. Apoi, de unde să mai fie vlagă de român, dacă bieţii sunt crescuţi la televizor şi calculator, sleiţi de puteri sufleteşti şi fără un ideal sau o conştiinţă puternică? De vină sunt şi profesorii care nu cultivă în sufletul elevului senti¬mente nobile, sentimente patriotice. Pentru că în fond ce este patriotismul? Patriotismul este dragostea şi respectul faţă de înaintaşii noştri, voievozi, eroi şi martiri care şi-au dat viaţa pentru a ne oferi nouă o Românie puternică. Nu, acum schimbă istoria din manualele şcolare şi îl îndobitoceşte ca să nu mai ştie românul de unde vine şi încotro se duce. Ce respect să mai aibă românii faţă de înaintaşii lor, dacă ei nu au respect nici măcar faţă de părinţii lor, acceptând să fie scoase din buletinele de identitate numele părinţilor. De altfel s-a ajuns la un punct foarte înaintat al globalizării. La ora actuală putem spune că Europa este o moscovie peste tot, comunism.
(Text preluat din cartea Ne vorbeste Părintele Justin)



Imagini video de la pomenirea de 4 ani a Părintelui Justin Parvu




Editorial: Jos mâinile de pe Părintele Justin Pârvu!


Jos mâinile de pe Părintele Justin Pârvu!

de Monahia Fotini

Jos mâinile de pe Părintele Justin Pârvu!În plin scandal politic, în care societatea românească este divizată în două, susținători ai unui partid sau altul, (din păcate prea puțini sunt cei care gândesc obiectiv și care nu se limitează la a vedea doar umbrele ideilor reflectate pe peretele scenei politice), în plină furie a străzii împotriva unui sistem corupt (dar cine corupe de fapt?), manipulatorii de serviciu au identificat vinovatul: Părintele Justin Pârvu și naționalismul!

Digi 24, una dintre televiziunile prin care s-au promovat intens ura, mânia, furia, revolta în stradă, folosind chiar sloganul mediatic: Ro-mânia!, a realizat un reportaj video în care este stigmatizat din nou naționalismul (bineînțeles că nu extremist, dar așa sunt învățați absolvenții de științe politice, conform noii ideologii neo-marxiste) și unul din promotorii influenți din ultimul deceniu, nimeni altul decât Părintele Justin, precum și curentul naționalist de la mănăstirea Petru Vodă, stigmatizați bineînțeles sub eticheta de „legionarism”, că deh… ce poate fi mai rău, mai plin de fanatism și de extremism pe fața pământului astăzi?!… Dar să vedem de ce acest linșaj taman acum?

Să ne lămurim din capul locului însă: a protesta, a ieși în stradă nu este ceva rău în sine. De foarte multe ori această atitudine a poporului a fost și este necesară, pentru stoparea dictaturii, abuzului, totalitarismului. Știm cu toții că România e furată, că este trădată, că este vândută de către niște guvernanți ce nu au inimă pentru români și pentru România, ci eventual au inimă, vorba Părintelui Justin Pârvu, din material plastic. Furată de către ce fel de guvernanți, dacă nu de către guvernanți români, aleși prin, vorba aceea, vot democratic și liber? Însă tot vorba Părintelui Justin: „democrația este doar la vârf, sus; pentru masele prostite însă voinţa poporului se clădeşte pe falsul acesta de la o alegere la alta, că îţi dă doar impresia că eşti alegător liber”. Alții s-au complăcut în ideea că mai bine votăm răul cel mai mic. În acest sens, cu simț pătrunzător observă Părintele Mihai Andrei Aldea pe facebook: „Deosebirea între un mare lider PSD şi un mare lider PNL:

– Ion Iliescu, mare lider PSD, îl decorează pe managerul general al Firmei austriece Schweighofer, campioană la defrişări în România, pe care a sprijinit-o repetat;

– Klaus Iohannis, mare lider PNL, este decorat de austrieci pentru susţinerea intereselor lor şi sprijină repetat Firma austriacă Schweighofer, campioană la defrişări în România”.

Dar cineva din spatele ideilor ce proiectează forme pe peretele scenei politice, nu vrea ca noi să aflăm cine manevrează de fapt lucrurile și de aceea ni se introduc pe scenă, în general prin canalele de manipulare media, potențiali dușmani ai poporului, hoți și ei, dar cu mult mai mici decât cei din spatele lor. Este mult mai ușor să găsești un vinovat și să scoți oamenii în stradă, pentru a le satisface psihologic nemulțumirile adunate, și de nedorit ca oamenii să realizeze cine este sistemul din umbră care manevrează de fapt.

Astfel, nu se vrea să observăm că suntem de fapt o colonie, ocupată de străinii pe care îi îmbrățișăm respectuos (bineînțeles doar cu acordul trădătorilor din Parlamentul României). Din teama de a nu renaște cu adevărat în România un curent autentic patriot, ni se spune de fapt la Digi 24 că mănăstirea Petru Vodă și Părintele Justin renasc un naționalism fanatic, prin care se duce o campanie de defăimare și de ură împotriva străinilor. Părintele Justin nu a urât străinii. Părintele Justin nu a urât pe nimeni, dimpotrivă: a putut să salveze de la moarte cu prețul propriei sale vieți unul din torționarii săi din Mina de la Baie Sprie. Părintele Justin era și este iubit atât de români, cât și de străini. Dar a iubi străinul nu înseamnă că trebuie să-i vindem țara, și să o vindem pe nimic. Dimpotrivă, Părintele Justin obișnuia să ofere ca pildă Statele europene care nu și-au îndoit genunchii și au știut să conviețuiască pașnic și demn cu toate celelalte popoare.

Jos mâinile de pe Părintele Justin Pârvu

Ceea ce nu înțeleg guvernanții noștri este că putem să ne iubim străinii și fără să le devenim slugi.

Câți ani de temniță și de sacrificiu au adus acești jurnaliști neamului românesc ca să să-și permită să îl defăimeze pe Părintele Justin? Părintele Justin Pârvu a suferit 16 ani de temniță comunistă pentru a dezrobi țara de totalitarism și de toți cei care au asuprit, într-un fel sau altul, neamul românesc, iar respectivii jurnaliști în mod rușinos îl acuză pe Părintele Justin tocmai de totalitarism. Oare au iubit ei o clipă acest neam măcar în mică parte așa cum a făcut-o Părintele Justin? Oare au vărsat ei măcar câteva lacrimi pentru România, așa cum făcea Părintele Justin neîncetat, atât înlănțuit în chinurile temniței cât și în legăturile dragostei pentru milioanele de oameni care i-au călcat pragul și au primit ajutor în suferințele lor? Părintele Justin a iubit omul, a iubit românul, nu pentru un job mai bun, nu pentru o leafă mai mare, l-a iubit cu adevărat, dezinteresat, doar pentru Dumnezeu. Părintele Justin a rămas și va rămâne în conștiința românilor un stindard al dreptății, un erou al neamului, pe care l-a iubit cu prețul vieții sale, un sfânt. Este rușinos într-un Stat de drept să ne defăimăm proprii martiri, proprii eroi, pe martirii temnițelor comuniste, care au suferit chinuri inimaginabile doar pentru ca tinerii de azi să aibă o Românie liberă și frumoasă, doar pentru că ei nu au putut trăda pe Dumnezeu și neamul lor. Acestor denigratori ai Părintelui Justin, nu le pot răspunde decât: Jos mâinile de pe Părintele Justin Pârvu! Doresc tinerilor de azi să învețe din eroismul și patriotismul Părintelui Justin, ca să poată avea o Românie mai bună!

Editorial preluat din nr. 48 al Revistei ATITUDINI