A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 51

Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici , la adresa de

email: atitudini.pv@gmail.com sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

SUMAR

Editorial: ÎN MIJLOCUL VÂLTORILOR
de Mihai-Andrei Aldea

8 SF. IGNATIE BRIANCIANINOV,
DASCĂL AL RUGĂCIUNII ÎN VREMURILE DE PE URMĂ

19 DESPRE PĂZIREA DE CĂRȚILE CARE CUPRIND ÎNVĂȚĂTURI MINCINOASE

23 SCRISOAREA ADRESATĂ DE SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV
UNEI FEMEI, CARE NU ACCEPTA CĂ SUNT „MULȚI CHEMAȚI ȘI PUȚINI ALEȘI“ ȘI CĂ ALEȘII SUNT TOCMAI ADEVĂRAȚII ORTODOCȘI

31 PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: DESPRE SMINTEALĂ ȘI DECĂDEREA SLUJITORILOR BISERICII

36 DIN DARURILE PĂRINTELUI JUSTIN Mărturii ale închinătorilor

40 DUPĂ MINE, A FI ÎN CONDIȚII LIMITĂ ȘI A-ȚI PĂSTRA CALITATEA DE OM, DE ALTRUISM, DE CARACTER ȘI SACRIFICIU PENTRU ALTUL, ESTE CEVA EXTRAORDINAR”
De vorbă cu Doamna Galina Răduleanu

54 PĂRINTELE CHESARIE GHEORGHESCU (1929-2017), ICOANA JERTFELNICIEI
de Constantin Mihai

58 INTERVIU CU PĂRINTELE PROCLU DESPRE HARISMELE RUGĂCIUNII

65 PĂRINTELE SERAFIM BĂDILĂ: PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU, MEDICAMENTUL MÂNTUIRII MULTOR SUFLETE

72 TOATE ÎNCERCĂRILE DIN VIAȚA NOASTRĂ SUNT TEME PE CARE TREBUIE SĂ LE REZOLVĂM PÂNĂ LA JUDECATĂ
Interviu cu Doamna Aspazia Oțel Petrescu

80 CUVÂNTARE LA ADORMIREA MAICII DOMNULUI
de Pr. Ilarion V. Felea

84 RAVAGIILE VACCINĂRII OBLIGATORII A COPIILOR ÎN ROMÂNIA de Monahia Gavriila

91 TATĂL MEU, PREOTUL ILIE POPA
de ing. Demostene Popa

96 NOI NU PUTEM SĂ NU VORBIM DESPRE CE VEDEM ȘI AUZIM
de Pr. Stavr. Constantin Catană, Sf. Mănăstire Văratic

101 ȘCOALA ANASTASIA ȘI ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
de Ioan Vlăducă

Comenzi sau Abonamente se pot face aici , la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com,

completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

Considerații preliminarii

Vremurile tulburi din istoria neamului nostru ne-au scos în cale personalități care să le răzbească și să le îmblânzească. În perioada de teribile prefaceri sociale, dar mai ales de prohibiție religios-culturală, personalitatea Patriarhului Justinian Marina a dominat și convins autoritățile să tolereze cât mai mult clerul și activitățile întreprinse de acesta. Mai mult de atât, în vremea păstoririi sale, preoții deținuți în temnițele comuniste pentru diferite învinuiri aduse pe nedrept au găsit un ajutor real în reabilitarea și reintegrarea lor în viața misionară a Bisericii. Un astfel de exemplu este și cel al Preotului Dumitru C. Popescu, participant decorat la Cel De-al Doilea Război Mondial și încarcerat pe nedrept timp de șapte ani, fără a avea parte de proces, la diferite închisori din țară.

Preotul Dumitru C. Popescu. Repere biografice

Părintele Dumitru C. Popescu s-a născut în comuna Șipotu, Județul Gorj[1], Raionul Filiași, Regiunea Oltenia, din părinții Constantin și Nastasia, la data de 24 mai 1919, tatăl având profesia de perceptor și mama de menajeră. După mărturia fiicei părintelui, a doamnei profesor Luminița Anghel, părintele s-a născut în data de 1 mai, însă fiind necesară înfățișarea pruncului la ofițerul Stării Civile, acest lucru a fost posibil abia în data de 24, dată consemnată și în actul emis de Primăria Șipotu în prezența martorilor. Mai târziu, acest act este întărit de Certificatul de Naștere cu nr. 21 emis în data de 29 mai 1919 de Sfatul Popular al Comunei Turburea[2].  A fost al doilea copil din șase câți a avut familia Popescu, respectiv patru băieți și două fete. Primul copil, un băiat pe nume Victor, va deveni tot preot, slujind în Municipiul Râmnicu Vâlcea, cu un real talent literar, frecventând cercurile intelectualilor conduși de Mitropolitul Bartolomeu Anania, cu care a avut o strânsă prietenie. După moartea fratelui său, grija pentru scrierile părintelui Victor au căzut pe umerii părintelui Dumitru, continuând corespondența cu Mitropolitul Bartolomeu Anania[3]. Cel de-al treilea copil, Costică, va deveni învățător în satul natal. Gorel, cel de-al patrulea băiat va lucra la CFR. Cele două fete, Anica și Ioana, nu au avut ocupație, cea din urmă, Ioana fiind și nașa de botez a fiicei părintelui.

Studiile primare și gimnaziale le-a terminat la Școala din Șipotu. După terminarea acestora s-a înscris la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit al II-lea din 35 de elevi, în anul 1939, diploma având numărul Ministerului 10094/940 și numărul Seminarului 92[4].

De la erou de război la deținut politic

După terminarea Seminarului, până în 1946 a fost înrolat în Cel de-al II-lea Război Mondial. A luat parte activ la război între 5 mai 1943 și 2 martie 1945 pe front în Regimentul 95 Infanterie. În acest timp a avut și ocupația de grefier al regimentului, dar a fost și spitalizat timp de câteva zile, între 20 iulie 1943 și 2 august 1943. În timpul războiului a fost decorat în două rânduri pentru merite excepționale, prima oară la data de 18 octombrie 1943, cu „Serviciul Credincios” cu spade, cls. a 3-a, OZ 238/1943 P.A. și a doua oară la data de 1 ianuarie 1944,  decorat cu „Bărbăție și Credință” cu spade, cls. a 3-a, OZ 264/1944 P.A[5]. Ca o recunoaștere a acestor merite pe frontul de luptă, i s-a conferit mai târziu Medalia „Crucea comemorativă a celui de-al doilea război mondial, 1941-1945” prin decretul 110/1995[6].

După război, s-a căsătorit cu Păun Constantina, după cum reiese din actul Stării Civile cu numărul 68, eliberat de Sfatul Popular al Comunei Filiași, Raionul Filiași, Regiunea Oltenia, având o fiică, pe care o botează Luminița, cea care mi-a mărturisit ceea ce părintele a îndurat în anii de detenție din timpul regimului comunist și care reprezintă un tezaur de informații istorice ce pot fi probate cu ușurință de viitoarele cercetări.

Odată cu încheierea războiului și revenirea în Oltenia este numit Preot la Parohia Slătioara Maramureș, începând cu data de 1 iulie 1946, ca mai târziu să devină misionar, succedându-se la parohiile Cleanov și Valea lui Câine. De aici, la data de 5 august 1948 i se desface contractul de muncă, fiind arestat sub acuzația de „omisiune de denunț”, nedorind să denunțe pe bunul său prieten, preotul Ioan Popescu de la Parohia Prejmer, din împrejurimile Brașovului. Atât părintele Dumitru cât și părintele Ioan au fost acuzaţi că aveau simpatii legionare. Prin nedenunțare, părintele Ioan nu a fost niciodată arestat, mulți ani după eliberarea părintelui Dumitru întâlnindu-se și efectuându-și unul altuia vizite la domiciliu. Putem spune că șapte ani de detenție au fost și prețul unei prietenii adevărate între frați de slujire a lui Hristos. … Continuare »

În data de 20 iulie, anul acesta, manastirea Paltin Petru Voda a primit vizita unor copii cuminţi care au nevoie să facă legături cu copii şi oameni de suflet din România.

Un grup de 10 copii români din Ucraina, din comunitatea volohă din Poroskovo, regiunea Transcarpatia, au făcut o vizită prin România, trecând şi pe la mănăstirea noastră. Ei doresc să studieze în România, să dobândească cât mai multe legături cu poporul din care se trage comunitatea volohă, dar mai ales să vadă istoria, geografia, tradiţiile şi altele despre ţara noastră. Pelerinajul pe care îl fac în România l-au intitulat: “Copiii volohi – o călătorie spre rădăcini”.

La mănăstrirea Paltin Petru Vodă au fost primiţi cu multă dragoste. Au vizitat azilul şi cabinetele medicale, căminul pentru copii – unde au şi dormit peste noapte.

Mai multe despre aceşti copii, se poate găsi pe grupul facebook: LINK

Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut eu
de Monahia Fotini

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 13:15).
Aceasta este porunca Mântuitorului, și desigur cea mai înaltă, pe care Părintele Justin s-a silit să o păzească întreaga-i viață, acesta a fost stindardul vieții sale, aceasta a fost în cele din urmă a doua sa fire – starea de a iubi neîncetat pe aproapele său, de a-și dărui neobosit viața prietenului său. Pentru Părintele Justin prietenii erau oamenii necăjiți, îndurerații sufletește, sărmanii, toți care aveau nevoie de ajutorul său, într-un cuvânt iubea tot omul, chiar și pe vrăjmași. Este bine-cunoscut spiritul de jertfă al Părintelui Justin în temnițele comuniste, încât, după mărturisirea unui prieten ce a lucrat în arhivele dosarelor Securității (C.N.S.A.S), pe Părintele Justin până și gardienii l-au iubit, pentru că dragostea Părintelui Justin înmuia inimi de piatră, transforma bestiile în oameni, însuflețea parcă până și iadul. Și aceasta pentru că avea un mod dumnezeiesc de a înțelege greșeala celuilalt, nu condamna, nu judeca omul, nădăjduind neîncetat în întoarcerea acestuia.
Nu am întâlnit niciodată un om care să ardă de dor pentru aproapele precum Părintele Justin, să ardă de dragoste dumnezeiască în a ajuta pe ceilalți precum o făcea sfinția sa; într-o zi în care nu putea ajuta pe cineva, mi-a spus că el nu se simțea om, dar acea zi eu nu am întâlnit-o niciodată, cât am stat în preajma sa. Eu așa l-am cunoscut pe Părintele Justin – la vârsta desăvârșirii. Cum a ajuns să dobândească acest dar, am reușit să-mi dau seama în parte, din propriile sale relatări pe care Părintele mi le-a împărtășit de-a lungul celor 10 ani petrecuți lângă dânsul. Nu încetez să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest dar pe care mi l-a dăruit – bucuria de a sta și eu, nevrednica, în preajma unui sfânt, darul de a-l întâlni pe Părintele Justin.
Părintele Justin, atât pentru mine, ultima dintre fiii săi duhovnicești, cât și pentru ceilalți ucenici cu mult mai de cinste, era un dar al lui Dumnezeu pentru oameni, era ca o rază de soare, ca o prelungire a soarelui harului dumnezeiesc de care dacă te „agățai”, te conectai la frumusețea de negrăit a Dumnezeirii. Bucuria pe care o simțeai în preajma sa, o mărturisesc toți cei ce l-au cunoscut pe Părintele Justin.
Nu scriu acestea spre lauda mea, și nici n-aș avea cu ce mă lăuda, de vreme ce eu nu am pus nimic în practică din nevoințele și virtuțile pe care le-am văzut la dânsul, dimpotrivă mă osândesc pe mine însămi că am văzut și nu am făcut, primind un talant de preț pe care nu l-am lucrat niciodată. Scriu acestea însă spre lauda sa, pentru că dacă pietrele pot glăsui despre Dumnezeu, mă gândesc că poate și sufletul meu împietrit se va înmuia vestind faptele minunate ale acestui om pe lângă care Dumnezeu mi-a hărăzit să stau și totodată spre lauda lui Dumnezeu care a arătat cum te poți sfinți în orice timp, chiar și în vremurile noastre secătuite de duh, și mai ales într-o vreme de mare prigoană asupra Bisericii, ca aceea căreia i-a fost martor Părintele Justin, făcându-se pildă luminoasă de biruință asupra iadului comunist.

Lângă Părintele Justin simțeai o bucurie covârșitoare, simțeai Viața cea fără de moarte, cea fără de păcat, pentru că păcatul este cel ce aduce moartea și întristarea în viața noastră. Părintele Justin alina un dor, pe care oamenii obișnuiți ai lumii nu îl înțeleg – dorul de Dumnezeu. Poate că unii l-au aflat ușor, fără osteneală pe Părintele Justin. Eu, una, l-am căutat mult, cu durere și multă rugăciune.
Din clipa în care Dumnezeu s-a atins de inima mea, chemându-mă la viața aleasă a monahismului, părăsind toate bucuriile deșarte ale lumii, mă rugam neîncetat să găsesc un povățuitor duhovnicesc, așa cum citeam cu multă ardoare în Viețile Sfinților și în învățăturile filocalice ale Purtătorilor de Dumnezeu Părinți. Majoritatea celor cunoscuți mie îmi spuneau să nu mă mai necăjesc pentru că astăzi nu mai sunt povățuitori desăvârșiți ca în vremurile trecute, și singura noastră îndrumare spre dobândirea harului lăuntric ar fi doar învățătura Sfinților Părinți, pe care o putem găsi oriunde, în multele cărți publicate astăzi. Sunt sigură că Dumnezeu lucrează și așa, și cu mine a lucrat, găsind foarte mult folos în cărțile Sfinților Părinți, însă eu parcă doream ceva și mai mult, crezând cu tărie pe Sf. Simeon Noul Teolog care scria că cel ce va căuta povățuitor duhovnicesc, va găsi negreșit. Și nu încetam să mă rog ziua și noaptea ca Dumnezeu să-mi trimită acel povățuitor care să-mi arate calea sfințeniei. Voiam atât de mult să văd sfințenia, să simt, ca să știu după ce trebuie să alerg în viață, să gust, ca să recunosc gustul neînșelat al Harului, al adevăratei lucrări duhovnicești, într-o lume plină de tot soiul de înșelări și văduvită de povățuitori. Și Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea, ca și lui Toma, necredinciosul. După 5 ani de cereri și frământări, Domnul mi l-a scos în cale pe Părintele Justin. Din acest moment pentru mine a început raiul cel duhovnicesc.
Din clipa în care m-a văzut, fără să apuc să-i mărturisesc vreun gând, Părintele Justin mi-a zis, spre surprinderea mea: „Tu ai să rămâi aici, pentru că avem multă treabă împreună! Tu ai să scrii!”. Eu, vizibil consternată, îl întreb pe Părinte: „Cum să scriu eu, Părinte? Ce pot scrie atâta timp cât nu am viață duhovnicească? Eu am venit la sfinția voastră ca să învăț, nu ca să învăț pe alții”. Părintele, puțin poznaș, zâmbind, mi-a răspuns: „Ai să scrii din experiențele ascetice”. Aici am amuțit, pentru că era cumva o vedere cu duhul a Părintelui, atinsese punctul sensibil din interiorul frământărilor mele sufletești. Într-adevăr eu purtam oriunde cu mine ca o comoară de mult preț, cărțile Sf. Ignatie Briancianinov, care se chemau chiar așa, Experiențe ascetice, o carte în patru volume ce îmi era temei în viața monahală, conținând învățături despre povățuirea duhovnicească. Era de fapt un răspuns sintetizator la toată căutarea mea – experiența ascetică era sub ochii mei, întrupată în persoana Părintelui Justin. Aveam să înțeleg mai târziu că am să și scriu, colaborând la revista mănăstirii și transcriind multe interviuri, pe care Părintele Justin mi le-a oferit, încredințându-mi o mare parte din tainele sale duhovnicești, interviuri publicate și cunoscute multora. Dar atunci nu mă gândeam la nicio lucrare misionară, căutând doar să surprind la un sfânt învățături și trăiri ale experienței Harului. … Continuare »

Stupoare la Primăria Sectorului 4 București, unde primarul Daniel Baluță a semnat impreună cu consilierii săi schimbarea denumirii Liceului tehnologic „Mircea Vulcănescu” în Liceul tehnologic „Traian Popovici”, în urma solicitărilor absurde ale Institutului Elie Wiesel.

Se pare ca Administrația locală a Sectorului 4 București a uitat că are datoria morală de a cinsti mai întâi memoria propriilor martiri, în acest caz victime ale holocaustului comunist, apoi ale celorlalte națiuni. Acești aleși locali au impresia că pot face orice abuz la memoria eroilor și valorilor naționale românești. Oare au uitat că în funcțiile pe care le dețin au fost aleși de către cetățenii români și pentru cetățenii români? Acești cetățeni români își cinstesc valorile și memoria martirilor din temnițele comuniste și doresc ca aleșii lor să facă asemenea. A călca în picioare martirajul și munca colosală a acestui mare savant de talie internațională, Mircea Vulcănescu, este o crimă la adresa memoriei neamului românesc și propriilor valorile naționale. A ucide din conștiința poporului român pe marele economist, filosof, filolog, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică română, Mircea Vulcănescu, cel care a murit martirizat în temnița Aiudului, fără cruce și lumânare, aruncat în gropile comune ale pușcăriei Aiud – este cu totul nedemn de niște aleși ai României. Amintim acestor administratori locali că nu au fost aleși de către Partidul comunist care l-a acuzat prin sentință judecătorească pe Mircea Vulcănescu ca și criminal de război, ci de către democrația românească, cea care a abolit toate hotărârile rușinoase ale odiosului regim.

Dar o lăsăm pe doamna Măriuca Vulcănescu, fiica marelui savant român,  să le răspundă acestui edil și acestor administratori ai capitalei României, de la care avem pretenția să revendice rușinoasa hotărâre:

Când l-aţi văzut ultima dată pe Mircea Vulcănescu?

Când era la Văcăreşti. Ţin minte gratiile. Şi ultima oară m-am luat după camionul care îi transporta pe deţinuţi şi am vrut să mă urc în camion. Pe urmă, când m-au arestat, a fost ca şi când m-aş fi urcat în camion. Pentru mine a fost o cinste faptul că m-au arestat. Aşa am simţit atunci. Pentru mama a fost foarte greu. Bine că locuiam la nişte oameni foarte drăguţi, medicii Sturza, care şi ei erau luaţi la ochi oarecum.

V-au confiscat casa?

Da, ne-au luat casa din Popa Soare prin judecată. M-am dus o dată cu Ştefan Fay să-i punem placa care este până astăzi. Erau două case acolo, una era a surorii tatălui meu care era pentru chiriaşi, iar dincoace era casa noastră. La parter erau două încăperi mari unde se primeau musafirii, la etaj erau dormitoarele noastre şi sus era mansarda, unde tata avea cărţi, unde mai învăţam şi noi. Ziceam că jos era un palat, la etajul întâi era oraşul şi sus era ţara. Era o casă modestă, mai e şi astăzi, dar nu e îngrijită deloc. Nu ne-a fost restituită nici acum.

„Pentru noi e un exemplu şi ne străduim să fim vrednici de sacrificiul lui”

Mircea Vulcănescu a fost închis şi la Jilava?

Da. Am fost şi în celula în care a fost închis. Când am fost eu acolo erau paie pe jos şi umezeală multă. Tata iubea rugăciunea şi ne-a învăţat şi pe noi rugăciuni. Doamne şi Stăpânul vieţii mele… o ştiu de la el. Dar nu ne învăţa cu sila. Parcă ne arăta nişte flori… aşa ne învăţa. … Continuare »