Acasă » Articole » Viața Părintelui Paisie Olaru, alcătuită pe scurt de maicile de la m-rea Paltin Petru Vodă


Viața Părintelui Paisie Olaru, alcătuită pe scurt de maicile de la m-rea Paltin Petru Vodă


Paisie OlaruPărinte Paisie Olaru, rugător pentru toată lumea

Binecuvântatele meleaguri natale
Blândul și smeritul duhovnic, Ieroschimonahul Paisie Olaru, povățuitor către Hristos al multor suflete – călugări și mireni – , s-a născut la 20 iunie 1897, în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani, primind la Botez numele de Petru. A avut ca înaintași duhovnicești pe aceste meleaguri, pe Cuviosul Monah Vitalie Athonitul (1891-1945), care a sihăstrit în pădurile din jurul Mănăstirii Caracalu din Sfântul Munte Athos, Protosinghelul Ghedeon Verenciuc (1891-1945), egumen al Schitului Sihăstria Voronei, Cuviosul Pustnic Gherasim († 1940) care a viețuit în pădurile din jurul Mănăstirii Sihăstria și Cuviosul Pustnic Gherasim Greeruș († 1925), învrednicit de Dumnezeu de darul facerii de minuni și al înainte-vederii, Cuviosul Părinte Ioasaf Apostoliu (1764-1833), unul dintre cei mai vestiți duhovnici ai Mănăstirii Neamț, ucenic al Sfântului Paisie Velicikovschi.
În acest binecuvântat colț de țară s-a născut, câțiva ani mai târziu (în 1900), Schimonahul Marcu Dăncilă, un smerit isihast cu o înaltă viețuire duhovnicească. Tot aici, în 1912, a văzut lumina zilei marele nostru duhovnic, Cuviosul Arhimandrit Cleopa Ilie, care avea să-i fie ucenic Părintelui Paisie și care, în plină dictatură comunistă, a îndrumat mii de suflete pe calea Ortodoxiei. Aici s-a născut și Ieroschimonahul Onufrie Frunză, cel plin de râvnă pentru Ortodoxie, care despre heterodocși spunea așa: „Dacă vine la Dreapta Credință și se face ortodox, vorbesc și îi spun. Dacă nu vrea, nu discut cu el”. În același an, 1913, s-a născut în satul Crăiniceni, comuna Păltiniș – Botoșani, Sfântul Ioan de la Neamț Hozevitul, ale cărui Sfinte Moaște sunt cinstite cu mare evlavie la Hozeva, în Țara Sfântă și ale cărui poezii și sfătuiri duhovnicești dăruiesc mângâiere și povățuire întregului neam românesc binecredincios.
În atmosfera duhovnicească a rugăciunii acestor cuvioși a viețuit Părintele Paisie Olaru.

Părinții și educația
Părinții săi, Ioan și Ecaterina, erau oameni săraci în cele pământești, însă bogați în cele duhovnicești, având dreaptă credință, evlavie și frică de Dumnezeu. De aceea, au dat celor cinci copii ai lor o bună creștere duhovnicească. El a fost cel mai mic dintre frați. Tatăl său era pădurar, iar mama sa, casnică.
Părintele Paisie își amintește: „La noi în sat nu se învățau mai mult de trei clase primare. În acești trei ani am fost premiantul clasei. La sfârșitul anului îmi cântau băieții: «ai ascultat, ai învățat, coroană ai luat!». Pe atunci se dădeau ca premii cărți cu Viețile Sfinților. Sigur că mă mândream. Părinții mei, Ioan și Ecaterina, au trăit în pace și mergeau la biserică regulat, mai ales la sărbători mari. Țin minte, la Paști, după Înviere, venea tata de la biserică cu pască sfințită și cu ouă roșii într-un ștergar frumos. Noi îl așteptam să vină și când intra în casă, zicea: «Hristos a înviat!», iar noi răspundeam: «Adevărat a înviat!». Apoi tata ne atingea cu pasca sfințită la frunte. Ca sfaturi, părinții mai mult ne învățau cu viața lor, fiind oameni simpli. Nu i-am auzit niciodată să se certe sau să înjure. Tata știa Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum și alte rugăciuni și se ruga cu glas tare că auzeam și noi. Iar mama era prietenoasă cu toată lumea și ne spunea de multe ori: «Măi băieți, să fiți cuminți, ca să nu dăm cinstea pe rușine!»”.

Paisie Olaru cu obsteaLa Schitul Cozancea
La câțiva ani după terminarea școlii primare, ajungând la vârsta potrivită, merge la armată și ia parte la primul război mondial. Pe front s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: «Doamne, dacă mă scapi cu viață de pe front, călugăr mă fac!»
Având dragoste de Dumnezeu și pentru viața monahală și făgăduind pe front că se va face monah, în anul 1921 a intrat în obștea Schitului Cozancea-Botoșani, unde se nevoiește ca un adevărat sihastru aproape 30 de ani. Amintindu-și de acea vreme, Părintele spune: „Ca stareț la Cozancea era Ieromonahul Vladimir Bodescu. Tot în timpul lui am fost și călugărit. Dar schitul îl cunoșteam încă din copilărie, că, deși eram obraznic, biserica îmi era dragă. Am căpătat dragoste de biserică din cărțile ce le primeam premiu la școală. Am apucat pe atunci călugări și duhovnici sporiți la Cozancea, pe care îi socoteam înainte-văzători. Călugăria mea a fost în anul 1922, vara, în iunie; dar a fost prea pripită, căci m-a călugărit pe caz de boală. Starețul meu de atunci, Protosinghelul Vladimir, m-a tuns cu mâinile lui, schimbându-mi numele din Petru în Paisie”. Fiind întrebat, mai târziu, ce l-a îndemnat să intre în viața monahală, Părintele Paisie a răspuns: „Viețile Sfinților m-au îndemnat la călugărie și dragostea mea pentru Domnul”.
După câțiva ani, se retrage la liniște în pădurea din apropiere, şi, învăţând rugăciunea lăuntrică şi ajungând el însuşi un bun povăţuitor, îndrumă duhovnicește câțiva ucenici aleși, printre care și pe Constantin, viitorul Arhimandrit Cleopa, care se îndeletnicea cu păstoritul oilor în jurul Schitului Cozancea, împreună cu frații săi mai mari, Vasile și Gheorghe. Ei se îngrijeau să cânte la strană, să lucreze în grădină și să aducă cele trebuitoare Părinților bătrâni de la Schit. În anul 1929, cei trei frați au intrat în obștea Mănăstirii Sihăstria, povățuită pe atunci de Cuviosul Ieroschimonah Ioanichie Moroi. La Sihăstria avea să fie duhovnic, mai târziu, Părintele Paisie Olaru.

Nevoinţele şi ostenelile călugăreşti
Nevoința lui era aceasta: se ostenea întru rugăciunea lui Iisus, iar noaptea citea la Psaltire; postea zilnic până seara, îngrijea cu multă dragoste de Părinții bolnavi din mănăstire și nu lipsea niciodată de la Sfintele Slujbe. Așadar, nevoința sa era echilibrată; împletea rugăciunea și citirea cu slujirea directă a aproapelui. Despre echilibrul care trebuie să existe între ascultările monahale, Părintele spunea mai târziu: „Astăzi este mare ceartă între cele două surori ale lui Lazăr, Marta și Maria, care și-a ales partea cea bună. În mănăstiri, ca peste tot, Marta asuprește pe Maria și n-o lasă să se roage mai mult, iar Maria plânge nemângâiată. Dacă vom pune întâi biserica și lauda lui Dumnezeu, adică pe Maria, și apoi ascultarea și lucrul mâinilor, adică pe Marta, atunci toate mănăstirile și bisericile noastre ar înflori, și diavolul ar fi izgonit dintre oameni”.
Despre bucuriile duhovnicești de la Schitul Cozancea, Părintele Paisie își amintea, mai târziu: „Am avut destule bucurii cât am stat la liniște, în chilia mea din poieniță, mai ales când mă rugam noaptea și foloseam sufletește pe alții. Dar cele mai sfinte bucurii duhovnicești le-am simțit în biserică, în timpul Sfintei Liturghii”.
Părintele Cleopa mărturiseşte despre nevoinţele Părintelui Paisie: „Aceasta era viaţa şi nevoinţa Părintelui Paisie. Mânca şi se ostenea pe ascuns. Nimeni nu ştia cât şi cum se roagă, cât şi cum posteşte, ce lucrează şi ce taină are. Era plin de smerenie, de blândeţe şi de dragoste. Plângea cu cel care plânge şi se bucura cu cel care se bucură. Nu ţinea la haine bune, la bani, la nimic şi fugea de cinste, de laudă, de multă vorbire, de clevetire şi de oameni mari”.
Dragostea de liniște și de rugăciune l-au îndemnat să primească, în anul 1933, Marele și îngerescul chip, adică Schima Mare.

Paisie OlaruEgumen al Schitului Cozancea. Duhovnic la Sihăstria
În anul 1943, la 14 octombrie, a fost hirotonit diacon, iar la 4 aprilie 1947 a fost hirotonit preot și apoi numit egumen al Schitului Cozancea. Iubind liniștea, s-a retras în anul 1948 la Mănăstirea Sihăstria-Neamț, ca duhovnic, stareț fiind Arhimandritul Cleopa Ilie, fostul său ucenic.
Între anii 1949-1953 se nevoiește în Mănăstirea Slatina-Suceava, ca duhovnic.
A viețuit un timp și la Schitul Rarău, care depindea de Mănăstirea Slatina. Părintele își amintește: „Acolo se nevoiau câțiva călugări, dintre care cel mai sporit mi s-a părut un călugăr orb, anume Nicodim, tare în credință și iscusit în sfaturi duhovnicești. Veneau mulți credincioși la el pentru cuvânt de folos și se întorceau bucuroși la casele lor”.
În primăvara anului 1954 revine la Mănăstirea Sihăstria și este duhovnic al întregii obști și a mii de credincioși din toată țara, timp de peste 30 de ani, până la sfârșitul vieții sale pământești.
Referindu-se la această ascultare a duhovniciei, Părintele Paisie spunea: „Duhovnicia este cea mai grea ascultare din viața de mănăstire. De duhovnic depinde mântuirea sau osânda fiecărui suflet care îi este încredințat. De el depinde călugăria fraților de mănăstire. Cu dezlegarea lui se împărtășesc și călugării și mirenii și tot cu dezlegarea și pe garanția lui se hirotonesc candidații la preoție. Mare răspundere are un duhovnic și de aceea el se mântuiește mult mai greu decât un călugăr sau un mirean. Ca duhovnic al Mănăstirii Sihăstria, am avut multe bucurii duhovnicești, dar și ispite și, uneori, dezamăgiri. Am avut la spovedanie majoritatea părinților și fraților din obște. Cei mai mulți și mai râvnitori m-au ascultat, au ținut cont de binecuvântare, s-au spovedit sincer și și-au predat sufletul în mâna starețului și a duhovnicului. Aceștia m-au bucurat cel mai mult. Iar eu i-am primit ca pe copiii mei sufletești, i-am mângâiat, i-am împăcat când erau în ispită și i-am învățat să iubească cel mai mult ascultarea, slujba bisericii, tăcerea, smerenia și rugăciunea la chilii. Unii dintre frați veneau însă rar la spovedanie, iertau mai greu pe ceilalți, cârteau în ascultare și erau uneori nemulțumiți. Cu aceștia aveam mai mult de lucru. Îmi trebuia mai multă răbdare și meșteșug ca să-i câștig duhovnicește. Dacă cineva se abate de la datoria lui și nu ascultă de sfatul duhovnicului, el singur va răspunde înaintea lui Dumnezeu. Duhovnicul, însă, este dator să se roage lui Dumnezeu pentru întoarcerea lui și să-l ierte”.

Paisie OlaruLa Schitul Sihla
Fiind foarte iubitor de singurătate și de liniște, între anii 1972-1984 s-a nevoit la Schitul Sihla, ca sihastru, avându-și chilia aproape de peștera în care se nevoise Sf. Preacuvioasă Teodora. Aici se îndeletnicea numai cu rugăciunea, cu postul și cu spovedania zilnică a monahilor și mirenilor. Într-o zi, admirând Bătrânul frumusețile munților și ale codrilor de la Sihla, a zis către ucenicii săi, suspinând din inimă: „Tare mă tem să nu rămânem numai cu raiul acesta de aici și să-l pierdem pe celălalt, din pricina lenevirii noastre”.
Părintele Paisie avea darul de a explica învățătura ortodoxă pe înțelesul oamenilor simpli, folosind analogii din lumea văzută. Câțiva credincioși i-au cerut cuvânt de folos. Iar Părintele, arătându-le o pajiște cu flori și bună mireasmă, le-a zis: „Să vă faceți niște albinuțe harnice, care adună nectar și fac miere din florile cele mai curate și binemirositoare, iar nu niște gărgăuni care adună hrană din bălegar și din toate buruienile. Râvniți la faptele bune cele mai de preț și mai ușor de dobândit, precum dragostea, rugăciunea, mila și smerenia. Din acestea să vă hrăniți și am nădejde că, prin acestea, vom vedea pe Hristos, Mântuitorul lumii”.

Suferința și plecarea la Domnul
Dacă voi nu plângeţi, plâng eu
Revenind din nou în obștea Mănăstirii Sihăstria, după doi ani, adică în toamna anului 1986, își fracturează piciorul drept și rămâne imobilizat la pat în chilia sa până la sfârșitul vieții. Pe lângă aceasta, se îmbolnăvește de cataractă la ambii ochi și își pierde în mare parte și auzul. Cu toate acestea, Bătrânul nu-și pierde nădejdea, ci continuă să-și spovedească fiii duhovnicești și să dea sfaturi până în ultimele zile ale vieții. De acum primește și canonul bolii. O femeie bolnavă s-a mărturisit la Bătrânul și a cerut canon. Iar el i-a răspuns: „Canonul bolnavului este patul. Patul suferinței! Să rabzi boala cu mulțumire și te mântuiești. Cât mai poți zi Tatăl nostru, rugăciunea Doamne Iisuse, Sfinte Dumnezeule, Crezul, Doamne ajută și, dacă nu cârtești în boală și te spovedești regulat, dobândești viața veșnică”.
Când a fost întrebat dacă se teme de ceasul morții, Părintele a răspuns cu smerită-cugetare: „Cum să nu mă tem, dacă sunt om păcătos?! Căci și Mântuitorul, când se ruga în grădina Ghetsimani, zicea: Întristat este sufletul Meu până la moarte. În viața mea am văzut sfârșitul multor părinți și credincioși, dar nu am văzut pe nimeni râzând în clipa morții, că atunci e atunci!”
Pe patul de suferinţă Părintele Paisie plângea adesea. Dar nu pentru suferinţa lui ci pentru a întregii lumi. Era un rugător adânc pentru întreaga omenire, după cum relatează ucenicul său. Ucenicul întristat, i-a sărutat crucea şi mâna, şi l-a întrebat: „De ce plângi, Părinte Paisie? Te doare ceva?”. Iar el i-a răspuns: „Nu, dragii mei. Dar dacă voi nu plângeţi, plâng eu pentru voi, că tare este greu de ajuns la Rai. O, câtă nevoie şi câtă frică are sufletul atunci! Şi dacă nu plângi tu pentru tine aici, cine să te plângă după moarte? Că numai pe cel ce îl doare inima şi are conştiinţa curată, numai acela plânge. Vedeţi cum trece timpul?! Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără folos, că nu-l mai întâlniţi. Ce puteţi face astăzi, faceţi, şi nu amânaţi pe mâine, că nu ştim dacă mai ajungem până atunci. Că dacă poţi şi nu faci, ai mare păcat, şi de ochii Domnului nu poţi ascunde nimic. Orice faci, se caută scopul cu care faci acel lucru. Doreşti să placi oamenilor sau lui Dumnezeu? Luaţi seama că tare este scump Raiul şi tare este greu de ajuns la Rai. Aveţi grijă de suflet, că mare răspundere are fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută ci faptele, dragii mei”.
În noaptea de 18 octombrie 1990, la ora 4 dimineața, Cuviosul Ieroschimonah Paisie Olaru își dă sufletul în mâinile lui Hristos, în vârstă de peste 93 de ani, înconjurat cu dragoste și evlavie de ucenicii săi apropiați.
Așa a părăsit această lume trecătoare, mutându-se la locașurile cele cerești acest mare duhovnic, fiind însoțit pe ultimul său drum pământesc de numeroși fii duhovnicești – monahi, ieromonahi, preoți de mir, ierarhi și mireni din toată țara.

Paisie Olaru si CleopaDragostea de aproapele – virtutea de căpătâi
Despre Părintele Paisie, Părintele Cleopa își amintește: „Așa era Părintele Paisie: smerit, tăcut, blând, înțelept la cuvânt, foarte milostiv și iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toți și iubea liniștea. Nu-i plăcea să trăiască între mulți și își ascundea viața și nevoința. Nimeni nu știa cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea și inima lui, cât stă la masă și cât se odihnește. Pe lângă liniște, iubea mult și pe fiii săi duhovnicești pe care îi primea la spovedanie la orice oră din zi și din noapte și purta mare grijă de mântuirea lor”.
În Cozancea era un ieromonah pe care îl chema Gavril Apetri. Era duhovnic bun şi citea moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Venea lume multă la citit şi nu mai încăpea în chilia lui. Atunci a venit la Părintele Paisie şi i-a zis: „Părinte Paisie, dă-mi şi mie o chilie, că am oameni mulţi şi nu am unde îi primi”. După ce i-a dat o chilie, nu a trecut mult şi iar i-a zis: „Părinte Paisie, mai dă-mi o chilie, că nu-mi ajunge una”. Şi i-a dat-o şi pe a doua. Mai târziu iarăşi i-a zis: „Părinte Paisie, dă-mi şi cealaltă chilie, că sfinţia ta stai în paravan!” La un timp îi zice: „Părinte Paisie, ştii ce? Dă-mi şi paravanul că sfinţia ta îţi găseşti să stai undeva, că am lume la citit şi dormit şi nu am unde-i culca!” Iar Părintele Paisie, fiind milostiv şi liniştit, i-a dat toată chilia, iar el se culca într-o magazie de lemne, numai să împace pe fiecare. După o vreme, părintele Gavril Apetri s-a îmbolnăvit şi l-a îngrijit până la moarte tot părintele Paisie, căci era plin de pace şi de dragoste pentru Hristos.
Ascet și rugător, Părintele Paisie avea o severitate fără crispare și o smerenie fără naivitate. Bunătatea sa nu era sentimentalistă, iar mânia sa nu era pătimașă. Era un om cu inima curată. Însă darul său cel mai mare era acela de a liniști sufletul celor ce se mărturiseau la el sau cereau binecuvântarea lui. Pacea pe care o transmitea în jurul său venea din iubirea sa profundă și smerită față de Dumnezeu și față de semeni.
A lăsat ucenicilor săi și un testament duhovnicesc:
„Să facem și noi ceea ce îi învățăm pe alții, și tot ce facem în viață să fie spre slava lui Dumnezeu și spre folosul aproapelui, că dragostea acoperă mulțime de păcate. Acest testament vă las tuturor ucenicilor mei, adică testamentul dragostei”.

Din învăţăturile Părintelui Paisie

Pentru un creştin întristat
Un creştin întristat i-a cerut bătrânului cuvânt de mângâiere, iar el i-a spus: „Ascultă, frate! Fără ispite şi necazuri nu ne putem mântui. Dar să nu ne tulburăm, nici să slăbim în credinţă, că acum diavolul dă mai greu război asupra oamenilor ca altădată, că vede că are timp puţin. Să ne rugăm, să răbdăm şi să ne aducem aminte de cuvintele Domnului care ne-a făgăduit că va rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor. Nici să ne deznădăjduim de viaţă în vremea necazurilor, că Dumnezeu nu ne lasă părăsiţi. Că precum în vremea Sfântului Proroc Ilie Tezviteanul, Dumnezeu mai avea încă 7000 de bărbaţi aleşi care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal, tot aşa şi în zilele noastre are Domnul încă destui bărbaţi şi creştini aleşi, care sunt tari în credinţă şi nu şi-au plecat sufletul în robia patimilor. Are Dumnezeu drepţii Lui prin sate şi oraşe, care Îl slăvesc ziua şi noaptea, care trăiesc în feciorie şi înfrânare şi fac milă cu săracul şi cu văduva. Dar numele şi numărul lor îl ştie numai singur Dumnezeu.

Împotriva avortului
O femeie care nu voia să aibă copii mulţi i-a cerut bătrânului sfat, ce anume să facă. Iar el i-a răspuns: Dacă fugi de copii, fugi de mântuire. Nici să nu rămâi la un singur copil, ca să nu-l pierzi şi pe acela. Mai sănătoşi sunt copiii mulţi în casă. Iar unde este numai unul sau doi, de obicei şi aceia sunt răi sau bolnăvicioşi. Aici se împlineşte cuvântul Sfântului Pavel care zice: Cine seamănă cu binecuvântare, cu binecuvântare va şi seceră, iar cine seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera (2 Cor. 9: 6). A venit la mine nu de mult o femeie bătrâna din Grumăzeşti Neamţ, la spovedanie, şi am întrebat-o: „Sora, câţi copii ai”? „Părinte, optsprezece copii am avut! Opt i-a luat Dumnezeu, au murit de mici, şi zece sunt primii gospodari în sat!”. A venit şi o altă femeie, de departe, şi am întrebat-o: „Câţi copii ai, creştină”? „Niciunul, părinte”. „Dar, câte avorturi ai”? „Patruzeci de avorturi!” „Du-te, femeie, la un episcop şi te mărturiseşte şi te pocăieşte cât mai ai vreme, că este înfricoşată judecata lui Dumnezeu!” După lepădarea de credinţă, cel mai mare păcat care se face în lume este uciderea de prunci. Aceste două păcate atrag grabnica mânie şi pedeapsă a lui Dumnezeu peste oameni.

Pentru iubirea aproapelui
Să socoteşti pe aproapele tău mai bun decât tine, să-i ceri sfat, în loc să-i dai tu, iar lipsurile lui să i le completezi cu dragostea ta. Fă aceasta şi te mântuieşti.

Despre erezii şi secte
Sectele se înmulţesc mai întâi din cauza preoţilor care nu au grijă pentru turma lui Hristos. Unde preoţii îşi fac datoria de păstori şi trăiesc precum învață pe oameni, acolo nu pătrund sectele. Mai mult decât cunoaşterea Sfintei Scripturi şi decât teologia şi predica este viaţa preotului. Aceasta este, şi trebuie să fie cea mai puternică predică a preotului de la ţară şi oraş.

Despre smerenie
Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredinţează că suntem mai păcătoşi decât toţi oamenii şi nevrednici de mila lui Dumnezeu. Când ne defăimăm pe noi înşine nu înseamnă că avem smerenie. Ci, atunci când altul ne ocărăște şi ne defaimă, încă în public, iar noi răbdam şi zicem: „Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască pentru păcatele mele”, aceasta este smerenia cea adevărată. Deci, să primim toate ca din mâna şi cu voia lui Dumnezeu. Când te ocărăște cineva, Dumnezeu îi porunceşte să te ocărască. Iar mândria, dimpotrivă, este atunci când te încrezi în tine, în mintea şi puterile tale; când socoteşti că eşti mai priceput decât altul, mai bun decât altul, mai frumos decât altul, mai sporit în fapte bune şi mai plăcut lui Dumnezeu decât altul. Atunci eşti stăpânit de păcatul cel urât al mândriei, de care să ne ferească pe toţi Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mântuirea noastră. Să ne smerim, fraţilor, că cel mândru nu se poate mântui. Să plângem păcatele noastre aici ca să ne bucurăm dincolo în veci, că după plecarea noastră din trup, toţi ne vor uita. Să nu ne punem nădejdea în oameni, ci numai în Domnul. Că omul se schimbă. Azi îţi dă şi mâine îţi cere; azi te laudă şi mâine te ocărăște. Ci, să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată.

Pentru preoţi
Turma lui Hristos se păstoreşte cu fluieraşul, iar nu băţul. Adică cu blândeţe, iar nu cu asprime. Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu numai cu predica de la amvon. Deci mai mult cu faptele, decât cu vorbele, ca oamenii văzând faptele cele bune ale voastre, să slăvească pe Dumnezeu. Apoi să facă slujbe frumoase, cu credinţa şi evlavie; să dea milostenie la cei săraci şi bolnavi din parohie, să înveţe dreapta credinţă pe credincioşi, bătrâni, tineri şi copii; să-i spovedească regulat, să-i îmbărbăteze în necazuri şi să le fie model în toate, hrănindu-i cu cărţi sfinte şi cu tot cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru mama credincioasă
O mamă credincioasă care are bărbat şi copii, oricât ar suferi de la soţul ei, trebuie să rabde pentru mila copiilor. Apoi este legată de bărbat prin taina cununiei şi trebuie să asculte pe Sfântul Pavel, care zice că „femeia credincioasă mântuieşte pe bărbatul necredincios” prin rugăciune, post şi răbdare. Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ducă până la capăt crucea căsătoriei.
Soţia bărbatului desfrânat, care are şi copii, să rabde cu nădejdea întoarcerii soţului la pocăinţă şi să nu-l părăsească de mila copiilor. Iar dacă nu are copii să-l părăsească un timp până da dovada de pocăinţă şi, dacă o cheamă, să se reîntoarcă în familie fără a-i mai aminti de păcatele făcute în trecut.

Despre vremurile de apoi
Spune ucenicul său de chilie, că uneori părintele Paisie începea a plânge cu lacrimi şi când îl întrebă de ce plânge, bătrânul răspundea: „Vin timpuri foarte grele de încercare şi suferinţă şi mulţi vor cădea, fiind biruiţi de ispitele veacului celui de pe urmă!”.

Despre Maica Domnului
Dragii mei, până la uşă este tare greu, răspundea bătrânul, şi începea să plângă … Dacă ajungem noi acolo, strigam la Maica Domnului: „Ușa milostivirii deschide-o nouă!”şi Măicuţă Domnului, cu rugăciunile ei, ne va deschide uşa să intrăm în Rai, căci ea ne ajută tuturor la mântuire. De aceea în fiecare, zi suntem datori să-i citim, dimineaţa Acatistul Buneivestiri, şi seara, Paraclisul, căci este tuturor mamă, acoperământ şi grabnică ajutătoare…

Bibliografie
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005.
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993.
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Viața Părintelui Cleopa, Ed. Trinitas, 2002.
Sfântul Ioan Iacob Românul Sihastru contemporan din Ţara Sfântă 1913-1960, Din Ierihon către Sion. Trecerea de la pământ la cer. Învăţături exprimate prin poezii foarte umilicioase şi proză plină de lumină cu conţinut dogmatic şi moral, Jerusalem, 1999.
http://www.sfaturiortodoxe.ro/parintelepaisie.htm
http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/viata_p_cleopa.htm
http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/viata-parintelui-cleopa/viata-parintelui-cleopa-82981.html

(Material apărut în Revista Atitudini Nr. 15)


  • Din duhovnici luminati, smeriti si inteleptiti de Duhul cel Sfant al Lui Dumnezeu, nu vor lipsi niciodata din lume adevaratii preoti, calugari, episcopi patriarhi si mireni, plini de aceeasi iubire, mila, compasiune, smerenie si har, fara de care nu este posibila nici pacea si nici mantuirea sufleteasca pe acest pamant cat suntem trecatori. Pacat ca numarul acestora este in descrestere si nu in crestere!

    Fie ca Duhul cel Bun si Sfintitor daruit de Dumnezeu Sfintilor Parinti Paisie Olaru, Justin Parvu, Ilie Cleopa, Arsenie Boca, Dumitru Staniloae, Gheorghe-Ghelasie, Ilarion Argatu, Gheorghe Calciu – Dumitreasa, Pr. Galeriu, Ilarion si al celor ca ei, precum si al marelui patriot Corneliu Zelea Codreanu, sa fie mereu viu, ca sa ne poata incalzi continuu inimile noastre cele reci si lipsite de mila si dragoste unii pt. altii, fara de care viata este numai suferinte, chin si jale…

Post a Comment

(required. But it will not be published)