Acasă » Articole » Lămurire despre Documentul de la Chieti, privind primatul papal


Lămurire despre Documentul de la Chieti, privind primatul papal


Sursa: cuvantul-ortodox

Documentul integral:

chietiComisia Internațională Mixtă pentru Dialogul Teologic între

Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă

Sinodalitate și primat în timpul primului mileniu: spre o înțelegere comună în slujba unității Bisericii

Chieti, 21 Septembrie 2016

„Ceea ce am văzut și am auzit vă vestim vouă ca să aveți și voi împărtășire cu noi; și împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Lui, Iisus Hristos. Și acestea vi le scriem ca bucuria noastră să fie deplină” (1Ioan 1,3-4)

  1. Comuniunea bisericească derivă direct din întruparea Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu potrivit cu bunăvoința Tatălui prin Sfântul Duh, Care a venit pe pământ, a întemeiat Biserica drept trup al Său (cf. 1Cor. 12,12-27). Unitatea care există între Persoanele Treimii se reflectă în comuniunea membrilor Bisericii unii cu alții. Astfel, după cum afirma Sf. Maxim Mărturisitorul, Biserica este un «chip» al Sfintei Treimi[1]. La ultima Cină, Iisus Hristos S-a rugat către Tatăl: „Păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi l-ai dat, ca ei să fie una precum Noi una suntem” (In. 17,11). Această unitate trinitară se manifestă în Sfânta Împărtășanie, în cadrul căreia Biserica se roagă lui Dumnezeu Tatăl prin Iisus Hristos în Sfântul Duh.
  2. Din primele veacuri, Biserica cea una a existat ca multe Biserici Locale. Comuniunea cu Sfântul Duh (cf. 2Cor. 13,13) era trăită atât în fiecare Biserică Locală, cât și în relațiile dintre ele ca o unitate în diversitate. Sub călăuzirea Duhului (cf. In. 16,13), Biserica a dezvoltat modele de ordine și diferite practici în conformitate cu natura ei de „popor adus la unitate din unitatea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh[2].
  3. Sinodalitatea este o calitate fundamentală a Bisericii ca întreg. După cum spune Sf. Ioan Gură de Aur: „«Biserica» înseamnă atât adunare (systema), cât și sinod (synodos)”[3]. Termenul vine de la cuvântul sinod (synodos în greacă, concilium în latină), care la bază desemnează adunarea episcopilor sub călăuzirea Sfântului Duh pentru deliberare și activitate comună în purtarea de grijă față de Biserică. Mai larg, se referă la participarea activă a tuturor credincioșilor la viața și misiunea Bisericii.
  4. Termenul primat se refer la faptul de a fi primul (primus, protos). În Biserică, primatul aparține capului ei – Iisus Hristos, „Care este începutul, primul născut din morți; ca în toate El să aibă întâietatea (preotevon)” (Col. 1:18). Tradiția creștină a clarificat faptul că în viața sinodală a Bisericii pe diferite nivele, un episcop a fost recunoscut ca «primul». Iisus Hristos a legat acest fapt de a fi «primul» în slujire (diakonia): „Oricine vrea să fie primul trebuie să fie ultimul dintre toți și slujitorul tuturor” (Mc. 9:35).
  5. În al doilea mileniu, a fost ruptă comuniunea dintre Răsărit și Apus. S-au făcut multe eforturi pentru a restabili comuniunea dintre catolici și ortodocși, dar nu au avut succes. Comisia Mixtă Internațională pentru Dialog Teologic între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă, în lucrarea ei aflată în derulare pentru a depăși divergențele teologice, a luat în considerare relația dintre sinodalitate și primat în viața Bisericii. Diferitele înțelegeri ale acestor realități au jucat un rol important în stabilirea înțelegerii comune a acestor realități legate una de alta, complementare și inseparabile.
  6. Pentru a ajunge la înțelegerea comună a primatului și a sinodalității, este necesară reflecția asupra istoriei. Dumnezeu Se descoperă pe Sine în istorie. Este deosebit de important să ne asumăm împreună o citire teologică a istoriei Liturghiei, spiritualității și canoanelor Bisericii, care au mereu o dimensiune teologică.
  7. Istoria Bisericii în primul mileniu este hotărâtoare. În ciuda unor rupturi temporare, creștinii din Răsărit și din Apus au trăit în comuniune în acel timp și, în acel context, au fost formate structurile esențiale ale Bisericii. Relația dintre sinodalitate și primat a luat diferite forme, care pot da o călăuzire vitală ortodocșilor și catolicilor în eforturile lor de a restabili deplina comuniune astăzi.

Biserica Locală

  1. Biserica una, sfântă, sobornicească (catolică) și apostolică, al cărei cap este Hristos, este prezentă în adunarea euharistică a Bisericii Locale sub episcopul ei. El este cel care conduce (proestos). În adunarea liturgică, episcopul face vizibilă prezența lui Iisus Hristos. În Biserica Locală (ex. o dioceză), mulțimea credincioșilor și a clerului sub un episcop este unită în Hristos unul cu altul și sunt în comuniune cu el în toate aspectele de viață ale Bisericii, în mod special în săvârșirea Euharistiei. După cum învăța Sf. Ignatie al Antiohiei: „Unde este episcopul, acolo să fie toată lumea, după cum, unde este Iisus Hristos, avem Biserica sobornicească (katholike ekklesia)”[4]. Fiecare Biserică Locală săvârșește slujbele în comuniune cu toate celelalte Biserici Locale care mărturisesc adevărata credință și săvârșesc aceeași Euharistie. Când un preot conduce Euharistia, episcopul local este mereu pomenit ca un semn de unitate a Bisericii Locale. În Euharistie proestos-ul și comunitatea sunt interdependenți: comunitatea nu poate săvârși Euharistia fără proestos și proestos-ul, în schimb, trebuie să slujească cu o comunitate.
  2. Legătura reciprocă dintre proestos și comunitate este un element constitutiv al vieții Bisericii Locale. Împreună cu clerul, care este cooptat în această slujire, episcopul local lucrează în mijlocul credincioșilor, care sunt turma lui Hristos, ca un garant și slujitor al unității. Ca urmaș al apostolilor, el își exercită misiunea ca fiind una de slujire și dragoste, păstorind comunitatea și conducând-o, ca un cap al ei, la o mereu mai profundă unitate cu Hristos în adevăr, păstrând credința apostolică prin propovăduirea Evangheliei și săvârșirea Tainelor.
  3. De vreme ce episcopul este capul Bisericii Locale, el reprezintă Biserica lui în alte Biserici Locale și în comuniune cu toate Bisericile. În același fel, el face prezentă acea comuniune în propria lui Biserică. Acesta este un principiu de bază al sinodalității.

Comuniunea regională a Bisericilor

  1. Există o abundență de mărturii că, în Biserica primară, episcopii erau conștienți că aveau o responsabilitate împărțită față de Biserică în întregul ei. După cum zicea Sf. Ciprian: „Nu există decât un episcopat, dar este împrăștiat în mulțimea unită a tuturor episcopilor”[5]. Această legătură a unității a fost exprimată prin cerința ca cel puțin trei episcopi să trebuiască a lua parte la hirotonia (cheirotonia) unuia nou[6]; de asemenea, a fost evident [acest lucru] prin desele adunări ale episcopilor în concilii sau sinoade pentru a discuta în comun chestiunile de doctrină (dogma, didaskalia) și practică și prin schimburile frecvente de scrisori și vizitele reciproce.
  2. Deja din primele patru secole, au apărut diferite grupări de dioceze din anumite regiuni. Protos-ul, primul dintre episcopii regiunii, era episcopul primului scaun, mitropolitul și instituția lui ca mitropolit era mereu dependentă de scaunul său. Sinoadele Ecumenice au atribuit unele prerogative (presbeia, pronomia, dikaia) mitropoliților, mereu în cadrul sinodalității. Astfel, primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325), în timp ce a cerut participarea personală a tuturor episcopilor unei provincii sau acordul scris la alegerea și consacrarea unui episcop – un fapt sinodal par excellence –, a conferit mitropolitului validarea (kyros) alegerii unui nou episcop[7]. Al patrulea Sinod Ecumenic (Calcedon, 451) a evocat din nou drepturile (dikaia) mitropolitului – insistând că această atribuție este bisericească, nu politică[8] – după cum a procedat și al șaptelea Sinod Ecumenic (Niceea, 787)[9].
  3. Canonul 34 apostolic oferă o descriere canonică a corelației dintre protos și ceilalți episcopi ai fiecărei regiuni: „Episcopii poporului dintr-o provincie sau regiune (ethnos) trebuie să recunoască pe cel care este primul (protos) dintre ei și să-l considere a fi capul (kephale) și să nu facă nimic important fără consimțământul (gnome) lui; fiecare episcop poate să facă doar ceea ce privește propria dioceză (paroikia) și teritoriile dependente. Iar primul (protos) nu poate face nimic fără consimțământul tuturor. Pentru că în acest fel consensul (homonoia) va birui și Dumnezeu va fi slăvit prin Domnul în Duhul Sfânt”[10].
  4. Instituția mitropoliei este o formă de comuniune regională între Bisericile Locale. După aceea s-au dezvoltat alte forme, mai precis patriarhiile, care cuprind câteva mitropolii. Atât mitropolitul, cât și patriarhul erau episcopi diocezani cu putere episcopală deplină în interiorul propriilor dioceze. În chestiuni legate de mitropoliile sau patriarhiile lor, în orice caz, trebuiau să acționeze în acord cu episcopii colegi. Acest mod de lucru stă la rădăcina instituțiilor sinodale în sensul strict al termenului, precum un sinod regional al episcopilor. Aceste sinoade erau convocate și prezidate de mitropolit sau patriarh. El și toți episcopii acționau în completare reciprocă și dădeau seama în fața sinodului.

Biserica la nivel universal

  1. Între secolele al patrulea și al cincilea, ordinea (taxis) celor cinci scaune patriarhale a ajuns să fie recunoscută și amendată de Sinoadele Ecumenice cu scaunul Romei ocupând primul loc, exercitând un primat al onoarei (presbeia ths times), urmat de scaunele Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, în ordinea aceasta precisă, potrivit tradiției canonice[11].
  2. În Apus, primatul scaunului Romei a fost înțeles în mod deosebit începând cu secolul al patrulea cu referire la rolul lui Petru între Apostoli. Primatul episcopului Romei printre episcopi a fost treptat interpretat ca o prerogativă care era a lui deoarece el era succesorul lui Petru, primul dintre apostoli[12]. Această înțelegere nu a fost adoptată în Răsărit, care a avut o interpretare diferită a Scripturilor și Părinților în această privință. Dialogul nostru se poate întoarce la această chestiune în viitor.
  3. Când un patriarh nou era ales într-unul din cele cinci scaune din taxis, practica firească era ca el să trimită o scrisoare către toți ceilalți patriarhi, anunțându-și alegerea și incluzând o mărturisire de credință. Asemenea «scrisori de comuniune» exprimau în mod profund legătura canonică dintre patriarhi. Prin includerea numelui noului patriarh, în ordinea potrivită, în dipticele Bisericilor lor, citite la Liturghie, ceilalți patriarhi recunoșteau alegerea lui. Taxis-ul scaunelor patriarhale avea punctul culminant în oficierea Sfintei Liturghii. Oricând se adunau doi sau mai mulți patriarhi să slujească Euharistia, stăteau potrivit taxis-ului. Această practică exprima caracterul euharistic al comuniunii dintre ei.
  4. Începând cu primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325) problemele majore cu privire la credință și ordinea canonică în Biserică au fost discutate și rezolvate în Sinoadele Ecumenice. Cu toate că episcopul Romei nu a fost prezent personal la nici unul dintre acele Sinoade, în fiecare situație fie a fost reprezentat prin legații săi, fie a fost de acord cu concluziile Sinodului post factum. Înțelegerea Bisericii privind criteriul receptării unui Sinod ca Ecumenic s-a dezvoltat pe parcursul primului mileniu. De exemplu, facilitat de condițiile istorice, Sinodul Ecumenic al șaptelea (Niceea II, 787) a dat o descriere detaliată a criteriilor după cum erau înțelese atunci: consensul (symphonia) capilor Bisericilor, cooperarea (synergeia) episcopului Romei și consensul celorlalți patriarhi (symphronountes). Un Sinod Ecumenic trebuie să aibă propriul lui număr în succesiunea Sinoadelor Ecumenice și învățătura lui trebuie să fie în acord cu cea a Sinoadelor precedente[13]. Receptarea din partea Bisericii ca întreg a fost mereu ultimul criteriu pentru ecumenicitatea unui Sinod.
  5. De-a lungul secolelor, s-au făcut o serie de apeluri la episcopul Romei, de asemenea și din Răsărit, în chestiuni disciplinare, cum ar fi depunerea unui episcop. A fost făcută o încercare la Sinodul din Sardica (343) de stabilire a regulilor unei asemenea proceduri[14]. Sardica a fost acceptat la Sinodul trulan (692)[15]. Canoanele din Sardica au determinat ca un episcop care a fost condamnat să poată face apel la episcopul Romei și cel din urmă, dacă ar fi considerat nepotrivit, ar fi putut hotărî rejudecarea de către episcopi din provincia învecinată cu cea a episcopului. Apelurile cu privire la chestiuni de disciplină erau făcute de asemenea la scaunul Constantinopolului[16] și la alte scaune. Asemenea apeluri din Răsărit la episcopul Romei exprimau comuniunea Bisericii, dar episcopul Romei nu exercita vreo autoritate canonică asupra Bisericilor din Răsărit.

Concluzie

  1. În decursul primului mileniu, Biserica din Răsărit și Apus a fost unită în păzirea credinței apostolice, păstrând succesiunea apostolică a episcopilor, dezvoltând structuri de sinodalitate inseparabil legate cu primatul și într-o înțelegere a autorității ca slujire (diakonnia) a dragostei. Cu toate că unitatea dintre Răsărit și Apus a fost tulburată ocazional, episcopii din Răsărit și Apus au fost conștienți că aparțineau Bisericii celei una.
  2. Această moștenire comună a principiilor teologice, a prevederilor canonice și a practicilor liturgice din primul mileniu constituie un punct de referință necesar și o sursă puternică de inspirație atât pentru catolici, cât și pentru ortodocși când caută să vindece rana despărțirii lor la începutul celui de-al treilea mileniu. Pe baza acestei moșteniri comune, ambele părți trebuie să țină seama cum pot fi concepute și exercitate primatul, sinodalitatea și interdependența dintre ei în ziua de azi și în viitor.

Traducere din limba engleză de la: https://www.scribd.com/document/325028259/Chieti-Document-sept-21-2016#from_embed

[1] Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia (PG 91, 663D).

[2] Sf. Ciprian, Despre rugăciunea domnească, 23 (PL 4, 536).

[3] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii la Ps 149 (PG 55, 493).

[4] Sf. Ignatie Teoforul, Scrisoare către smirneni, 8.

[5] Sf. Ciprian al Cartaginei, Epistola 55, XXIV, 2, cf., de asemenea, „episcopatus unus este cuius a singulis in soldium pars tenetur” (De unitate, 5).

[6] Canonul 4 al primului Sinod Ecumenic (Niceea 325): „Este de preferat ca un episcop să fie înscăunat de toți episcopii unei provincii; dar, dacă asta pare a fi dificil din cauza unei nevoi stringente, sau din cauza distanței călătoriei, cel puțin trei episcopi să vină laolaltă și, având consimțământul scris al episcopilor absenți, pot trece la hirotonire. Validarea a ceea ce are loc cade în sarcina episcopului mitropolit al fiecărei provincii”. Cf., de asemenea, Canoanelor apostolice, 1: „Un episcop trebuie hirotonit de doi sau trei episcopi”.

[7] Canonul4 al primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325), de asemenea, canonul6: „Dacă cineva devine episcop fără acceptul mitropolitului, marele Sinod hotărăște ca o asemenea persoană nici nu este episcop”.

[8] Canonul 12 al celui de-al patrulea Sinod Ecumenic (Calcedon, 451):„Cât privește orașele care au fost deja onorate cu titlul de mitropolie prin scrisori imperiale, să aibă aceste orașe și episcopi care le cârmuiesc cu bucurie numai cinstea titlului; adică, drepturile cuvenite (kata aletheian) ale mitropoliei să fie păstrate”.

[9] Canonul 11 al celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic conferă mitropoliților dreptul de a desemna vistiernici ai diocezelor lor sufragane dacă episcopii nu-i oferă episcopii.

[10] Cf. canonul 9 al Sinodului din Antiohia (327): „Se cuvine ca episcopii din fiecare provincie (eparchia) să se supună episcopului care conduce mitropolia”.

[11] Cf. canonul 6 al primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325): „Obiceiurile vechi din Egipt, Libia și Pentapole vor fi păstrate, potrivit cărora episcopul Alexandriei are autoritate peste toate aceste ținuturi, de vreme ce există un obicei corespunzător cu referire la episcopul Romei. În mod analog, în Antiohia și în alte provincii, prerogativele (presbeia) Bisericilor trebuie păstrate”. Canonul 3 al celui de-al Doilea Sinod Ecumenic: „Episcopul Constantinopolului… să aibă primatul de onoare (presbeia tes times) după Episcopul Romei datorită faptului că este Noua Romă”. Canonul 28 al Sinodului al patrulea Ecumenic: „Părinții au acordat pe drept prerogative (presbeia) scaunului vechii Rome, de vreme ce este o cetate imperială; și, mișcați de același scop, cei o sută cincizeci dintre cei mai devotați episcopi au împărțit prerogative egale pentru cel mai sfânt scaun al Noii Rome, judecând corect că orașul care este cinstit de puterea imperială și de senat și se bucură de privilegii egale cu mai vechea Romă ar trebui să fie ridicat, de asemenea, la nivelul ei în probleme bisericești și să primească al doilea loc după el” (acest canon nu a fost acceptat niciodată în Apus). Canonul 36 al Sinodului trulan (692): „Înnoind hotărârile celor o sută cincizeci de Părinți adunați în cetatea împărătească de Dumnezeu păzită și ale celor  630 care s-au întrunit la Calcedon, decretăm că scaunul Constantinopolului va avea privilegii egale (presbeia) cu scaunul vechii Rome și va fi cu precădere privit în chestiuni bisericești precum este scaunul acela și va fi al doilea după el. După Constantinopol va fi plasat scaunul de Alexandria, apoi cel al Antiohiei și după aceea scaunul de Ierusalim”.

[12] Cf. Ieronim, In Isaia 14, 53; Leon, Sermo 96, 2-3.

[13] Cf. Sinodul al șaptelea Ecumenic (Niceea II, 787): J.D. MANSI, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, XII, 208D-209C.

[14] Cf. canoanelor 3 și 5 ale Sinodului din Sardica (343).

[15] Canonul 2 al Sinodului trulan. În mod similar, Sinodul din 861 a primit canoanele din Sardica ce recunosc faptul că episcopul Romei are dreptul de casare în cazuri deja judecate la Constantinopol.

[16] Cf. canoanele 9 și 17 de la Sinodul al patrulea Ecumenic (Calcedon, 451).

Mai multe a se citi aici


Post a Comment

(required. But it will not be published)