Acasă » Articole » Viața Părintelui cel cu nume de sărbătoare, Crăciun Oprea – alcătuită de maicile de la m-rea Paltin Petru Vodă


Viața Părintelui cel cu nume de sărbătoare, Crăciun Oprea – alcătuită de maicile de la m-rea Paltin Petru Vodă


Oprea Craciun viataViaţa Părintelui cel cu nume de sărbătoare, Crăciun Oprea. Mărturisitor din temniţele comuniste şi preot al lui Hristos

Copilăria

Părintele Crăciun Oprea s-a născut în ziua de 17 iunie a anului 1925, în satul Cărăsău(Bihor), în apropiere de Munţii Codrului, din părinţii Crăciun Oprea şi Saveta Oprea. Bucuros şi sfânt ca o sărbătoare, i-a fost nu numai numele, dar şi obiceiul, căci toată viaţa sa Părintele a preţuit-o ca pe o sărbătoare şi şi-a desăvârşit-o prin vieţuire cinstită şi cuvioasă, dar şi prin grele pătimiri, ce i-au curățit sufletul ca aurul în topitoare. De la părinţii săi primeşte o aleasă educaţie creştină, plămădită cu bun simţ, cinste dar mai ales în frica de Dumnezeu. Despre copilăria sa şi bunăcuviinţa şi evlavia ţăranului român din satul său, Părintele Crăciun poveste aşa: „Sunt dintr-un sat oarecare, din Bihor, cu 500 de case; tot timpul tinereţii pe care l-am prins acolo ştiam că sunt numai 4 beţivi. Astăzi nu ştiu câţi sunt. Şi erau renumite numai 2-3 femei care nu erau cinstite. …În familiile noastre creştine când se lăsa post, şi de Sf. Maria şi de Postul Crăciunului era obiceiul să se spele cu leşie vasele şi se postea în timpul postului şi dacă aveai şapte vaci cu lapte, puneai laptele în oale de pământ şi în ajunul Crăciunului cei ce nu aveau vacă sau porc tăiat gustau din cele ce primeau de la cei ce aveau, ca în ziua de Crăciun să fie cu toţii fraţi şi cu poalele pline, şi cu Sf. Cuminecătură şi cu cele potrivite ca să fie toţi o familie. Această tradiţie se cuvine să o readucem noi”.

În satul natal a absolvit şcoala primară, continuând apoi studiile la Şcoala Normală din Oradea între anii 1931-1940, apoi urmează cursurile Şcolii Normale Dimitrie Ţichindeal din Arad între anii 1940-1947. Adeseori Părintele vorbea laudativ cu privire la această școală confesională, de unde a deprins, de la profesori cu o ţinută morală deosebită, nu doar dragostea de Biserică şi de învăţătura sfinţilor, dar şi dragostea de neam, care se afla în mare cumpănă şi încercare, împresurat de mulţi duşmani ce voiau să îi distrugă credinţa şi fiinţa. Iată ce mărturisea Părintele despre această şcoală: „Care dintre dumneavoastră nu-l cunoaşte pe Eminescu, care-l laudă pe Ţichindeal? A făcut şcoala teologică a Bisericii de la Arad, care avea rostul de a crea cadre de învăţători şi preoţi care mergeau în sat să poată face educaţie la români, căci în satele în care erau învăţători absolvenţi de la şcoala lui Dimitrie Ţichindeal, sau a Bisericii, vorbeau şi în pauze limba română şi învăţau în Biserică şi la şcoală în limba noastră şi cât mai serios posibil. Pe când la şcolile de stat şi în pauze învăţătorii obligau copiii să vorbească limba maghiară”.

Dumnezeu îl fereşte de urgia războiului, care a lăsat multe victime în aceste teritorii tânjite de vecinii păgâni. „În 1944 frontul a fost la noi în sat, își aminteşte Părintele. Armata a venit la noi în sat şi noi am fugit pentru că aflasem de la o rudenie că dacă eşti prins, eşti luat la făcut de tranşee. Şi am fugit undeva pe Crişul Alb, lângă Gura Honcii”.

Tinereţe jertfită în cinstea Bisericii şi a neamului.

Arestarea

Oprea Craciun viataDupă ce absolvă Şcoala Normală din Arad, se înscrie în 1947 la Facultatea de Teologie din Arad.

În această perioadă Părintele îl are mentor duhovnicesc pe renumitul profesor de teologie, Pr. Ilarion Felea, care îi şi devine duhovnic. Faţă de Părintele Felea, Părintele Crăciun nutrea o deosebită dragoste şi evlavie, de la care a cules multe învăţături mântuitoare, ce l-au susţinut duhovniceşte în anii grei de încercări. I-a fost un ucenic devotat atât în timpul vieţii cât şi după martirizarea acestuia în temnița Aiudului, astfel încât Părintele Crăciun reuşeşte să aducă la lumină, ca pe o datorie sfântă, volumele de teologie mistică ale Părintelui Felea, aflate în manuscris, sub denumirea Spre Tabor. Avându-l ca model de vieţuire, îi îndemna şi pe ucenicii săi să urmeze vieţuirii şi învăţăturilor Părintelui Ilarion Felea, despre care spunea: „Însuşi Părintele Stăniloae afirma despre părintele Ilarion Felea, care a murit pe 18 septembrie 1961, la Aiud: ca preot părintele Ilarion Felea m-a depăşit. Şi n-a spus-o doar din smerenie. Alt preot care l-a cunoscut pe părintele Ilarion pe când era rector la Arad şi obiceiul era ca studenţii să meargă duminica, miercurea şi vinerea la Sf. Liturghie la Catedrală, iar în restul zilelor la capelă, mărturiseşte după anii 90: Părintele Ilarion Felea se manifesta deosebit de firesc la orice slujbă bisericească. În timpul vecerniei când se cădeşte în Biserică şi zicea Psalmul 50 sau alte rugăciuni, antrena absolut toată Biserica în rugăciune. Lumea simţea sinceritatea şi duhul rugăciunii care îl stăpânea. Când spovedea, ţinea ca omul să se mărturisească în picioare pentru că cele mai multe informaţii le transmitem prin ochi şi astfel îl poţi simţi pe om cât de sincer este. Părintele Ilarion mi-a fost duhovnic, de aceea ştiu că spovedea în picioare”.

Urgia comunistă însă, ce pusese stăpânire peste neamul românesc, a declanşat o puternică prigoană împotriva tuturor celor ce Îl iubeau pe Hristos, şi împotriva valorilor noastre strămoşeşti. Toţi cei care erau mlădiţe nobile ale acestui neam, care ar fi putut lumina prin faptă, prin cuvânt, au fost arestaţi, ca astfel poporul de afară să zacă în întunericul ateismului şi al necunoştinţei. Dar lumina mărturisitorilor din temniţele comuniste a luminat mai puternic decât obrocul beciurilor securităţii, care a transformat, fără sa vrea, închisorile în mănăstiri de necontenită rugăciune. Despre aceste realităţi vom afla şi din pătimirile şi mărturisirile Părintelui Crăciun. Chiar dacă Părintele evita să vorbească despre marile realizări spirituale trăite acolo, totuşi noi avem datoria să luminăm faptele celor aleşi ai lui Dumnezeu, ca ei sa fie pildă de vieţuire pentru creştini. De cele mai multe ori Părintele se smerea şi vorbea mai mult despre alţi fraţi ai săi de suferinţă, dar s-au păstrat totuşi câteva mărturii din experienţa personală a dânsului, relatate, ori în cadrul unor conferinţe, ori în diverse discuţii şi convorbiri, pe care, prin bunăvoinţa părintelui şi a lui Dumnezeu, au fost înregistrate, de noi, smeriţii.

Oprea Craciun viataAm zis Tatăl nostru şi nu am mai ştiut că mă bat

Tânărul Crăciun este arestat de Securitate în plină stradă, în cadrul internatului facultăţii de Teologie. „Ăştia m-au luat – povestea Părintele Crăciun în chilia Părintelui Justin – şi patru, cinci gealaţi mă aşteptau într-o casă naţionalizată. Eram pedagog la un internat de liceu în cadrul facultăţii şi mă ia de la masă flămând – m-au săturat ăia – şi, cum am intrat, m-au trântit jos şi celelalte pe care le ştiţi. Mi-am împreunat palmele şi am zis Tatăl nostru, nu o dată, ci de repetate ori. Nu am mai ştiut că mă bat”.

După anchetă Părintele Crăciun este condamnat de Tribunalul Militar din Timișoara, pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. Relatăm acum o întâmplare pe care Părintele Crăciun obişnuia să o pună pe seama altui deţinut (ori că o făcea din smerenie, ori că sunt cazuri similare), însă de două ori Părintele însuși ne-a mărturisit că despre sfinţia sa era vorba. „Dar am păţit eu următorul lucru: mă anchetau după declaraţiile celorlalţi colegi şi ştiindu-mă fugit, îmi puseseră în cârcă verzi şi uscate. Înainte de proces îţi dădea voie să te uiţi în dosar, ca să vezi acuzele care ţi se aduc şi uitându-mă peste el, am constatat că cei care m-au anchetat pe mine, când au dat paginile, două din ele s-au lipit una de alta, pentru că dacă ar fi fost să mă judece după ce scria acolo, mi-ar fi dat 25 de ani. Şi m-am pomenit că mi-au dat doi[1] ani. Minunea aceasta am pus-o pe seama rugăciunilor părintelui Arsenie” (Părintele Arsenie Boca era şi sfinţia sa anchetat şi arestat în acea perioadă. Dar cu Părintele Arsenie avea să vorbească mai târziu).

De la Arad e dus la Oradea, apoi la Timişoara. Aici – continuă Părintele – „eram câte 20 de oameni în celulă, toţi elevi sau studenţi. Ne aruncau câte trei pâini să ne împărţim. O făceau anume, ca să ne batem pentru mâncare. Întotdeauna erau neînţelegeri, că unul are o felie mai mare, altul mai mică… La o anumită oră, seara, ne încuia. Şi dacă mureai, nu mai deschideau uşa până dimineaţa. Prima zi, după ce s-a făcut închiderea de seară, i-am invitat pe ceilalţi colegi să ne rugăm. Am citit Acatistul Maicii Domnului. Pe atunci aveam şi câte o cărticică de rugăciuni. Şi ne-am rugat. Cum am început rânduiala aceasta de rugăciune, de meditaţie religioasă, nu a mai fost nicio dezbinare. Şi când a început atmosfera asta de rugăciune, au uitat toţi că sunt închişi, au devenit toţi iarăşi fraţi. Luni de zile am stat aşa, încât nici nu mă mai gândeam când voi ieşi din închisoare. Era mai tentantă bucuria aceea a harului în urma jertfei noastre decât gândul la eliberare”.

 La Piteşti şi la Gherla

Oprea Craciun viataCea mai grea perioada, calvarul închisorilor, a fost cea petrecută în închisoarea Pitești, unde a stat aproape un an de zile. La Piteşti este închis în august 1949, în aripa sudică a închisorii, în celula 9, la etajul 1, imediat lângă camera marelui torţionar, Ţurcanu. Până la 23 august 1949, deţinuţii aveau un regim mai liber; gardienii lăsau, prin conducerea închisorii, pe deţinuţi să fie liberi pe coridoare. Îi trata chiar cu dumneavoastră, şi chiar îi respectau, deoarece conştientizau ce valori morale şi spirituale erau închise. După 23 august, din porunca superiorilor, au fost închişi în celule, şi li se adresau: banditule. „Şi la veceu trebuia să mergi în pas alergător, cu condiţiile care erau acolo şi eram bătuţi crunt, fără milă. Şi apoi s-a reînceput reeducarea de un grup de studenţi care au fost înşelaţi socotind că vor fi miniştri dacă pot să ucidă pe ceilalţi cu ortacii lor. Echipa s-a numit echipa lui Ţurcanu. Au început să ne bată, pentru orice. Timp de câteva luni ne-au dat numai varză, fiartă în apa ei. Nu aveam paturi, dormeam pe nişte fiare sau pe jos, grămadă. O parte din deținuți, înspăimântaţi şi cedând psihic, au hotărât să treacă de partea torționarilor, de partea comuniştilor. Dar, sărmanii, erau deja reeducaţi, nu mai erau stăpâni pe liberul lor arbitru. Atunci s-a pornit învrăjbirea şi frate pe frate era dat spre moarte”.

Mulţi din cei reeducaţi şi-au revenit ulterior şi au dat dovadă de puternice acte de martiraj, însă Părintele Crăciun nu a cedat nicio clipă în faţa reeducării, dimpotrivă încearcă să îi salveze şi pe ceilalţi fraţi, îmbărbătându-i: Măi, oameni buni, dacă voi aţi hotărât să vă rupeţi de ceilalţi şi să îmbrăţişaţi această atitudine, treaba voastră. Însă un lucru aş vrea să vi-l spun. Nu ştiu cum poţi fi reeducat în stil comunist – să te manifeşti ca un ateu – după ce ţi-ai clădit o educaţie creştină. Cum se va face asta, nu pot înţelege!  Neputând să îl compromită şi din teama de a nu îi întări şi pe ceilalţi, este mutat la Gherla, apoi la Canal. „Regimul era acelaşi şi la Piteşti şi la Gherla – relatează părintele. Am fost la corecţională, ceilalţi erau la temniţă pe viaţă şi erau împărţiţi şi pe etaje. Spitalul era împărţit pentru tot operatorul. Am avut un coleg care făcea filosofie şi teologie, şi cum făcea teologie, l-au pus pe post de Hristos în vinerea patimilor, acolo, pe patul spitalului. Şi-au bătut joc de el grozav, el nu mărturiseşte dar mi-au spus alţii care au fost prezenţi acolo”.

Oprea Craciun viataLa Canal, prevestire minunată

După încă un an petrecut la Gherla, este dus la Canal, pentru muncă corecţională. Părintele mărturiseşte că era aşa de slăbit încât abia își târa picioarele când a ajuns la Canal şi totuşi a făcut faţă acelor munci inumane, greu de imaginat pentru omul de azi. Obligaţi să își termine norma, că altfel erau duşi la carceră, părintele se îmbolnăveşte grav, dar nu primeşte niciun fel de scutire medicală. „Aici în spate, arată Părintele, am avut localizată o ruptură de fibre musculare. Cum le-am făcut: lucram la canal, spre Mamaia. Acolo trebuia să încarci un vagon, fiecare, singur. Dacă nu vroiai, numai Dumnezeu ştie ce păţeai. Pământul era argilos, era foarte gras. Aşa era de gras, că aruncând pământul pe care-l săpam cu hârleţul, se ţinea de hârleţ. Se desprindea greu. Şi aruncând aşa, se desprindeau şi fibrele musculare de sub omoplatul stâng. Nu mă puteam îmbrăca. Cămaşa o ţinea numai un macedonean, s-o iau în spate. N-am mai putut. Timp de o lună, m-a pus la uns de vagonet, căci cu o mână puteam munci. Tata m-a văzut în cârje; venise fără autorizaţie, că nu i-au dat autorizaţie să poată veni aici, la baracă. Şi s-a întors acasă şi aşa a fost de bucuros că m-a văzut, încât, după vreo două săptămâni a murit”.

„Pe mama am visat-o când a murit. Mi-a spus atunci, în vis, că mai am 7 ani de făcut închisoare”. Părintele nu a ştiut că mama sa murise decât după ce a ieşit din închisoare, totuşi i s-a arătat în chip minunat. Tot în chip minunat i s-a arătat şi în noaptea de Crăciun a anului ’54, spunându-i ca va mai sta 3 luni în închisoare. Şi chiar aşa s-a şi petrecut.  În ziua de Bunavestire, adică exact după trei luni, a fost eliberat”.

Părintele a biruit de nenumărate ori moartea, pentru că Dumnezeu avea un plan cu el, avea misiunea de a ieşi din închisoare şi să lumineze  sufletele ce zăceau sub zgura păcatelor. La un pas de moarte a fost şi după o intervenţie chirurgicală la picior, care datorită condițiilor mizere i se infectase, şi în acest caz Părintele nu a avut scutire medicală decât în ziua operaţiei. Era atât de slăbit încât gardienii puneau pariuri când o să moară. Şi nu au reuşit să îl omoare. Ce l-a ţinut în viaţă, mărturiseşte Părintele, cu multă sfiiciune:Eu am învăţat rugăciunea lui Iisus la Canal. Seara spuneam rugăciunea împreună, apoi zile şi nopţi întregi şi niciunul dintre noi n-a murit şi nici n-a rămas schilod. Dar nu ne-am dat seama de lucrarea ei, până n-am scăpat afară.  Şi cei ce nu erau credincioşi şi-au dat seama de importanţa rugăciunii şi au făcut-o”.

Eliberarea

După opt ani de detenţie grea, Părintele Crăciun este eliberat de Bunavestire, aflându-se în închisoarea Aiud. Părintele nu se duce direct acasă, ci se hotărăşte ca mai întâi să meargă la Episcopie, să îşi vadă de acte, având în plan să termine Teologia. Dumnezeu îi poartă paşii şi reuşeşte să se înscrie la Facultatea de Teologie din Sibiu. Aflăm aceasta din relatările Părintelui: „Episcopul fusese în satul meu natal, acolo fusese un cetăţean  autodidact care cunoştea Biblia pe de rost, pe vremea aceea era arhiereu vicar la Oradea. Încă nu-l voi uita niciodată, şi mi-a dat binecuvântare să continui mai departe. Ba nu numai atâta, a aranjat lucrurile să am bursă de la stat prima dată. La Arad am stat la un coleg care a făcut doi ani jumătate, numai. El era deja hirotonit şi am stat la el vreo două-trei zile, i-am ajutat la ceva lucruri la casă, şi înainte de a pleca îmi spune: au trecut mulţi ani şi s-ar putea întâmpla să nu-i găseşti pe toţi acasă. El ştia sigur că nu voi găsi pe nici unul”.

În continuare se spovedeşte la Părintele Ilarion Felea, până în 1958, chiar cu două săptămâni ca Părintele Felea să fie arestat. „Şi a fost condamnat acest Ilarion Felea, spune Părintele Crăciun, pentru următorul motiv – actul lui de acuzare este următorul: De ce după 1948 ai îndrăznit să faci educaţie cu tineretul în Biserica din Arad, în catedrală? Pentru că despărţindu-se Biserica de stat, puterea era în mâinile statului şi Biserica nu mai avea voie să facă educaţie. Acesta a fost capul de acuzare. Pentru aceasta a fost condamnat o mulţime de ani şi a murit în temniţă”.

Oprea Craciun viataPreot al lui Dumnezeu, duhovnic iscusit

O altă personalitate duhovnicească ce îi marchează viaţa a fost Părintele Arsenie Boca, faţă de care avea o deosebită evlavie. Îl cunoaşte personal pe Părintele Arsenie, după ce absolvă Facultatea de Teologie. La îndemnul Părintelui Arsenie, se căsătoreşte cu o tânără, Anişoara, din satul Cinciş, ucenică apropiată a Părintelui Arsenie. Chiar dacă sora Anişoara era dornică să îmbrace haina monahală, Părintele Arsenie îi spune hotărât tinerei că mai mult o să facă pentru Dumnezeu în lume, decât în mănăstire. La 16 februarie 1962 se căsătoresc, apoi, în noiembrie 1964, odată cu decretul de graţiere a deţinuţilor politici, Părintele Crăciun a fost hirotonit preot de către Prea Sfinţitul Episcop Teoctist, viitorul patriarh al României, pentru parohia Hăjdău cu filiile Goleş, Dăbâca.

Din decembrie 1973 s-a transferat la parohia Cinciş, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Visarion spre a continua ridicarea bisericii de aici. În 1984 s-a încheiat ridicarea bisericii din Cinciş odată cu pictarea şi sfinţirea ei. În anul 2011 încheie lucrările la muzeul destinat păstrării frescelor extrase din biserica-monument istoric din satul Cinciş Vechi aflat acum sub lac. Părintele a renovat multe biserici din împrejurimi, arătându-se, alături de maica preoteasă, un adevărat ctitor. Dar părintele nu a fost atât ctitor de biserici materiale, cât ctitor de suflete vii. Pentru viețuirea sa plăcută Domnului, pentru dragostea sa faţă de credincioşi, Părintele începe să fie căutat ca duhovnic de mulţi tineri intelectuali, muţi preoţi, care vedeau strălucind într-însul harul lui Dumnezeu. Toată viaţa, de aici încolo, şi-a dedicat-o credincioşilor care veneau să îi ceară sfatul sau să îşi descarce sufletul de gânduri şi necazuri. Părintele nu obosea niciodată în slujirea aproapelui, punându-şi sufletul pentru fiecare în parte. Trudeşte, cu conştiinţa puternică de slujitor al Bisericii şi al neamului românesc, la formarea de caractere, mai ales la formarea preoţilor, alături de Părintele Ioan Sabău, prietenul de suflet al Părintelui şi frate de suferinţă. Încearcă din răsputeri să convingă ierarhia să înfiinţeze şcoli de formare duhovnicească a preoţilor, dar în zadar, din păcate. Credem că Părintele a format el însuşi mulţi preoţi care să ducă mai departe modelul său de vieţuire hristică.

Râvnitor să facă mai mult pentru reînviorarea vieţii duhovniceşti în Ardeal, Părintele încearcă să ridice o mănăstire în locul parohiei sale, aşa cum fusese sfătuit, de altfel, de Părintele Arsenie Boca, ce i-a călcat pragul casei sale din Cinciş, spunând că în acel loc va trebui ridicată o mănăstire. Împreună cu soţia şi fiii duhovniceşti, cu binecuvântarea Preasfinţitului Timotei, ridică un complex muzeal, ce adăposteşte fresce şi icoane din vechea biserică înghiţită de lac, iar deasupra câteva chilii destinate vieţii monahale, în care acum vieţuiesc câţiva călugări.

pr craciun opreaTrecerea la Domnul

Apăsat de bolile care i-au afectat trupul încă din închisoare,Părintele răzbea din ce în ce ai greu necesităţile parohiale. Cu trupul plăpând, dar cu sufletul mereu tânăr, Părintele parcă pierdea noţiunea timpului şi alerga ca un atlet al lui Hristos căutând pe cine să câştige spre drumul mântuirii, astfel încât uita şi să mai doarmă, să mănânce sau să trimită pe cineva să îi aprindă focul iarna în friguroasă biserică de piatră. Cu focul dragostei în piept mai mare decât suferinţa trupului, Părintele, până în ultima clipă a acestei vieţi pământeşti, asculta nevoile fiilor săi duhovniceşti şi se sârguia spre slujirea preoţească. Aşa nădăjduia că va face şi în Duminica Floriile, chiar dacă era grav bolnav, recent spitalizat. Însă Domnul avea alt plan. Domnul dorea să îi pună Însuşi cununa de Florii pe creştetul său ostenit. Aşa s-a stins, uşor, adormind senin şi cu chipul curat ca un copil, purtând în suflet stâlpările faptelor bune, cântând parcă: Osana întru Cel de sus! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului! 

Astfel Biserica neamului românesc s-a îmbogăţit cu încă un rugător în ceruri. Avem nădejdea că va mijloci pentru fiii acestui neam înaintea Tronului lui Dumnezeu, care ascultă pe cei ce au pătimit pentru Numele Lui. Amin.

(material apărut in Revista Atitudini, Nr. 23)

[1] Părintele Crăciun în total a primit 8 ani de închisoare, pentru că pedeapsa i-a fost comutată ulterior, nevrând să pactizeze cu sistemul comunist.


Post a Comment

(required. But it will not be published)