Acasă » Articole » Sfaturi duhovnicești de la Părintele Crăciun


Sfaturi duhovnicești de la Părintele Crăciun


Sfaturi duhovnicești de la Părintele CrăciunDespre viaţa duhovnicească

Părintele D. Stăniloae când vorbeşte în Dogmatica lui despre îngeri, spune că şi ei, în apropiere de Dumnezeu, ajung până la un anumit stadiu şi după aceea sunt tot mai smeriţi. În sensul acesta este şi afirmaţia Sf. Arhanghel Mihail: „Luaţi aminte cum stăm!”, adică toată starea în care ne aflăm este datorită harului lui Dumnezeu, care menţine starea aceasta. El mă ridică, El mă coboară. Ce am este din darul Lui. Sf. Ap. Pavel zice şi el: „Cu ce te poţi lăuda? Nu toate le-ai primit?”

M-aş bucura dacă ne-am înţelege chemarea de la Hristos. Azi satana luptă să introducă peste tot duhul lumii şi de lăcomie şi de ură şi de pizmă, de dărâmarea familiei şi a fecioriei prin desfrâu. E important dacă răzbim să înfrângem şi gândurile ispitirii care vin şi să nu fim sminteală nimănui.

Rugăciunea trebuie făcută cu atenţie, că de multe ori are grijă satana să-mi declare război, din clipa în care încep să mă rog. El sună din trompetă ca să mă sperie: Ia, culcă-te. Mai este război? Şi atunci, nu te culci! Cu trezvie îţi ţii rugăciunea. El are tot interesul pentru că e duh, să intre la mine în căpăţână. La toate gândurile trebuie să zic: „Doamne, Iisuse Hristoase, ai milă de mine păcătosul!” pentru că la numele lui Iisus nu poate mişca.

Astăzi, războiul acesta împotriva Mântuitorului, a tuturor celor care-L mărturisesc prin strădania de a-şi ordona viaţa după voia lui Dumnezeu, este deosebit de aprig. De aceea pare-mi-se pentru preoţimea de astăzi şi pentru toţi creştinii, chemarea cea mai deosebită este să ne cunoaştem pe noi înşine, misiunea la care ne cheamă Mântuitorul Care spune Sf. Apostoli după Învierea Sa din morţi: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit Eu pe voi”. Se cuvine preoţilor în mod deosebit să trăiască această conştiinţă a acestei chemări şi a acestei trimiteri. Conştiinţa acestei lucrări deosebite se cuvine să o aibă preoţimea de astăzi.

Pe măsură ce vom avea curajul acesta al mărturisirii, în legea dragostei lui Hristos, în măsura în care facem asta, ne înţelepţim. Dumnezeu are grijă de noi. Cu ajutorul Lui doar reuşim să ne modelăm sufletul. Vai de noi, că noi vom fi judecaţi după legea iubirii, a iubirii milostive! Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă. Dă de mâncare la sărac şi la străin, adăposteşte pe drumeţ, caută-l pe cel din temniţă, încurajează-l, dar şi pe cel beteag din spital, şi pe cel de acasă. Spune tuturor legea lui Dumnezeu, ca nu cumva să rătăcească. Evanghelia te va învăţa toate.

ierarxesDespre preoţie şi căsătorie

Părintele Ilarion Felea are teza de doctorat Pocăinţa şi se plânge el însuşi, cu toată importanţa deosebită pe care o are duhovnicul, până la ora aceasta, zicea, în teologie nu se face o deosebită creştere şi formare a duhovnicilor, de aceea datori sunteţi să cereţi ierarhiei noastre superioare, să fie preocupată în mod deosebit de formarea acestora, de care aveţi absolută nevoie, şi avem, şi eu, că şi preoţii ne spovedim. Trebuie să-mi păstrez permanent conştiinţa rostului la care ne-a chemat Dumnezeu: trebuie să-mi cunosc neputinţele, şi una este să mă judec eu, că omul este subiectiv şi alta este să-mi cântărească altcineva faptele şi sentimentele mele şi să mă îndrume, ca să urmez lui Hristos, iar Hristos ne îmbie să-L urmăm.

Astăzi unii dintre preoţi îşi permit să se recăsătorească. Să cunoască ierarhia noastră, care îngăduie acest lucru, că este un lucru grav.  Cei ce sunt recăsătoriţi, şi cei ce sunt căsătoriţi, episcopul este dator să verifice că într-adevăr, candidata la căsătoria candidatului la preoţie, este într-adevăr fecioară.

Şi nici beţia să nu o considerăm vrednică de a fi iertată cu una cu două pentru că satana prin duhul beţiei determină înşelările noastre în păcate care nu pot fi iertate pe pământ decât extrem de greu. Să combatem păcatele din noi înşine, să ne cunoaştem nevrednicia. Să ne judecăm pe noi înşine în ce măsură putem îndrăzni să intrăm în altar fără deosebită smerenie, pentru adâncă şi sinceră rugăciune pentru păcatele noastre personale întâi şi pentru ale întregului popor.

De aceea din volumul II al cărţii „Spre Tabor”, a Părintelui Ilarion Felea, învăţăm încet, încet cum să ne curăţim, dar trebuie citit nu doar o dată, … să traducă în viaţa personală conştiinţa misiunii pe care o are orice creştin, din clipa botezului, de a cunoaşte şi de a mărturisi pe Hristos. Să aducă toate îndemnurile şi toate învăţăturile Mântuitorului, în viaţa personală. De aceea, formarea călugărilor, formarea teologilor, formarea oricărui creştin poate fi călăuzită în mod deosebit de traducerea acestei scrieri a părintelui Felea, după ce a experimentat nu numai trăirea în biserică dar şi experienţa puşcăriei. S-ar cădea apoi ca fiecare student de azi şi fiecare preot care nu a citit, nici nu a suferit această transformare, şi i-ar fi necesară pentru duhovnicie, să aibă aceste cărţi obligatoriu. Să fie atât în biblioteca lor personală cât şi în fiecare parohie, şi să o aibă fiecare faţă monahală, spre desăvârşirea sufleului.

Sfaturi duhovnicești de la Părintele CrăciunDespre închisoare şi comunism

Am fost arestat la Arad. Eram student la Teologie în anul I. Şi am fost mai mulţi, printre care şi o mulţime de elevi care erau în frăţiile de cruce sau numai prieteni. Toţi erau legaţi în idealul de dragoste de muncă şi de Hristos, nu altceva. Erau şi profesori acolo de tot felul. Şi, după ce am trecut prin Securitate, ne-a trimis în închisoarea de la Jilava, în care încercau să ne învrăjbească între noi. Aşa-i politica asta de acum, cum să te facă să n-ai cu ce trăi şi să-ţi fie ciudă pe vecinul că are cu ce-şi plăti cursa şi să ia hrană la copii, iar eu n-am. Şi aşa, într-o seară, ne-a găsit învrăjbiţi. La ora 9 seara ne încuia, ne număra să vadă nu cumva a ieşit de acolo careva şi până dimineaţa puteai să mori, că nu te mai descuia nimeni. Aveam un coleg rămas orfan de tată de mic, foarte atent şi corect, ca omul trudit, şi l-am rugat pe colegul meu: „Fii bun, împarte tu pâinea!” în aşa fel încât să fie cât mai egale. Erau unii şi mai raţionalişti, mai pragmatici, crescuţi în atmosfera de credinţă, dar, totuşi, altă structură. Şi apăruse vrajbă între noi ca nu cumva unul să aibă mai mult, iar altul mai puţină pâine. Atunci i-am poftit să ne rugăm către Maica Domnului. Şi, când a început atmosfera asta de rugăciune, au uitat toţi că sunt închişi, au devenit toţi iarăşi fraţi. Luni de zile am stat aşa, încât nici nu mă mai gândeam când voi ieşi din închisoare. Era mai tentantă bucuria aceea a harului în urma jertfei noastre decât gândul la eliberare. Paraclisul Maicii Domnului ne-a consolidat foarte mult. Ea era patroana noastră. Printre noi erau şi preoţi, care zilnic ţineau câte o meditaţie din Sfânta Scriptură şi ne făcea să ne simţim mult mai aproape de Dumnezeu, mai aproape decât am simţit vreodată şi nu ne-am mai gândit când scăpăm şi cum.

Dacă citiţi cu luare aminte „Mărturisiri din mlaştina disperării”, veţi vedea că războiul cel mai cumplit pe care l-a dat satana în aceste laboratoare care au fost: Piteşti, Gherla, Aiud, a fost să-l desprindă pe om de Dumnezeu prin reeducare şi demascare, astfel încât partidul să ştie pe oricine este împotriva lui. Iar pe şeful partidului îl găsiţi într-o carte de memorialistică a lui Nicolae Cojocaru. Jurist pe lângă Bucureşti, născut într-un sat din Constanţa, a făcut armata în timpul războiului şi nu a ştiut de trădarea de la 23 august, continuând războiul prin Basarabia. Ruşii i-au înconjurat pe români şi au arestat 400 de ofiţeri care au ajuns la Mănăstârca, un lagăr sub cercul polar, de fapt un domeniu pe care ruşii l-au dat fetei lui Dimitrie Cantemir pentru că acesta s-a desprins de turci şi s-a alipit de ruşi. În acest lagăr erau ofiţeri prizonieri români, japonezi, maghiari, italieni şi acest Cojocaru, care era o fire mai aprinsă, făcea pentru orice greva foamei. El povesteşte că în fiecare noapte era la anchetă şi era tratat ca la Ministerul de Interne şi nu au putut scoate de la el mărturii ca să-l poată încadra în vreo lege.

După luni de zile, spune el: „Când mă cobor de la anchetă, în celulă, găsesc după uşă, un sionist. Şi zic în sinea mea: dacă nu au putut scoate cu bâta din mine mărturii ca să mă poată condamna, mi-au băgat un ’prieten’ ca să fiu mai uşor prins. Şi după ce stau de vorbă cu el şi-mi spune sincer că este evreu, aflu că, fiind inginer de meserie, în timpul războiului civil din Spania, el alimenta din Anglia cu combustibil maşinile de război. A recunoscut că este sionist şi a mărturisit că: Noi ne-am străduit să aducem comunismul în Rusia cu nădejdea că punând mâna peste această ţară întinsă, o bună parte din glob e a noastră. Idealul nostru e să fim stăpâni peste toată lumea după cum ne-a binecuvântat Dumnezeu: să fiţi stăpâni peste toate popoarele. Şi a mai zis că şi cel mai sărac evreu a contribuit cu o cotă parte din venitul lui la venirea comunismului în Rusia.

Din mila lui Dumnezeu am trecut şi prin Timişoara şi prin Oradea şi prin Arad şi prin Piteşti şi prin Gherla, pe la Valea Neagră, la Peninsula unde a existat echipa aceea de desprindere a oamenilor de Dumnezeu. Cel mai mare război a fost împotriva celor care au fost consideraţi mistici, adică rugători şi încrezători în Dumnezeu.

Despre vremurile de azi

De ce oare în neamul nostru, la ora asta, sunt atâtea pacoste? Nu sunt datorită faptului că în biserică curge puroi din cauza noastră?

Războiul cu patimile l-au purtat toţi preoţii din celulele Aiudului pe care le-au transformat în mănăstiri şi numai cei ce au îndrăznit să se plece cu sinceritate permanentă şi cu multă discreţie, mai ales cei ce au trecut prin Piteşti, prin Gherla, la Canal, unde războiul celor ce credeau în Dumnezeu era deosebit de aprig, au reuşit să treacă, mai ales cei ce au fost opriţi să mărturisească pe Hristos în rugăciune; care au reuşit să-şi revină, să îndrăznească să se roage şi să ajungă până acolo ca să se roage şi pentru torţionarii lor, până şi pentru Ţurcanu. Să  ne rugăm pentru toţi cei ce ne-au prigonit, socotind că toată prigoana aceea a fost o înşelare introdusă de satana împotriva neamului nostru românesc, care are şi el păcatele sale. Prilej de a ne forma nu numai preoţii, nu numai teologii, ci tot neamul nostru românesc să ne formăm fiinţa noastră în aşa fel încât privirea Maicii Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu drag asupra noastră.

Despre avort

Stăpân pe viaţa omului este numai Dumnezeu, el este părintele cel dintâi, el creează sufletul, şi până nu trimite un suflet în trupul unei femei, nu rămâne însărcinată. Şi atunci asupra vieţii unui făt are dreptul numai Dumnezeu, de aceea, femeia care din neglijenţă pierde, şi atunci e socotită ca o ucigaşă. Nu numai atunci când o face în mod voit. … Şi am auzit o glumă: maimuţele ne neagă. Nu ne recunosc ca prezenţi în evoluţia aceea a lui Darwin. Noi, maimuţele, nu ucidem nicidecum puii care ne vin, nu-i eliminăm. Şi atunci pe noi, pe oameni, nu ne mai recunosc ca descendenţi din maimuţă. S-a rupt aţa. Deci în vremea asta a noastră, sub imperiul unui ateism grozav pornit împotriva credinţei creştine suntem într-o stare lamentabilă.

cruce lemnDespre neam şi decăderea spirituală

Să analizăm o problemă deosebită: care este credinţa noastră strămoşească şi cum trebuie să ne reancorăm în ea, pentru că cele ce s-au întâmplat de după al doilea război mondial şi până acum, sunt un război grozav împotriva credinţei şi moralei noastre strămoşeşti.

Să ne întoarcem la credinţa noastră strămoşească, şi aşa am priceput: neamul acesta s-a păstrat mereu câteva sute de ani sub stăpânirea păgână, a slavilor, apoi sub dominaţia popoarelor migratoare le zice acum, dar noi le ziceam sălbatice. Apoi alte şi alte oprimări, aici în Ardeal şi apoi dincolo, sub turci, sau alte popoare – cum ne-am păstrat? Pe lângă cele patru posturi, este scris în cărţile dumneavoastră de rugăciuni să respectăm şi posturile pe care le rânduieşte episcopul locului pentru perioade de deosebite necazuri. Iar neamul acesta şi-a păstrat fiinţa ca neam, retrăgându-se în toate restricţiile în biserică zi de zi. În fiecare seară la vecernie, când erau prigoniri, spovedindu-se şi împărtăşindu-se tot la 6 săptămâni, nu numai în posturi, şi nu numai bătrânii, ci şi tineri, şi copii.

De aceea mamele au o deosebită importanţă în formarea neamului nostru şi în păstrarea lui. Poporul acesta a crezut şi şi-a păstrat credinţa până mai ieri, alaltăieri. Şi Dumnezeu ne-a protejat. Uitaţi-vă, de ce oare Neagoe Basarab este numărat între sfinţi? Era domn al Ţării Româneşti. De ce şi Ştefan cel Mare este canonizat ca sfânt? Oare nu pentru aceea că atunci când era bătut făcea o biserică, considerând că din cauza greşelii lui era bătut, dar când biruia făcea întotdeauna altă biserică, de mulţumire lui Dumnezeu?

Din glumele de post

Curios lucru că în poruncile lui Dumnezeu pentru Adam cel pus în rai, mai întâi a fost: „Lucrează în grădina raiului, păzeşte-o!” şi după aceea zice: „Mănâncă din toţi pomii, afară de pomul vieţii!” Ori Adam a dat dovadă de neascultare şi de lipsă de dragoste. Aşadar prima poruncă a fost ca Adam să muncească şi apoi să aibă grijă să nu piardă rodul muncii lui. Să vă spun o glumă despre muncă. Mărturiseşte un cetăţean din Arad că, în 1945 s-a înscris în Partidul Comunist şi cum erau puţini comunişti prin ţară l-au trimis la propagandă prin sat. Aveau tot interesul ca ţăranul nostru să producă cereale pentru că trebuiau date cote ca să se acopere cheltuielile de război din Rusia. Avea de spus în fiecare sat următorul discurs: „Muncă, muncă, asta-i viaţa oameni buni!” Cu el a fost trimis şi un evreu care avea şi rostul să-l spioneze pe el ce zice şi s-au înţeles ca într-un sat să vorbească el, în celălalt sat evreul. Românul zicea discursul cum îl ştia: „Muncă, muncă, oameni buni! La treabă! Asta-i viaţa!” Evreul zicea: „Muncă, muncă! Asta-i viaţă, oameni buni?” Pe hârtie discursul era acelaşi, cum îi învăţase partidul.

(material publicta in Revista Atitudini, Nr. 23)


Post a Comment

(required. But it will not be published)