Acasă » Articole » Viața Sf. Antonie cel Mare, alcătuită de Pr. Ilarion V. Felea


Viața Sf. Antonie cel Mare, alcătuită de Pr. Ilarion V. Felea


sf antonie cel marePreacuviosul Antonie cel Mare
Acest sfânt părinte s-a născut în satul Coma, la anul 250 sau 251, în țara Egiptului de mijloc. Părinții lui erau din Heraclea, oameni de cinste și foarte bogați. De mic, copilul a arătat o aplecare spre învățăturile creștine și râvnă mare către Domnul, dar n-a avut nicio înclinare spre carte, căci nu a învățat nici alfabetul limbii sale (coptice). În schimb, avea o minte foarte ageră și luminată și iubea în chip deosebit dulceața învățăturilor Sfintei Scripturi. Pentru citirea ei lăsa mâncarea, prietenii și adeseori somnul. Nopți întregi neadormite petrecea cu citirea Bibliei. Pe la 18-20 ani i-au murit părinții și a rămas biruit de jale, împreună cu o soră, foarte mică. Numai în biserică își afla sprijinul și mângâierea. Biserica îi ținea locul de tată, mamă și hrană. De aceea, când alți tineri alergau la teatru, la jocuri și petreceri, uitând că ușa bisericii este deschisă pentru luminarea, curățirea și mântuirea lor, Antonie își îndrepta gândurile și pașii spre locașul bisericii, unde afla pace și tărie sufletească.
La vreo șase luni după moartea părinților, într-o zi de duminică, Antonie ascultă în biserică, la Sf. Liturghie, Evanghelia despre tânărul bogat (Mt. 19:16-30), căruia Mântuitorul i-a zis: «De voiești să fii desăvârșit, vinde averile tale și le dă săracilor și vei avea comoară în cer. Apoi vino de-mi urmează Mie». Cuvintele acestea l-au pus pe gânduri. Abia ajuns acasă, își schimbă socotelile și face alte planuri de viețuire, după Evanghelie. Își vinde averea și păstrează din ea numai atât cât îi trebuia să trăiască împreună cu sora lui, iar restul îl face milostenii, știind din Scripturi că «milostenia scapă de moarte…»(Tovie 4:10) și că la facerea de bine și la dărnicie, „«la jertfe ca acestea privește cu plăcere Dumnezeu» (Evr. 13:16).
Schimbarea însă nu s-a oprit aici. Într-o altă duminică, Antonie aude la biserică altă Evanghelie, care zice: «Nu vă adunați comori pe pământ… Nu vă îngrijiți cu viața voastră ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca… uitați-vă la păsările cerului… Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu» (Mt. 6:25:33). Cuvintele acestea au răsunat în inima lui Antonie ca o mustrare, pentru că și-a oprit pentru sine o parte din averea pământească. Acum face el ceea ce nouă ni se pare peste fire: se desparte de tot ce are, vinde toată averea și o dă săracilor, chiar și partea sorei, pe care o îndrumă a-și petrece viața sa de călugăriță, într-o mănăstire de fecioare credincioase – și cu gândul la Mântuitorul, care nu avea nici unde să-și plece capul (Mt. 8:20), Antonie începe o viață de înfrânare foarte aspră (ascetică). Se așează mai întâi în fața casei, apoi la marginea satului și cu lucrul mâinilor își câștigă pâinea, socotind că cine nu lucrează, nu are drept nici să mănânce (2 Tes. 3:10).
000027De la o vreme, socotind că viața pe care o petrecea era prea liniștită, se retrage în pustie, unde locuiau călugării pustnici și acolo s-a așezat într-o chilie de mormânt, trăind în sărăcie, în rugăciune și tăcere. Viața aceasta în sărăcie de bunăvoie și în singurătate, o petrece Antonie 15 ani. La anul 286, când avea 35 de ani, a trecut Nilul și s-a așezat în deșertul Pispir din apropierea Mării Roșii, unde a continuat lupta cu poftele și cu ispitele satanei, care se țineau de el. În nevoințele acestea a petrecut Antonie vreme de 20 de ani, în înfrânare și sărăcie, în cuvioșie și supunere față de Dumnezeu, în rugăciune fără odihnă, în silință neîncetată de „a supune pe cel mai rău celui mai bun, adică de a face trupul rob al sufletului și mintea stăpână peste patimi”.
După 20 de ani de nevoințe, la 311, Antonie, însoțit de mai mulți călugări, se întoarce din nou în mijlocul lumii, ca sub altă formă luptând, să atingă culmea desăvârșirii. Era încă timpul prigoanelor îndreptate împotriva creștinilor. Trece prin orașul Alexandria și îmbărbătează pe creștini să fie tari în credință și în răbdare. Acum se aprinde în el dorința să primească moartea de martir pentru Domnul, dar vrerea lui Dumnezeu era alta. Antonie scapă din prigoană și se retrage din nou în pustie, unde cete de credincioși l-au urmat, primindu-l să le fie părinte și povățuitor pe calea mântuirii și a desăvârșirii.
Pentru mulțimea acestor ucenici, Antonie întemeiază două așezări de sihaștri sau eremiți (singuratici care au părăsit lumea și grijile ei). Una în Faium (Egiptul de sus) și a doua la Colzin (pe coasta Mării Roșii). Acești ucenici ai săi, numiți sihaștri sau eremiți, trăiau în colibe mici, în pustie, în muncă, în tăcere și în aspră înfrânare. Acestor așezări li s-a dat numele de mănăstiri, iar singuraticilor sihaștri li s-a dat numele de monahi sau călugări, până în ziua de astăzi.
Pe lângă numeroșii ucenici, în jurul lui Antonie mai veneau și o mulțime de alți oameni, din sate și orașe, ca să primească de la el sfaturi și îndrumări duhovnicești. Desele vizite și posturile l-au slăbit foarte mult. De aceea, urmând pe Mântuitorul, care adeseori se retrăgea în pustie ca să se roage în tăcere, Antonie se retrage într-un alt deșert al Tebaidei, pe piscul unui munte înalt, la poalele căruia „era apă dulce și rece și câțiva finici sălbatici”, ca acolo să poată petrece în liniștea rugăciunii.
Liniște desăvârșită însă nu are nici acum, fiindcă mulți dintre creștini îl căutau și aici, ca să se bucure de înțelepciunea lui, în schimbul pâinii, al măslinelor și al untdelemnului pe care le lăsau la mănăstire.
Într-o zi Antonie cere unor beduini, negustori egipteni, să-i aducă o secure, un târnăcop și semințe de grâu și de legume. În mintea lui încolțise gândul bun să lucreze o fâșie de pământ în care să cultive grâul și legumele de trebuință. Astfel singur își lucra pământul și la trebuință uda cu apa de la izvor, pământul cu plantele semănate și recoltate de el.
0157Cu toate că s-a despărțit cu totul de lume, oameni îndurerați, bolnavi și tot felul de întristați veneau la el după sfaturi și ajutor. Preoți, călugări, creștini și păgâni, veneau să vadă și să audă pe omul lui Dumnezeu. Aici, în munte, se spune că a primit Antonie o scrisoare de la împăratul Constantin cel Mare și de la fiii săi, Constanțiu, și Constant, în care e numit „părintele nostru iubit” și e poftit să meargă la Constantinopol. Socotind ce să facă, Antonie a întrebat pe ucenicul său, Pavel: „Oare trebuie să merg?”. Și ucenicul i-a răspuns: „De vei merge, Antonie te vei chema; iar de nu vei merge Avva (Părintele) Antonie (te vei chema)”. Și nu s-a dus, pentru că – spunea el altădată – un călugăr când iese din mănăstire este ca peștele când iese din apă… A refuzat nu numai invitația împăratului, dar și alte invitații și daruri care îi veneau de la credincioși. A răspuns numai împăratului și fiilor săi, prin călugării care știau scrie, „să fie omenoși și să aibă grijă de dreptate și de săraci”. Numai odată s-a mai coborât Antonie din munte, la Alexandria (a doua oară) ca să se întâlnească cu Sf. Atanasie cel Mare, ca să-l ajute împreună cu călugării lui, în lupta ce o ducea marele arhiepiscop cu eresul lui Arie hulitorul de Dumnezeu și înaintașul lui antihrist. Aici învăța pe creștini să se ferească de eretici, ca de veninul șerpilor, să rămână credincioși învățăturii Apostolilor. Ereticii, spunea el, sunt lipsiți de minte sănătoasă ca și catârii de judecată.
Antonie era un adevărat ascet, călugăr sfânt, viețuitor cu Hristos, în desăvârșită înfrânare și curăție. Așa a trăit până la adânci bătrânețe, adică până la anul 356, când și-a împlinit călătoria și a primit cununa măririi, având vârsta de 105 ani. Biserica pomenește numele lui de mare sfânt părinte la 17 ianuarie.
Deși om fără carte și fără școală, care n-a știut nici măcar să scrie, Sf. Antonie este unul dintre cei mai mari învățători ai vieții creștine, cu cuvintele și faptele lui. În școala vieții și a învățăturilor lui, ne deprindem și învățăm: cum se biruiește trupul cu duhul, firea cu harul și păcatul cu virtutea. Antonie este unul dintre întemeietorii vieții monahale, a vieții închinate cu totul lui Dumnezeu. De aceea este numit „patriarhul călugărilor singuratici”, „înger pământesc și om ceresc”, „Părinte al părinților”, „Sihastrul Domnului”, Sfântul Părintele nostru Antonie cel Mare.
A fost „mare” Antonie prin smerenia sa. Cu smerenia a biruit demonii patimilor și a dobândit sfințenia. Smerenia l-a făcut să se retragă mereu din fața oamenilor ca să caute fața lui Dumnezeu. Tot smerenia l-a făcut să lase cu limbă de moarte la doi din ucenicii lui să-l îngroape într-un loc necunoscut, ca să nu-i afle nimeni mormântul.
Untitled-58Tot așa de mare a fost Sf. Antonie și prin înțelepciunea lui, care a fost un ales dar primit de la Dumnezeu, înțelepciune arătată în pildele și învățăturile lui păstrate, unele, și cuprinse în Filocalie (volumul I, pag. 3-34), în Pateric (pag. 7-15) și în alte cărți duhovnicești.
Iată aici câteva din înțeleptele lui învățături:
„Dumnezeu nu poate fi văzut, ci numai înțeles cu mintea, fiind cât se poate de învederat în cele văzute, așa, ca sufletul în trup…”.
„Răul se prinde de fire, ca rugina de aramă și necurăția de trup. Însă nici cel ce prelucrează arama n-a făcut rugina, nici părinții necurăția trupului. Tot așa răutatea n-a făcut-o Dumnezeu, ci i-a dat omului și cunoștința și puterea de a deosebi, ca să fugă de rău, ca unul ce știe că va fi vătămat și chinuit de el…”.
„Trupul vede prin ochi; iar sufletul prin minte… Ochiul privește cele văzute, iar mintea înțelege cele nevăzute. Căci mintea care iubește pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul”.
„Om se numește cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află numai la neoameni…”.
„Bogăția e furată și răpită de cei mai puternici. Dar virtutea sufletului este singura avere sigură, care nu e furată și care după moarte mântuiește pe cei ce au dobândit-o”.
„Am văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și suspinând am zis: Oare cine poate să le treacă pe acestea? Și am auzit glas zicându-mi: Smerenia”.
„Dacă vom trăi ca și cum ar fi să murim în fiecare zi, nu vom păcătui… Căci pururi frica puternică și primejdia chinurilor topesc dulceața plăcerilor deșarte și înalță sufletul șovăitor”.
„Dintre cei ce se află într-o ospătărie, unii închiriază paturi, alții dorm pe jos, horcăind nu mai puțin ca cei ce dorm în pat… Dimineața toți se duc lăsând paturile ospătăriei și luând numai lucrurile lor. Asemenea este și cu toți cei ce vin în viață: și cei ce au trăit cu puține și cei ce au trăit în slavă și bogăție, ies din viață ca dintr-o ospătărie, neluând nimic din desfătarea și din bogăția vieții, fără numai faptele lor, bune sau rele, săvârșite de ei în viața lor”.
Petrecând mai multe zile în Alexandria, Antonie se gândea cum ar ajunge mai curând în pustie. Când guvernatorul Egiptului a încercat să-l rețină mai mult timp, Sfântul i-a răspuns: „Un călugăr este ca un pește; unul moare dacă-i lipsește apa și altul dacă-i lipsește singurătatea”.
Sf. Antonie avea mare plăcere să trăiască în singurătatea și în tăcerea pustiei. Întrebat dacă acolo nu se bucură de plăcerea de a citi, Sfântul a răspuns: „Natura este pentru mine o carte care înlocuiește pe toate celelalte”.
(Preluat din cartea in curs de apariție: Cuvântări la sfinți, de Pr. Ilarion V. Felea)


Post a Comment

(required. But it will not be published)