Acasă » Articole » Viața Sf. Paisie Aghioritul, alcătuită de maicile de la m-rea Paltin Petru-Vodă


Viața Sf. Paisie Aghioritul, alcătuită de maicile de la m-rea Paltin Petru-Vodă


sf. paisie 1Copilăria

Stareţul Paisie s-a născut în Farasa din Capadocia cea născătoare de sfinţi, pe 25 iulie 1924, în ziua pomenirii Sfintei Ana. Cuviosul Arsenie l-a botezat cu numele său, însoţit de binecuvântarea sa, deoarece a văzut mai dinainte că va deveni călugăr, aşa cum s-a şi întâmplat.

Persoana care, după Cuviosul Arsenie, i-a influenţat în chip binefăcător toată viaţa a fost mama sa, către care simţea o deosebită dragoste şi o ajuta cât de mult putea. De la ea a învăţat smerita cugetare. Ea îl sfătuia să nu îşi dorească să învingă colegii la jocuri, ca apoi să se mândrească, nici să nu urmărească să treacă primul linia de sosiri la alergări, căci, aşa cum spunea ea, acelaşi lucru era dacă ajungea primul sau ultimul.

Pe lângă aceasta, l-a învăţat şi înfrânarea. Îl sfătuia să nu mănânce înainte de ora mesei. Iar încălcarea acestei reguli o considera desfrânare. L-a ajutat de asemenea să dobândească simplitate, hărnicie, spirit gospodăresc.

Când a învăţat să citească bine, a găsit o Biblie şi a început să citească în fiecare zi din cele patru Evanghelii. Când se întorcea de la şcoala, nu voia nici să mănânce, ci mergea mai întâi şi citea din Vieţile Sfinţilor.

sf paisie cu familiaChemarea sa monahală s-a manifestat din frageda vârstă. Simţea o mare dragoste către Dumnezeu şi rugăciunea lui era o manifestare a acesteia. La marile sărbători priveghea, aprindea candela şi se ruga în picioare toată noaptea, dar fratele său cel mai mare îl împiedica de la aceasta. Când se scula noaptea să citească Psaltirea, acela nu-l lăsa, ci-l băga înapoi sub pături. Dar tactica fratelui său nu numai că nu i-a stins râvna, ci, dimpotrivă, i-a mărit dragostea pentru Dumnezeu.

Stareţul povestea: „Când eram încă la şcoala, citeam Vieţile Sfinţilor şi doream să devin ascet. Ieşeam adesea din sat (eram pe atunci de vreo 11 ani). Într-o zi am privit cu insistenţă la o stâncă mare. A doua zi, dis de dimineaţă, am pornit spre ea cu dorinţa de-a mă face stâlpnic. Stânca era înaltă. Am urcat cu greutate pe ea şi-am început să mă rog. Mi se sfârşiseră toate puterile şi-am început să mă gândesc: Pustnicii aveau ca hrană rădăcini, puţină apă, o curmală… Tu nu ai nimic aici sus pe stâncă. Cum vei putea trăi? În cele din urmă am hotărât să cobor, dar deja se înnoptase. Coborâtul era mai greu, fiindcă nu vedeam. Cu mare greutate am reuşit să cobor. Maica Domnului m-a păzit să nu mă zdrobesc de stânci”.

Micul Arsenie a terminat şcoala primară cu media 8 şi purtarea exemplară. Nu a vrut însă să-şi continue studiile, deoarece în Koniţa nu exista gimnaziu. Îşi dorea să devină tâmplar, fiindcă iubea meşteşugul Domnului nostru. Mai târziu şi-a deschis atelierul său de tâmplărie. Făcea ferestre, uşi, tavane, duşumele, iconostase şi chiar sicrie, pentru care însă nu a luat niciodată bani, participând astfel la durerea acelor oameni.

Paisios+monachos+AgioreitisTransmisionist în războiul civil

Vedea că starea generală a ţării era foarte grea şi de aceea se gândea că peste puţin aveau să-l cheme să slujească patria. A mers, aşadar, în bisericuţa Sfintei Varvara, care se afla înafara satului, şi s-a rugat Maicii Domnului spunând: „Maica Domnului, primesc să fiu chinuit, să mă primejduiesc, numai să nu omor vreun om, ca să mă învrednicesc să devin monah”. Atunci a făgăduit că, dacă-l va păzi Maica Domnului în război, va sluji trei ani în mănăstirea ei, Stomiu, pe care o arseseră nemţii, şi va ajuta să fie zidită din nou.

În anul 1945, Arsenie a fost chemat să slujească patria. S-a prezentat la Navplio şi a fost numit transmisionist, după aceea a fost transferat în Agrinio. Acolo, ceilalţi soldaţi îl întrebau:

  • Ce mijlocitor ai avut de te-au repartizat la transmisiuni?
  • Nu am niciun mijlocitor.
  • Lasă astea, i-au spus ei.
  • Ei, pe Dumnezeu Îl am, le-a răspuns el.

Şi într-adevăr „Domnul era cu el şi el era bărbat îndemânatic”.[1]

Dragostea lui pentru ceilalţi ajungea până la jertfă. Făcea şi treburile celorlalţi, lucra mult. Când cineva pleca în permisie, Arsenie îl înlocuia cu bunăvoinţă. Mulţi îi exploatau bunătatea şi-l considerau prost, el însă simţea bucurie din jertfă şi, în acelaşi timp, prin aceasta afla ocazia să rămână singur şi să se roage. Comandantul său spunea: „Ce se va întâmpla cu acest om? Nu cere niciodată să se odihnească”.

Stareţul povestea că odată li s-a terminat hrana şi mâncau zăpadă. Altădată au rămas flămânzi 13 zile şi au trăit hrănindu-se doar cu castane sălbatice. Adesea sufereau de sete. Atunci erau nevoiţi să bea apă stătută din urmele făcute de copitele animalelor. Cel mai mare duşman era însă frigul. Dormeau în corturi şi uneori, dimineaţa, se trezeau îngropaţi în zăpadă. Atunci îi numărau pe cei care muriseră îngheţaţi de frig. Într-o dimineaţă a scos, săpând cu cazmaua în zăpadă, 26 de soldaţi care muriseră îngheţaţi. Odată a stat 3 zile în zăpadă, trimiţând mereu semnale la comandament. Atunci a suferit şi el degerături. Carnea de pe picioare i se desprindea şi de aceea l-au trimis la spital.

cuv. paisie aghioritulSe bucura să stea în ploaie şi în frig, să se ostenească, numai să nu se ostenească ceilalţi. Unii soldaţi, atunci când stricau ceva, pentru a se îndreptăţi, aruncau vina pe Arsenie. Ofiţerul îl certa, iar el, ca să nu-i vădească, răbda cu smerenie mustrările. Comandantul însă îl preţuia şi avea încredere în el. În misiunile grele îl trimitea pe Arsenie, fiindcă ştia că era cel mai capabil să ducă la bun sfârşit ceea ce îi încredinţa.

„Într-o luptă, povestea stareţul, săpasem o mică groapă. Apoi a venit unul şi m-a întrebat: Pot să intru şi eu? M-am strâns şi cu greu am încăput amândoi. Apoi a venit încă unul. L-am lăsat şi pe acela în groapă, iar eu am ieşit afară. La un moment dat mi-a trecut un proiectil foarte aproape de cap. Nu purtam cască, ci numai căciulă. Mi-am pipăit capul şi-am văzut că nu sângeram. L-am pipăit din nou, dar nimic. Proiectilul îmi trecuse razant cu capul şi numai părul mi l-a ras pe o lăţime de 6 cm. Nici măcar o zgârietură nu mi-a lăsat. Făcusem acea jertfă din toată inima. Mai bine să fiu omorât eu, mi-am spus, decât să fie ucis altul, iar apoi să fiu ucis de conştiinţă toată viaţa. Cum voi îndura după aceea mustrarea conştiinţei, când mă voi gândi că aş fi putut să-l salvez şi nu am făcut-o? Şi, fireşte, Dumnezeu îl ajută mult pe cel ce se jertfeşte pentru alţii”.

Stareţul ne-a povestit o întâmplare, care s-a petrecut cu puţin timp înainte de eliberare: „Ne întorceam din Florina, fiindcă se terminase războiul. Pe drumul de întoarcere l-am auzit pe căpitan înjurând de cele sfinte. M-am apropiat de el şi i-am zis: Din această clipă refuz să execut ordinele dumneavoastră, deoarece înjurând de cele sfinte, ocărâţi credinţa mea şi jurământul pe care l-am depus pentru patrie, credinţă şi familie. Auzind acestea, s-a simţit jignit şi m-a numit obraznic. Mai târziu, când mi-a spus: Îţi ordon…, i-am răspuns: Doar v-am spus că nu voi mai executa ordinele dumneavoastră. Atunci ofiţerul mi-a spus: Să considerăm subiectul încheiat.

Când am ajuns la cantonament, am mers imediat şi am raportat cele întâmplate comandantului. Acela mi-a spus că refuzul de-a executa ordinul superiorului este pasibil de judecata tribunalului militar. Atunci am declarat din nou că nu mai execut ordinele căpitanului, fiindcă este călcător de jurământ, căci blesteamă pe Dumnezeu, căruia ne-am jurat amândoi. Apoi i-am spus cu indignare: Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”.[2]

cuv. paisiePregătirea pentru viaţa monahală

Arsenie a rămas pentru puţin în Koniţa şi apoi a vizitat Sfântul Munte, îmbrăcat în haine militare. A vizitat multe colibe, schituri şi chilii, deoarece înclina spre vieţuirea isihastă. Alerga oriunde auzea că există stareţi virtuoşi, precum albina la florile înmiresmate. Arsenie însă, în urma multor căutări ostenitoare, nu a găsit ceea ce dorea. Stareţul spunea mai târziu: „La început, până să-mi crească aripi duhovniceşti, nu m-a ajutat nimeni, ci toţi mă îmbrânceau. Călugări sfinţi am întâlnit mai târziu”. Deşi nu a găsit să găsească ceea ce căuta, suferinţa pe care a răbdat-o i-a fost de folos şi l-a învăţat multe. Şi fiindcă se primejduia să-şi piardă, precum spunea, şi puţina minte pe care o avea, a luat hotărârea de a se întoarce în lume. Aceasta o făcea şi din motive familiale, deoarece primise şi o scrisoare de la tatăl său care-i cerea ajutorul.

Întors în lume, Arsenie a început să lucreze din nou ca tâmplar în Koniţa şi în satele dimprejur, sprijinindu-şi astfel familia. În satele unde lucra, era cu multă luare aminte. Vorbea puţin, iar atunci când lucra, psalmodia încet. Când nu i se dădea mâncare de post, petrecea ziua cu mâncare uscată. Rudelor sale le spunea că va deveni monah, dar din sensibilitate pretexta că nu este încă pregătit, ca nu cumva să-şi dea seama că ei sunt pricina rămânerii lui în lume şi astfel să se mâhnească.

După ce şi-a îndeplinit toate îndatoririle faţă de familia sa, pe cât a fost omeneşte cu putinţă, a hotărât să părăsească din nou lumea. „Când am plecat să mă fac călugăr, nimeni nu avea să-mi reproşeze ceva”, spunea Stareţul.

 paisie aghioritulIntrarea în monahism

Astfel, în martie 1953, după o rugăciune fierbinte, după ce îşi împarte săracilor toţi banii, Arsenie se îndreaptă din nou spre Sfântul Munte, hotărât să intre mai întâi în viaţa de chinovie. Ajunge astfel vieţuitor în Mănăstirea Esfigmenu. Stareţul spunea: „Era mănăstirea cu rânduiala cea mai grea. În prima săptămână a Postului toţi părinţii stăteau aproape toată ziua în biserică. Se dădea numai o farfurie de fiertură pe zi”.

Tânărul începător înainta cu bucurie în ostenelile vieţii de obşte. La început l-au rânduit ajutor la trapeză şi la brutărie. Mai târziu l-au rânduit la tâmplărie, deoarece cunoştea meşteşugurile de tâmplar. Era priceput la orice lucru şi lucra foarte repede. Din mărinimie Arsenie a cerut binecuvântare ca să ajute şi la arhondaric, atunci când în mănăstire veneau mulţi închinători. Avea de asemenea în grijă şi două paraclise dinafara mănăstirii. În fiecare zi aprindea candelele, se îngrijea să fie mereu curăţenie şi să se săvârşească în ele, din când în când, Sfânta Liturghie.

Nevoinţele călugăriei

 După ce şi-a pus ca temelie a vieţii monahale smerita cugetare şi ascultarea, Arsenie a început să facă nevoinţă mai presus de puterea sa. Ziua se ostenea trupeşte, iar noaptea rămânea treaz, rugându-se şi slăvind pe Dumnezeu. Simţea multă oboseală, dar era neînduplecat în asceză. Mereu adăuga noi nevoinţe, dar făcea aceasta întotdeauna cu binecuvântarea şi supravegherea egumenului. Toate le făcea cu bună dispoziţie.

„Lucram din greu la strung toată ziua, iar seara mergeam la arhondaric şi ajutam până la 10-11 noaptea. Nu-mi rămânea timp nici pentru cele duhovniceşti. De aceea, atunci când mergeam la chilie, nu mă culcam, ci doar mă întindeam, punând picioarele pe ceva mai înalt pentru a se odihni puţin şi pentru a coborî sângele care se aduna în ele după multe ore de stat în picioare. Apoi stăteam în picioare într-un lighean cu apă rece ca să nu mă ia somnul şi mă rugam cu Doamne Iisuse. Dormeam o jumătate de oră sau o oră şi apoi mergeam la biserică pentru a citi Miezonoptica”.

În biserică nu se aşeza deloc în strană, ci stătea în picioare, iarna nu aprindea soba. Chilia în care stătea avea atât de multă umezeală încât muchegaiul de pe pereţi era ca bumbacul.

Diavolul, văzând că nu-l poate opri pe Arsenie de la nevoinţe, nu se mulţumea să-i aducă numai războiul gândurilor, ci îi apărea şi în chip simţit. Îl vedea şi vorbea cu el. Fratele Arsenie nu se tulbura, nici nu se înspăimânta de arătarea diavolului, ci îi spunea: „Să mai vii, fiindcă îmi faci bine. Mă ajuţi să-mi aduc aminte de Dumnezeu atunci când Îl uit şi să mă rog Lui”.

Pe 27 martie 1954, Arsenie a fost tuns rasofor, primind numele de Averchie. Egumenul îi propusese să primească schima mare, dar el (din smerenie) nu a voit.

După aspre nevoinţe şi ascultări muceniceşti, îndurând multă umilinţă şi nedreptăţire de la unii părinţi din mănăstire, sub a căror ascultare se afla, puterile au început să îi scadă. „Când mi s-au golit de tot bateriile, povestea Stareţul, am trăit următorul lucru: într-o noapte, în timp ce mă rugam în picioare, am simţit ceva coborând de sus şi cuprinzându-mă cu totul. Simţeam veselie, iar ochii îmi deveniseră ca două izvoare, din care curgeau în continuu lacrimi. Vedeam şi trăiam în chip simţit harul. Faptul acesta mi-a dăruit atâta putere duhovnicească, încât m-a întărit şi susţinut timp de aproape zece ani, până când, la Sinai, am trăit şi altfel de stări, mai înalte”.

sf. paisie aghioritul 2Plecarea la linişte

 După astfel de experienţe, părintele Averchie a luat binecuvântare să plece din mănăstire pentru a merge în pustie. A lăsat în mănăstire osteneli şi slujire, sânge şi sudori şi a ieşit, având nădejde că Dumnezeu şi Maica Domnului îl vor povăţui în „pământ pustiu”[3].

Ajunge însă la Mănăstirea Filotheu, unde face iarăşi ascultări de obşte.

După un an de nevoinţe ascunse de ochii celorlalţi, a fost tuns monah în schima mică. A primit numele de Paisie, iar naş de călugărie i-a fost bătrânul Sava. Stareţul îl cinstea şi preţuia pe acest bătrân, deoarece, după mărturisirea sa, era „virtuos, cult şi evlavios”.

În scurta lui şedere la Filotheu nu a încetat să se gândească la pustie, ci dimpotrivă simţea mai puternic dorinţa pentru isihie. Atunci când părintele Paisie auzea că trăiau părinţi virtuoşi, care duc o viaţă ascetică şi au ajuns la o măsură duhovnicească înaltă, se străduia să-i întâlnească pentru a se folosi duhovniceşte. A păstrat cuvintele şi pilda lor în cugetarea sa ca pe o comoară de mult preţ, pentru ca mai târziu să le publice în cartea sa „Părinţi aghioriţi”.

A făcut mai multe încercări de a pleca la pustie, dar toate au eşuat. Drumul către isihie rămânea închis şi plin de piedici, căci planul lui Dumnezeu era altul. Părintele Paisie ne-a povestit mai târziu întâmplarea care l-a făcut să meargă la Mănăstirea Stomiu, şi nu la Katunakia (după cum ar fi vrut): „Mă rugam în chilie când, dintr-odată, am simţit că nu mă mai pot mişca deloc. Îmi era cu neputinţă să mă ridic. O putere nevăzută mă ţinea nemişcat. Am înţeles că ceva se întâmplă. Am rămas aşa ţintuit aproape 2 ore şi jumătate. Puteam să mă rog, să cuget, dar nu puteam să mă mişc deloc. În timp ce mă aflam în această stare am văzut ca la televizor într-o parte Katunakia, iar în cealaltă parte Mănăstirea Stomiu din Koniţa. Atunci eu mi-am întors cu dorire ochii spre Katunkia, dar un glas – era al Maicii Domnului – mi-a spus limpede:

  • Nu vei merge la Katunakia, ci vei merge la Mănăstirea Stomiu.
  • Maica Domnului, eu ţi-am cerut pustie şi tu mă trimiţi în lume? i-am spus eu”.

Atunci am auzit din nou acelaşi glas, spunându-mi cu asprime:

  • Vei merge să te întâlneşti cu persoana cutare, care te va ajuta mult.

cuv. paisie cu peleriniiLa Mănăstirea Stomiu

Astfel Stareţul, în luna august din 1958, a ajuns la ajuns la mica şi liniştita Mănăstire Stomiu. Oamenii din preajmă s-au bucurat mult de venirea lui şi mulţi dintre ei îl vizitau adesea. Stareţul a început rezidirea mănăstirii arse, fără să aibă banii şi materialele necesare. Însă cu ajutorul Maicii Domnului şi cu bunăvoinţa unor creştini evlavioşi, a reuşit încet, încet să rezidească mănăstirea. „Când turnam placa, povestea Stareţul, au venit să ajute 70 de persoane. La un moment dat, meseriaşii mi-au spus: Mai trebuie 20 de saci de ciment. Ce puteam să fac? Mă aflam într-o situaţie dificilă. Să lăsăm placa pe jumătate nu se putea, să aducem alt ciment era foarte greu, deoarece trebuiau să meargă 4 ore şi jumătate cu catârii, dar aceia erau la ţarini. Atunci am alergat în biserică. Am aprins o lumânare, am îngenuncheat şi am rugat-o pe Maica Domnului să ne ajute. Apoi am mers la muncitori şi le-am spus să continue lucrul, punând cantitatea normală de ciment. Când au terminat, le-au rămas 5 saci de ciment!”

Cu toate că mănăstirea se afla într-un loc retras şi liniştit, Stareţul se retrăgea uneori într-o peşteră. Mergea acolo noaptea şi priveghea, rostind Rugăciunea lui Iisus şi făcând nenumărate metanii. Când nu avea închinători se închidea câteva ore în chilie. Studia, se ruga şi făcea lucrare duhovnicească în sine însuşi. În acest timp lăsa uşa chiliei puţin deschisă ca să vadă poarta mănăstirii, pentru a observa dacă vine cineva.

Stareţul se îngrijea atât de lucrările de construcţie, cât şi de cei care aveau nevoie de ajutor. Aceştia erau foarte mulţi, săraci şi nefericiţi. Stareţul le dădea bani, alimente şi medicamente, se îngrijea de copiii săraci şi orfani, dădea terenurile mănăstirii familiilor sărace.

Stareţul avea şi activitate misionară, luptând împotriva unor eretici evanghelişti care apăruseră în Koniţa, propovăduind musulmanilor şi pe unii din ei aducându-i la adevărata credinţă.

Părintele iubea în mod deosebit şi animalele sălbatice. În pădurea din jurul mănăstirii, trăiesc mulţi urşi. Odată Stareţul a întâlnit un urs pe o cărare îngustă în timp ce urca la mănăstire cu un măgăruş încărcat. Ursul s-a strâns într-o margine ca să treacă Stareţul. Acesta, la rândul său, i-a făcut semn cu mâna să treacă el mai întâi. „Iar ursul, povestea Stareţul lumii, şi-a întins laba, m-a prind de mână şi m-a tras puţin ca să trec eu primul”. Atunci Stareţul i-a zis: „Mâine să nu mai apari pe aici, pe jos, deoarece aştept lume. Altfel te voi prinde de-o ureche şi te voi lega la iesle”.

Chiar dacă faima virtuţii sale se răspândise dincolo de Koniţa şi mulţi oameni veneau să-i ceară sfatul, totuşi Părintele a părăsit mănăstirea Stomiu. În ajunul hramului a mers în biserică pentru a face slujba, iar când a terminat, a văzut afară mai mulţi vizitatori care aprinseseră focuri în curte şi jucau. Atunci şi-a luat rasa şi a plecat noaptea mâhnit spre Sfântul Munte, la Mănăstirea Filotheu. La rugăminţile insistente ale locuitorilor din Koniţa, părintele Paisie este trimis din nou la Stomiu, pe data de 7 august 1961.

Deşi înnoise mănăstirea, îi alungase pe eretici şi îi ajutase pe mulţi, gândurile îi spuneau că nu face nimic şi adesea se mustra pe sine: „Eu sunt călugăr, ce caut aici în lume”?

sf. paisie aghioritul 3Pustnic pe Muntele Sinai

Pe 30 septembrie 1962, atunci când a văzut că şi-a terminat misiunea în pustia lumii şi şi-a împlinit făgăduinţa făcută Maicii Domnului, a părăsit definitiv Mănăstirea Stomiu şi a pornit către Muntele Sinai, după cum Maica Domnului l-a încredinţat.

Când Părintele Paisie a ajuns la Sinai era mare secetă. În condiţii obişnuite în această provincie plouă foarte rar, dar în acel an era simţită în mod deosebit lipsa de apă. În acea noapte stareţul făcu rugăciune şi a plouat mult.

Părintele Paisie a cerut binecuvântare pentru a locui singur în pustie. Şi a ales sihăstria sfinţilor Galaction şi Epistimi, care era formată dintr-o bisericuţă, în continuarea căreia se afla o chilie foarte mică. Această sihăstrie este aşezată la înălţime, exact în faţa sfântului vârf, la o distanţă de mai puţin de o oră de la mănăstire. La 200 de metri mai sus se află peştera Sfântului Galaction, iar puţin mai în spate este schitul unde a vieţuit Sfânta Epistimi împreună cu alte pustnice. Foarte aproape, „ca la o aruncătură de piatră” de locul lui pustnicesc se afla un izvoraş. În 24 de ore aduna 2-3 litri de apă. „Mâncarea mea, spunea Stareţul, era ceai cu posmag pe care-l făceam singur. Făceam turte şi le uscam la soare. Uneori fierbeam şi orez pisat într-o cutie de conservă, care era şi ibric şi cratiţă şi farfurie şi pahar. Aveam şi un rând de haine de corp groase, pentru că noaptea se făcea foarte frig. Nu aveam nici felinar, nici lanternă, ci numai o brichetă ca să văd puţin prin întuneric. O dată am pus în pământ un răsad de roşii, dar după aceea m-a mustrat conştiinţa şi le-am smuls. Mi se părea nepotrivit ca sărmanii beduini să nu aibă roşii, iar eu care eram călugăr, să am, fie şi numai un fir. Ziua rosteam Rugăciunea şi făceam lucru de mână. Rugăciune şi lucru. Acesta era tipicul meu. Noaptea făceam câteva ore metanii fără să le număr. Nu citeam pravilă, ci o înlocuiam cu Doamne Iisuse”.

La mănăstire, Stareţul cobora în fiecare Duminică sau o dată la 15 zile şi se împărtăşea. Avea o chiliuţă mică în turn care era foarte izolată, acolo unde altădată erau închişi cei care erau exilaţi în Sinai. Participa la ascultările de obşte ale mănăstirii, la lucrările de tâmplărie şi la curăţarea măslinilor. Făcea din lemn icoane sculptate pe care le dădea la mănăstire spre vânzare. Erau foarte căutate de închinători. Banii pe care îi luam pe ele îi dădeam la taximetriştii care veneau din Cairo, spunându-le să-mi cumpere haine, şepci, biscuiţi, alimente, etc. După ce îmi umpleam traista cu binecuvântări întrebam unde se află corturile beduinilor, după care mergeau acolo, îi strigam pe copiii cei mici şi împărţeam acele binecuvântări”.

După multe ispitiri de la diavolul, în urma multor nevoinţe trupeşti şi duhovniceşti, Părintele Paisie trăia deja o viaţă imaterială. Era robit de iubirea dumnezeiască. Rugăciunea lui era neîncetată, precum răsuflarea lui şi nu se întrerupea nici măcar în somn. Se adăpa cu harul, după cum aflăm din scrierile Stareţului: „Simt că se încrustează ceva deosebit înlăuntrul meu”. Cu siguranţă, Părintele Paisie a trăit aici, în Muntele Sinai, taine înalte, numai de el ştiute, pe care Dumnezeu i le descoperea, precum oarecum Prorocului Moise.

Starea sănătăţii Stareţului însă se înrăutăţea tot mai mult. Suferea de dureri de cap, care se datorau lipsei de oxigen de la mare altitudine unde pustnicea. Despre aceasta Stareţul scrie într-o epistolă de-a sa din 1 martie 1964: „Văd că Dumnezeu mă coboară tot mai jos. De o săptămână mă aflu la mănăstire pentru că mi-a apărut astma. În cazul că voi suferi şi aici, voi veni în Grecia. În orice caz, eu las lucrurile în seama lui Dumnezeu”.

A iubit Sinaiul pentru că acolo a trăit adevărata viaţă pustnicească. Până la sfârşitul vieţii Stareţul a trăit nostalgia petrecerii la Sinai, iar acum cu multă durere părăseşte Sinaiul.

cuv. paisie aghioritulDin nou în Sfântul Munte

 Reîntors din Sinai, Părintele Paisie a mers la schitul Ivirului şi s-a stabilit în Chilia Sfinţilor Arhangheli. Aici are parte şi de linişte, însă nu este scutit de vizitele ucenicilor. Primind descoperire de la Dumnezeu să primească pe toţi cei ce vin la dânsul, în jurul Părintelui s-au adunat mai mulţi fraţi şi părinţi doritori să vieţuiască împreună cu Stareţul. Stareţul însă suferea în continuare de plămâni. Boala nefiind tratată, starea de sănătate a Părintelui Paisie s-a înrăutăţit. Pentru aceasta a fost nevoit să iasă din nou din Sfântul Munte pentru analize. Acestea au arătat că trebuie să fie operat cu orice preţ. Intervenţia chirurgicală a avut loc la Centrul pentru boli pulmonare din Tesalonic. I-au scos aproape în întregime plămânul stâng şi două coaste. La spital s-a legat duhovniceşte de nişte tinere evlavioase, iubitoare de monahism. Acelea îl vizitau şi i-au dat sângele de care a avea nevoie în timpul operaţiei (este vorba de 4 l de sânge). Stareţul, simţindu-se îndatorat faţă de ele, le-a ajutat mai târziu duhovniceşte, cât a putut de mult. Astfel a întemeiat celebra sihăstrie a Sfântului Ioan Teologul, din Suroti. În continuare, până la adormirea sa, Stareţul le-a îndrumat duhovniceşte şi tot acolo şi-a lăsat şi mult pătimitorul său trup. A luat sânge de la surori, iar el le-a dat duh, adică ajutor duhovnicesc.

Povăţuitor de suflete

În iulie 1967, datorită problemelor de sănătate, se stabileşte la coliba lui Ipatie Vlahul din Katunakia, unde se nevoieşte un an de zile.

La chemarea Kinotitei, Părintele Paisie se mută la Mănăstirea Stavronikita, pentru a reorganiza viaţa de obşte. După ce a ajutat să intre în rânduială obştea de curând înfiinţată, s-a stabilit pentru mai multă linişte la Chilia Cinstitei Cruci (2 martie 1969). Din această chilie Părintele Paisie avea să povăţuiască multe suflete, călugări sau mireni vizitatori, dedicându-se întru totul slujirii aproapelui.

Prin anul 1972 se discuta subiectul nepurtării reverendei preoţeşti. Faţă de această problemă Părintele Paisie spunea: „Preotul fără rasă nu este de rasă”, iar pe preoţii care renunţau la reverendă îi mustra astfel: „Îţi place copacul aşa cum este decojit? Aşa sunt şi preoţii fără reverendă”.

Stareţul nu era de acord cu introducerea maşinilor în Sfântul Munte. A luat poziţie şi vorbea cu îndrăzneală: „Mulţi vor cutreiera cu maşinile tot Muntele pentru turism, iar alţii vor vinde răcoritoare. Şi ce va deveni Sfântul Munte, pe care l-au sfinţit Sfinţii Părinţi prin nevoinţele lor? Un adevărat spital de nebuni”.

După ce a petrecut 11 ani de nevoinţă la Coliba Cinstitei Cruci, se mută la coliba Panaguda, un loc mai retras şi cu multă vegetaţie. Însă şi aici este asaltat de credincioşi. De dimineaţa până seara Stareţul primea oameni, îi servea cu obişnuita trataţie athonită şi jertfea mult timp, stând împreună cu ei şi ascultându-le problemele, urmând prorocului Isaia care zicea: „Mângâiaţi pe poporul meu, zice Domnul”, lăsând să se înţeleagă că a primit această poruncă.

Părintele Paisie a luat poziţie drastică şi faţă de buletinele de identitate, însemnate cu codul de bare 666 despre care zicea: „Chiar şi primirea buletinului este lepădare. Din moment ce există pe buletin simbolul diavolului – 666 şi eu iscălesc, înseamnă că sunt de acord cu acest lucru. Altceva e cu bancnotele care au numărul 666 – daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului – şi altceva buletinul care este ceva personal”.

De asemenea, în anul 1988 Părintele Paisie ia poziţie şi faţă de filmul hulitor Ultima ispită, după Kazanţakis şi chiar participă la protestul în stradă faţă de acest film. În urma acestui protest, Guvernul a interzis rularea filmului hulitor.

elder-paisiosBoala şi fericitul sfârşit

După ce este operat de hernie, în noiembrie 1987, la Spitalul Teaghenio din Tesalonic, starea sănătăţii Părintelui se înrăutăţeşte foarte mult. Era foarte slăbit şi pierdea mult sânge datorită cancerului înaintat la intestinul gros. Cu toate acestea nu şi-a pierdut zâmbetul şi îi mângâia pe ceilalţi bolnavi, fără să primească îngrijire medicală. Pe 22 octombrie 1993, a mers la Mănăstirea Suroti pentru privegherea Cuviosului Arsenie. Dar aceasta avea să fie ultima sa ieşire din Sfântul Munte. Nu avea să se mai întoarcă nici după moartea lui. Între timp, Părintele a făcut ocluzie intestinală. Părintele Paisie este internat din nou la spitalul Teaghenio, pentru a i se extirpa tumoarea. La 4 februarie 1994 a avut loc operaţia. Tumoarea de la intestinul gros a fost eliminată, dar boala evolua înfricoşător de repede. A făcut metastază la ficat şi plămâni.

Deşi pentru o vreme Stareţul s-a supus cu smerenie prescripţiilor medicilor, într-o zi l-a chemat pe chirurgul care l-a operat şi i-a spus:

  • De acum înainte vom opri tratamentul.
  • De ce, gheronda?
  • Acum vei face ascultare. Nu mai pot primi pe nimeni. S-a terminat misiunea mea. Până aici a fost. De acum înainte mă veţi lăsa liniştit.

Durerile deveneau tot mai mari, dar nu primea să i se facă injecţii calmante. Cu toate că a încercat de mai multe ori să revină în Sfântul Munte, nu a putut, pentru că voia lui Dumnezeu era să rămână în lume la Mănăstirea Suroti, lângă Cuviosul Arsenie, Sfântul său ocrotitor. A cerut să i se aducă schima mare şi camilafca. A stabilit locul mormântului şi a dat porunci privitoare la înmormântarea sa.

La sărbătoarea Sfintei Eufimia, 11 iulie, într-o zi de luni, s-a împărtăşit pentru ultima dată, stând în genunchi pe pat, fiindcă îi era cu neputinţă să meargă la biserică. De câteva zile încetase să mai primească lume. Acum când se apropia sfârşitul, dorea ca nici surorile să nu mai intre la el în chilie. Când avea nevoie de ceva, bătea în perete şi venea monahia care îl slujea. Voia să fie singur, să se roage nestingherit şi să se pregătească mai bine pentru ieşirea lui.

Stareţul ajunsese la ultima sa noapte mucenicească. O chema pe Maica Domnului în durerile lui, spunând: „Măicuţa mea cea dulce!” Timp de două ore şi-a pierdut cunoştinţa, iar când şi-a revenit a sus cu voce stinsă: „Mucenicie, adevărată mucenicie…”. Apoi a adormit în pace. Era 12 iulie 1994, marţi la ora 11 noaptea, iar după calendarul aghioritic 29 iunie, pomenirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

A fost înmormântat în spatele bisericii Sfântului Arsenie, fără să afle cineva şi fără să cheme pe nimeni la înmormântarea lui. Aceasta a fost dorinţa Stareţului, ca înmormântarea lui să se facă în taină. Ceea ce s-a întâmplat după trei zile, când adormirea lui s-a făcut cunoscută, este de nedescris. Din toate părţile venea puhoi de lume pentru a se închina la mormântul lui. Coliba lui din Sfântul Munte, Panaguda, a căzut pradă tâlharilor duhovniceşti. Închinătorii au intrat pe sub gardul de sârmă şi s-au căţărat pe balcon. Luau tot ce găseau: căni, cuţite, lemne, covoraşe, funii, hârtii, până şi buturugele pe care Stareţul le folosea ca scăunele.

Deasupra mormântului său simplu, pe o placă de marmură, a fost încrustat poemul care a fost scris de el însuşi:Sfantul-Cuvios-Parinte-Paisie-Aghioritul-in-curtea-Colibei-Panaguda-5-iunie-1983

Aici s-a terminat viaţa mea,

Aici şi răsuflarea mea.

Aici trupul mi se va îngropa,

Iar sufletul mi se va bucura.

Sfântul meu aici locuieşte,

Iar aceasta mă cinsteşte.

Şi cred că el se va milostivi

Şi pe Izbăvitorul Îl va îmblânzi,

Ca sufletul meu cel ticălos

Să aibă alături pe Maica Domnului Hristos.

                        Monahul Paisie Aghioritul

11Testamentul duhovnicesc al Stareţului

Atunci când eu, renumitul Paisie, m-am cercetat pe sine-mi, am văzut că toate poruncile Domnului le-am călcat şi toate păcatele le-am făcut.

Nu are importanţă dacă unele le-am făcut într-o măsură mai mică, deoarece nu am deloc circumstanţe atenuante.

Căci multe faceri de bine am primit de la Domnul.

Rugaţi-vă să mă miluiască Hristos. Iertaţi-mă şi iertaţi să fie toţi cei ce cred că m-au mâhnit.

Vă mulţumesc mult şi

iarăşi rugaţi-vă!

Monahul Paisie

(Acest text preţios, scris de mâna Stareţului, a fost aflat la „Panaguda” după adormirea sa).Articol apărut în Revista ATITUDINI, Nr. 12

 

 

 

[1] Fac. 39:2

[2] Fapte 5:29

[3] Ps. 62:3


Post a Comment

(required. But it will not be published)