Acasă » Articole » „Ceea ce datorăm noi bunului Dumnezeu este bucurie, indiferent dacă trecem prin încercări grele şi dureroase”. De vorbă cu Doamna Aspazia Oţel Petrescu, o candelă aprinsă a temniţelor comuniste


„Ceea ce datorăm noi bunului Dumnezeu este bucurie, indiferent dacă trecem prin încercări grele şi dureroase”. De vorbă cu Doamna Aspazia Oţel Petrescu, o candelă aprinsă a temniţelor comuniste


Dna Aspazia si maicile de la Petru VodaDoamna Aspazia, cum vi se pare societatea românească în zilele noastre, mai ales de când marii duhovnici s-au dus unul după altul la cele veşnice, lăsându-ne orfani de povăţuirea şi ocrotirea lor duhovnicească?
Să mulţumim bunului Dumnezeu că l-a chemat la Sine pe părintele Justin, exact la momentul potrivit pentru că nu i-ar fi plăcut să vadă ce se întâmplă azi, cât de ameţit este poporul român şi cât de departe este de ceea ce ar fi trebuit să fie. Îmi vine să strig aşa de pe vârfuri de munte: „Treziţi-vă! Treziţi-vă!” Ce ar fi zis părintele Justin să vadă că poporul a ales într-o frenezie un eretic şi un venetic? Oare chiar asta merită poporul acesta?
Răsună încă în inima mea colindele pe care mi le-aţi cântat şi care îmi amintesc că şi generaţia mea din care a făcut parte şi iubitul nostru părinte, a fost chemată la jertfă. Dacă ne uităm aşa la ce se întâmplă în jurul nostru, parcă am zice că totul a fost zadarnic. Dar noi ştim sigur că n-a fost zadarnic, noi ştim că în lupta aceasta care a devenit acerbă între principiul binelui şi principiul răului, victoria va fi a binelui fără îndoială. Numai că până atunci avem de urcat încă la Golgota. Asta este ceea ce ne-a arătat Mântuitorul: că nu putem râvni la luminile Taborului, dacă nu urcăm Golgota şi că nu există înviere fără răstignire. Aşa că ceea ce pot eu să vă spun este să vă îndemn să primiţi cu bucurie şi cu optimism toate loviturile care vor veni, pentru că vor veni. Părerea mea este că nu degeaba a fost ales un slab credincios, ca să nu îi spun altfel. Să vă întărească Dumnezeu şi să primiţi cu bucurie încercările care vor veni pentru că cu cât vor fi mai grele, va fi semn că este aproape sfârşitul, sfârşitul celui rău, bineînţeles.

Aspazia Otel PetrescuMaicile şi mulţi dintre ucenicii Părintelui Justin depăşesc foarte greu plecarea Părintelui la Domnul. Cum să facem să ne alinăm dorul?
Cred că vremurile pe care le trăim sunt vremuri de cernere, cred că sunt ultimii aleşi care mai trebuie să fie culeşi din lume şi cei răi să-şi primească plata. Bucuraţi-vă, deci! Să nu fiţi triste! Şi mai ales să nu fiţi triste că părintele v-a lăsat. El v-a crescut, el crede în puterea voastră de credinţă şi a mers acolo de unde va putea să fie de mai mare ajutor, pentru că de acolo el poate să vă ajute fără ca cel rău să-i poată face ceva. Gândiţi-vă la lucrul acesta şi bucuraţi-vă! Dumnezeu l-a scos de aici ca să-l apere de ceea ce urmează. Dumnezeu a socotit că a jertfit şi a dăruit mult şi că acum chemarea şi menirea lui este să ajute de acolo de sus. Vă daţi seama că ajutorul lui de acolo va fi mult mai puternic şi dragostea pentru voi, mai activă. De ce să fiţi triste? Nu trebuie să fiţi triste! Să vă aduceţi aminte că părintele a fost un vrednic ostaş al Mântuitorului şi că s-a străduit să înveţe pe cât a putut în jurul lui, pe cât i-au permis puterile şi vremurile, că viaţa noastră este un dar şi fiind un dar este o bucurie. Noi trebuie să o slujim prin vrednicie şi prin aceasta să mulţumim lui Dumnezeu pentru darul care ni s-a dat. Şi ni s-a dat pentru un lucru despre care Mântuitorul a spus de foarte multe ori: toate încercările pe care le avem noi sunt încercări de iubire, sunt teste de iubire, sunt teme şi probleme de iubire pe care noi trebuie să le rezolvăm în duhul adevărului. Şi care este adevărul? Că Dumnezeu este iubire. Deci, de ce să nu fim fericiţi că părintele şi-a găsit în sfârşit odihna în iubirea cea veşnică, cea mare şi adevărată? Trebuie să-l facem să fie trist acolo pentru că noi aici nu înţelegem bucuria lui? Nu! De ce să-l întristăm? El va fi cu atât mai fericit cu cât va vedea că voi vă bucuraţi pentru liniştea lui. Nu este aşa? Să mă contrazică cine crede altfel!
Ştim că, calea spre Dumnezeu este cărarea cea strâmtă, nu este cărarea cea largă. Cărarea cea largă este a celuilalt. Acela vine cu tot felul de străluciri deşarte. Noi nu ne lipim de ale lui, ne lipim de ale bunului Dumnezeu. Să ne bucurăm pentru părintele că a ajuns acolo! Dacă este cineva trist care îl plânge, eu îl cert pe acel cineva. Vă rog foarte frumos să nu-l prohodiţi, că este înviat. Dacă îl prohodiţi înseamnă că nu credeţi că el este acolo sus. Deci, sus inima!

Aţi avut vreodată sentimentul că jertfa dumneavoastră din temniţă a rodit în generaţia aceasta?4.0M DigitalCAM
Da, am simţit-o în momentul 1989 care este unic, va fi unic în istorie şi nu se compară cu nimic altceva. Pentru noi, într-adevăr a fost o glorie, a fost o clipă astrală, cum am numit-o. De ce? Pentru că copii, care au mers cu cheiţa de gât rătăcind pe străzi, au putut să cânte „Cu noi este Dumnezeu”. Era cântecul care a răsunat în toate închisorile tot timpul, era imnul care s-a cântat cel mai mult pentru că nu numai că simţeam că Dumnezeu este cu noi, dar Îl chemam să fie cu noi. Deci, ei au putut să cânte cântecul nostru fără ca să ştie ceva despre noi. De unde au ştiut? Cine i-a învăţat? Pe urmă, mulţi dintre ei, mai ales din tinerii din Piaţa Universităţii – cei care au ţinut cea mai lungă şi cea mai spirituală grevă care s-a ţinut vreodată pe pământ românesc – au putut să spună în cor: „Vom muri, dar vom fi liberi! Ei au înţeles că, să-ţi dai viaţa pentru libertate nu este prea mult. Deci ei au înţeles sensul jertfei noastre, ei au înţeles de ce noi toţi de acolo am primit moartea cu bucurie şi n-am considerat-o o hârcă cu coasa, ci dimpotrivă, o mireasă frumoasă, cam rece şi neînduplecată, într-adevăr, dar care era poarta spre eliberare, adevărata eliberare. Eliberare nu numai din temniţa „ăstuia”, să-i zicem „nenumitul”, că nu face să-l numim în ziua de azi , deci o poartă care nu duce spre ispitele lui, ci care duce spre iubirea eliberatoare, ne duce spre eliberarea sufletului din temniţa trupului.

DSC_2715O minune cu Părintele Justin
Mi se pare că v-am mai spus cum mi-a tăiat părintele Justin orice tresărire de tristeţe. Vedeţi candela de acolo? Cele două de pe margine le-am cumpărat eu acum, ca să fie totuşi Sf. Treime. Dar nu ardea decât candela din mijloc. În ziua în care părintele Justin a plecat, s-a stins şi becul acela, deci nu mai ardea niciun bec. M-am dus la magazin să cumpăr beculeţe să le înlocuiesc şi vânzătoarea mi-a spus: „Este marfă de sezon, sunt beculeţe pentru pomul de Crăciun, nu se vând şi noi avem o regulă a stocurilor: nu îngreuiem stocurile cu mărfuri de sezon. Deci veţi veni înainte de Crăciun şi vă dăm câte beculeţe vreţi, acum n-avem de unde să vă dăm”. Şi eu am venit acasă foarte tristă. În ziua înmormântării, sora Elisabeta care a fost în A.S.C.O.R.-ul bucureştean, şi-a dat seama că eu sunt destul de stânjenită că n-am putut să stau la înmormântare – eu am fost şi mi-am luat rămas bun de la părintele înainte de înmormântare şi ultima binecuvântare am primit-o aşa cum a zis sfinţia sa, la 89 de ani -, a venit şi mi-a adus icoana pe care o vedeţi acolo, floricele şi lumânări de la mormântul părintelui. Ea a plecat şi eu cu icoana părintelui la piept, am întrebat: „Părinte Arsenie, unde să-l pun?” Şi părintele Arsenie mi-a spus: „Cum, unde să-l pui? Acolo, pe cruce, că acolo este locul lui”. Crucea este lucrată de maica Patricia, o altă călugăriţă care a făcut închisoare. Ea nu este la înălţimea maicii Mihaela Iordache, dar a fost comandanta legionară a Banatului. Şi atunci am văzut că icoana se potriveşte minunat pe cruce, am aşezat-o acolo şi am fost foarte mulţumită. Seara, când am venit să mă culc, mi-am făcut ca de obicei cruce pe pernă, cum şi-o închină orice creştin, şi am văzut că perna este luminată. Şi mirată am ridicat ochii în sus: becul era aprins. Arde şi acum şi a fost stins doar două zile, atunci când a fost povestea cu părintele Calciu-Dumitreasa. El s-a stins, după două zile, el s-a aprins. Eu n-am umblat deloc de atunci la becul din mijloc. Şi atunci mi-am zis că părintele a vrut, în felul acesta să mă înştiinţeze că n-am de ce să fiu tristă.
Deci, vă sfătuiesc să faceţi acelaşi lucru: să vă bucuraţi că este în lumină şi că de acolo poate să ajute mai mult şi în orice caz va fi ocrotit de ceea ce ar fi trebuit să pătimească aici, îndrumând un popor debusolat, intrat în apostazie. E vai de capul nostru! Din ce în ce alegem mai prost. Adevărul e că nici n-avem ce alege. Am ajuns să zic la un moment dat şi apoi mi-am cerut iertare de la bunul Dumnezeu: „Doamne, faptul că ne-ai dat liberul arbitru, parcă-i mai mult blestem decât binecuvântare, pentru că uite, ce alegem! Şi Tu ne dai ce alegem, din păcate!” După părerea mea, votarea aceasta, bunul creştin nu trebuia să o facă, pentru că n-avea ce să aleagă. Ori unul, ori altul, tot tanda, tot manda. Au fost unii care au făcut chestia asta, deşteaptă într-adevăr, dar nu cred că este pe placul lui Dumnezeu: au pus votul şi pe unul şi pe celălalt, adică au arătat că pentru ei oricare vine, e totuna. Dar este cumva o viclenie. Or, Dumnezeu iubeşte calea dreaptă, sinceritatea şi lucrurile spuse pe faţă, aşa cum sunt. N-am ce să aleg, nu aleg. Nu ştiu dacă observaţi că toate opţiunile sunt din în ce mai personale. Fiecare om hotărăşte pentru el.
Dacă ne gândim la episodul cu Iov, exact aşa a fost discuţia dintre bunul Dumnezeu şi „ălălalt”. „Ăla” a zis: „De ce pariezi pe om? Omul e un nemernic. Lasă-mă pe mine să-i fac ce ştiu eu şi ai să vezi că te batjocoreşte în faţă şi nu dă doi bani pe toate câte i le-ai pregătit Tu”. Şi bunul Dumnezeu i-a zis: „Bine, să fie aşa cum zici tu, dar cu o condiţie: să-l laşi pe el să aleagă, să nu-l obligi. Dacă te alege pe tine, e al tău. Dacă Mă alege pe Mine, e al Meu, dar dacă te alege pe tine că l-ai dus cu biciul acolo, tot al Meu este”.

temnitaCare credeţi că este soluţia de supravieţuire a României?
Părerea mea este că trebuie să trăim ca în pustie, fără relaţie cu ceea ce este în jurul nostru. Din fericire, patria este ţinută pentru că sunt drepţii aceia despre care ştim că au ţinut departe mânia lui Dumnezeu asupra Sodomei şi a Gomorei. Cât timp mai erau 10 drepţi, cetăţile au stat în picioare, deşi erau cu totul nevrednici. Abia, când a mai rămas doar unul singur, acela a fost salvat şi cetăţile nimicite. Această întâmplare ne arată şi care ar putea fi salvarea noastră ca popor. Ninive era cetatea care trebuia să aibă aceeaşi soartă ca Sodoma şi Gomora, dar a avut şansa că poporul asculta de trimisul lui Dumnezeu, care la vremea aceea pentru Ninive, era profetul Iona. El a venit la mai marele cetăţii şi i-a spus: „Uite, ce ne aşteaptă!” Şi a fost întrebat: „Şi ce facem ca să scăpăm?”. Şi el a zis simplu: „Post şi rugăciune, trei zile”. Şi mai-marele cetăţii a dat poruncă şi tot poporul a răspuns. Trei zile au mâncat pâine şi au băut apă, iar dobitoacele au mâncat nutreţ uscat şi au băut apă. Şi astfel Ninive a fost salvat, deşi judecata făcută în cer era pentru distrugerea ei. Deci am avea această şansă, dar eu nu văd poporul român să fie ridicat până la unul la o astfel de ascultare. Şi Dumnezeu să mă ierte, îmi cer iertare smerită, dar nu văd nici ierarhul care ar avea atâta putere în popor, încât să fie ascultat fără cârtire. Nu este, nu-l avem. Iar părinţii noştri care ar fi putut să facă lucrul acesta, au plecat.

Consideraţi că numai rugăciunea ne-a rămas?
Rugăciunea şi postul. Postul are o putere nemaipomenită. Am mai pomenit de lucrul acesta fără să-l spun însă explicit în Strigat-am către Tine, Doamne, cum am fost salvate noi, toată închisoarea de un proces care avea să doboare multe capete, printre ele şi pe directoarea închisorii, care până la un anumit punct a fost ceva de speriat, de o cruzime şi de o lipsă de blândeţe nemaipomenită. Dar care pe parcurs, a învăţat de la noi, de la felul în care răbdam noi, de la felul în care duceam noi toate supliciile pe care la comandă ni le aplica nouă – şi s-a lămurit foarte repede. Bineînţeles că informatoarele au raportat acolo unde trebuia toată problema noastră şi d-l Alexandru Vişinescu, care acum apare la televizor, a fost trimis să facă anchetă. Era renumit pentru cruzimea lui. Mă rog, nu este bine să vorbeşti de rău pe aproapele, că totuşi e aproapele nostru, n-avem ce-i face. Şi a început ancheta. Fetele din temniţă nu erau prea preocupate de directoare. Erau preocupate de cele care trebuia să intrăm în acest proces şi eram chinuite şi torturate ca să dăm declaraţii împotriva acestei directoare. Ni se cereau declaraţii de aşa fel încât directoarea trebuia să fie executată, nu închisă. Ei nu se jucau. Ea era ilegalistă, deci trădarea ei era grozavă. Şi atunci fetele, nu toate – bineînţeles că informatoarele nu prea au ştiut de lucrul acesta şi n-a fost toată temniţa ca la Ninive, n-a fost chiar toată cetatea – dar au ţinut post doar cu pâine şi apă în situaţiile acelea de foamete şi lucrând la atelier, muncă istovitoare în care normele noastre erau duble faţă de cele de afară – de aceea se şi numea exploatarea muncii penale. Porţia noastră de pâine era de 100 gr, dar nu era nici de 5 gr. bucăţica de pâine care ajungea la noi şi atât de mare a fost milostivirea bunului Dumnezeu, că a căzut toată ramura comunistă ilegalistă din toată conducerea. Atunci a fost acel proces mare cu devierea de dreapta şi începând cu Ana Pauker, toţi au fost închişi. Şi am zis: „Uite, s-a schimbat un sistem întreg ca să fie salvaţi câţiva oameni: directoarea şi noi care eram implicate pe lângă ea”. Deci într-adevăr puterea rugăciunii şi a postului este imensă. Nu se poate cuantifica. Aşadar avem acest dar mare pe care ni l-a lăsat Domnul nostru Iisus Hristos. Prin rugăciunea către El, noi suntem tot timpul conectaţi la voia divină. Nu trebuie să uităm lucrul acesta. Are românul o vorbă: „Dumnezeu dă, dar nu bagă în traistă”. Aşteaptă ca noi să cerem, noi să căutăm, noi să-L aflăm. A şi spus: „Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da”. Dacă aveţi mâhnire în suflet, cereţi să v-o ia. Mâhniţi trebuie să fim pentru fraţii noştri care sunt damnaţi. Pentru mine este o tragedie că sunt suflete care nu vor cunoaşte mântuirea. Vă daţi seama ce lucru cumplit este acesta? Toţi cei care ţopăiau de fericire în Piaţa Universităţii după alegeri, habar n-aveau că ei ţopăiau pe sufletele celor care au murit acolo pentru clipa asta de libertate. Eu am zis că pe jertfele noastre este acest timp de reculegere când Dumnezeu ne lasă să ne dăm seama ce se întâmplă, să ne ferim de capcane şi să înţelegem că este posibil să trăieşti în infern, dar să-ţi ţii mintea sus, către bunul Dumnezeu. Şi se poate, cum a spus şi Sf. Siluan Aghioritul.

Al. VisinescuIertarea prigonitorilor. Faţă-n faţă cu Aşexandru Vişinescu
Cum să faci ca să-i trezeşti pe cei apropiaţi ai tăi, pe cei de lângă tine?
Aici este o problemă foarte grea. În primul rând trebuie să-i răbdăm, aşa cum ne-a arătat părintele Cleopa, unul dintre marii drepţi ai neamului nostru. Dacă vă amintiţi cum spunea el: „Răbdare, răbdare, răbdare şi când o termini, o iei de la capăt”. Deci, trebuie să fim îngăduitori cu ei. Nu trebuie să ne luăm la harţă şi să facem zâzanie. Aţi văzut ce s-a întâmplat acum? Ţara a fost împărţită în două şi unii se ceartă cu ceilalţi ca chiorii. Nu-şi dau seama ce fac, e ceva înnebunitor! Există o poveste cred că în tradiţie, când o femeie a venit la un Avva îmbunătăţit şi i-a spus: „Sunt deznădăjduită, nu ştiu ce să fac. Am un singur băiat şi e rău, e beţiv, e desfrânat. Atâta i-am vorbit despre Dumnezeu şi nu mă înţelege. Dimpotrivă îl întorc cu duşmănie asupra mea ori de câte ori, îi vorbesc”. Şi atunci, părintele i-a zis: „I-ai vorbit despre Dumnezeu şi nu te ascultă, nu te înţelege”. „Da”. „Acum vorbeşte-I lui Dumnezeu despre el”.
Deci noi va trebui să ne rugăm să le dea Dumnezeu minte şi înţelegere la ăştia care nu înţeleg nimic, habar n-au pentru ce trăiesc, cine sunt, care e sensul lor în lume. N-au nicio idee. Este aşa cum spune psalmistul, că „în bine trăind” – mai ales ăştia care huzuresc de bine, sunt total rătăciţi – „se fac asemenea dobitoacelor”. Ce poţi să faci cu ei? Este ca şi cum te-ai izbi cu capul de perete. Ei sunt zidul acela de care vorbeşte părintele Arsenie Boca. Uitarea, nesimţirea e ca un zid în inimile lor. N-ai ce să le faci, ne rugăm pentru ei. Dacă undeva există un firicel de bine în sufletul lor, de acolo începe salvarea lor, dacă noi ne rugăm pentru ei. Dacă nu-l au, sunt damnaţi, sunt sortiţi pieirii pentru că Dumnezeu selectează.
E clar, trăim vremuri de cernere. Vedeţi, sunt tineri care caută mănăstirile, care pun întrebări, care se zbuciumă, care nu ştiu ce să facă ca să fie bine. Aceştia se vor salva, dar ceilalţi? Apariţia lui Alexandru Vişinescu, pentru mine a fost o bucurie. Eu am zis că i-am iertat pe toţi, că printre darurile închisorii, darul cel mai mare al închisorii, este să poţi să ierţi. Să ierţi aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi, este foarte greu, nu este uşor.

Doamna-Aspazia-Otel-Petrescu-Portret„Da, o doare, suferă!”
De două ori în viaţa mea am avut lucrul acesta, că nu puteam să iert: nu puteam să-l iert pe tata şi m-a ajutat părintele Arsenie Boca şi nu puteam să-l iert pe directorul închisorii de la Botoşani care – nu că a ordonat o bătaie, am fost bătută crunt atunci cum n-am fost bătută nici în anchete – dar nu pentru faptul că m-a bătut, ci pentru faptul că a ordonat să mă bată unui nenorocit care aşa a crezut că îşi pune nişte epoleţi pe umeri dacă mă croieşte pe mine din cap până în picioare cu o curea lată cât palmă şi de vreun metru şi jumătate lungime. Vă puteţi imagina când ridica cureaua cu toată puterea şi mă lovea din cap până în picioare, ce se întâmpla cu mine. Dar eu, am în firea mea, faptul că nu urlu. Nu este niciun merit de al meu, este în firea mea, aşa m-a croit bunul Dumnezeu. Eu nu ţip şi nu mă vaiet, poate să mă doară oricât de tare. Nu pot, mă închid aşa în mine. Şi deci nu urlam. De obicei toţi cei care erau bătuţi, ţipau de Doamne, Doamne… pentru că nu vă puteţi imagina ce înseamnă o chestie ca asta. Numai cine a trecut prin aşa ceva, ştie ce înseamnă! Pe mine m-a bătut într-o perioadă în care pedeapsa corporală era legiferată. Madam’ Ceauşescu a făcut această găselniţă, că trebuie să introduci în închisoare bătaia ca pedeapsă. Izolatoarele şi toate nenorocirile pe care le făceau ei acolo, nu era destul, mai trebuia să-l baţi şi legal, să n-aibă ce să zică cei din străinătate că, uite, se bate în închisorile din România. Nu, se bate pentru că se încalcă regulamentul. Şi el mi-a spus să stau în unghi drept, ca să nu-mi lovească capul – deci, a avut o indicaţie oarecum omenească, pentru că dacă stăteam în picioare, mă lovea din cap până în picioare, dar aşa stând în unghi drept, mi-a lovit numai jumătatea de jos a corpului – şi să ţin mâinile între genunchi. Eu nu prea am înţeles de ce, dar pe urmă mi-am dat seama: pentru că atunci când te loveşte ceva foarte puternic, instinctiv duci mâna acolo unde te-a durut. Ori dacă venea cu o pleasnă din aia pe mâinile mele, mi le termina, le zdrobea. Şi atunci el s-a plecat aşa ca să vadă de ce nu ţip eu. Îl bănuia pe ăla că nu mă loveşte destul de tare, că are milă de mine. Eram e fetişoară acolo, slabă cum eram în închisoare, aveam 38º temperatură şi n-avea voie să mă pedepsească cu temperatura asta, pentru că doctorul care a fost chemat să-şi dea avizul nu şi l-a dat, dar el ştia că nu va păţi nimic dacă se descoperă că n-a ţinut cont de febra mea -, şi când a văzut figura mea schimonosită de durere, a avut aşa o iluminare pe faţă, o bucurie că: „Da, o doare, suferă!”, că aproape că n-am mai simţit loviturile care au urmat şi mi-am zis: „Cum poţi să fii aşa? Cum poţi să te bucuri când un om este chinuit de durere?” Niciun animal nu face lucrul acesta. Am văzut căţeluşe lingându-şi puii, când îşi rupeau un picioruş. Deci, până şi ei au milă, animalele între ele. Dar tu, că eşti om! Şi am simţit că îl urăsc din toate puterile sufletului şi atunci mi-am dat seama cât de groaznic este sentimentul cu care lucrează „celălalt”. Pe cât de mare este iubirea bunului Dumnezeu pe atât de mare este ura lui. Toate faptele lui sunt fapte de ură, aşa cum toată milostivirea bunului Dumnezeu, sunt fapte de iubire.
Şi a trebuit să ţin 40 de zile post negru ca să pot să-l iert. M-am rugat 40 de zile şi am ţinut post negru şi poate nu ajungeam să-l iert, dacă nu mă ajutau şi celelalte fete din celulă cu mine. În special una dintre ele, am şi scris despre ea. Ea ştia că îmi place foarte mult Îngerul a strigat în versiunea psaltică, că cea cultă o ştiam de la şcoală. Pe atunci învăţam toate lucrurile astea, dar asta nu o ştiam şi nici nu este uşor de cântat. Are o mulţime de volute şi nu ştii unde să le pui, dacă nu ai o cultură în sensul acesta. Dar una dintre fete ştia toată povestea aceasta şi cu un risc, nu vă puteţi imagina cât de mare, bucăţică cu bucăţică m-a învăţat. Şi imnul acesta m-a ajutat. Este atât de luminos şi vorbeşte atât de mult despre faptul că ceea ce datorăm noi bunului Dumnezeu este bucurie, indiferent dacă trecem prin încercări grele şi dureroase. Şi am reuşit să lupt.
Când am ieşit afară, am văzut că au fost dintre noi care au iertat parcă mai desăvârşit, mai deplin toate lucrurile astea. Am citit mai întâi cartea lui Ianolide şi apoi am citit la Virgil Maxim cuvântul: „Nu-i vom ierta”. Se referea la o anumită categorie de oameni şi mi-am zis: „Probabil că şi eu sunt aşa, că am iertat dar la o adică, am să plătesc când mi se dă ocazia”. M-am suspectat şi eram chiar destul de tristă în sinea mea. Am zis: „Ar trebui să am o întâmplare în viaţa mea ca să mă verific, dacă iertarea mea este adevărată sau este un fariseism” – şi când l-am văzut pe Alexandru Vişinescu care a condus ancheta, era anchetatorul principal şi eu eram prima incriminată, fiindcă am lucrat în biroul tehnic, am fost foarte aproape de directoare şi am ştiut toate ajutoarele pe care directoarea aceasta a putut să le dea pe sub mână, bineînţeles, dar ajutându-se de unele din noi – mi-am zis că a venit momentul să mă verific. Îmi amintesc, de pildă, că la un moment dat peste 500 de deţinute au primit un ghem de lână din care să-şi facă o căciuliţă cu care să poată suporta iarna. Să dormi cu capul descoperit sau cu o basma subţire într-o clădire complet neîncălzită, vă puteţi da seama ce lucru mare a făcut ea! Dar pentru lucrul acesta ea trebuia să fie împuşcată pentru că era favorizarea bandiţilor. Iar Vişinescu ca să obţină de la mine declaraţia pe care o voia el, m-a ţinut în izolatorul de la Mislea care este înfiorător – fratele meu l-a considerat mai groaznic şi decât izolatoarele bărbăteşti (mi-a şi spus: „Nu mi-ai făcut niciun bine că m-ai dus să-mi arăţi unde ai stat pentru că am avut coşmaruri luni de zile”) – deci, m-a ţinut într-un astfel de izolator, în 1954 într-o iarnă care este de referinţă şi azi, considerată cea mai grea iarnă – de la 1 la 8 februarie, exact în plin gerar şi m-a scos de acolo atât cât să pot da declaraţia. Intrasem în comă hipotermică şi în transformările morţii hipotermice. Aveam deja sângele îngroşat, stagna în tot organismul şi din cauza aceasta aveam o căldură binefăcătoare pentru că sângele fierbinte nemaicirculând mă încălzea din interior. Aveam şi visele acelea caracteristice morţii prin îngheţare. Când m-am dus la anchetă, era acolo o oglindă şi când m-am văzut m-am speriat: nu m-am recunoscut. Eram umflată, ochii erau doar două linii, nici nu puteam să-i ţin deschişi, faţa era de culoarea prunei, roşiatică. Dar eu am zis că l-am iertat şi când l-am văzut pe ecran cum arată, am avut aşa o milă şi o compasiune pentru el! Am zis: „Doamne, cât poate să fie de nenorocit!” Şi chiar am zis în gândul meu: „Nefericitule, iadul te mănâncă. Nu eşti în stare să spui cuvântul acela magic: Iertaţi-mă pentru ce v-am făcut”. El se considera erou, el a fost cel care a servit orânduirea corect şi drept, snopind şi omorând oameni. Ce era în capul lui! Şi atunci am zis: „Doamne, Îţi mulţumesc că într-adevăr l-am iertat, a putut să-mi fie milă de un om ca acesta şi să zic: vai de capul tău, n-ai să te recuperezi niciodată!”Dacă este să o luăm pe latura ştiinţifică, cred că genele ereditare se tot selectează. Dacă sunt doi copii într-o familie, unul ia genele bune şi cele rele rămân în celălalt şi de aia mi-a fost aşa de milă de el. El este incapabil să înţeleagă noţiunea de Dumnezeu. N-are nicio percepţie.

4.0M DigitalCAM„Cea mai mare durere este atunci când eşti înşelat în propriul tău ideal”
Ce s-a întâmplat cu directoarea?
Directoarea a scăpat atunci şi a fost mutată disciplinar şi a fost dată la munca de jos. Dar la ce muncă de jos? A fost pusă la unul din sectoarele din Bucureşti la apă-canal. Îmi amintesc că într-o seară a venit directoarea de producţie şi mi-a spus: „Oţel, o să vină şeful de garnizoană să te ducă la biroul de producţie ca să-mi faci lista de materiale pentru ateliere”. Eu am gândit: „Ce a apucat-o să mă ducă noaptea cu pază, când puteam să fac lucrul acesta ziua, în biroul tehnic fără nicio problemă?” Mi s-a părut ciudat, dar ordinul se execută. A venit într-adevăr locotenentul, m-a luat, m-a dus acolo. Când am intrat în birou, lumina era stinsă şi m-am dus la comutator să aprind lumina şi am auzit vocea directoarei: „Nu aprinde lumina!” Deci, ea n-a vrut să fie văzută de sublocotenent. Ştia că eu am venit acolo ca să fac necesarul de materiale. Directoarea stătea în scaunul de la birou, cu mâinile în poală, ca un copil bătut şi plângea. Mi-a venit să-mi fac cruce. Nu mi-aş fi imaginat că femeia aceea, care era de o asprime şi de o duritate nemaipomenite, poate să plângă. Şi-a revenit şi avea chef de vorbă. Eu am rămas complet intimidată. Nu ştiam ce se întâmplă şi ea îmi spune: „Măi, Prăzulică” – ştia că am făcut parte din Mişcarea Legionară şi eram de verde, deci, şi a făcut un joc de cuvinte de la Pazi la praz – „care crezi că este cea mai mare suferinţă pe care poate să o îndure un om sau pe care poate să nu o îndure, care poate să-l termine?” Nu ştiţi care erau relaţiile dintre cei care ne conduceau şi noi, ca să vă daţi seama că o asemenea întrebare, te uluia pur şi simplu. Şi mi-am zis: „Ce o fi vrând? Unde o fi vrând să ajungă?”. Şi am răspuns: „Ştiu eu, domnişoară, probabil că atunci când iubeşti pe cineva şi vezi că te trădează”. Şi ea a zis: „Da, este o durere şi asta într-adevăr, dar peste asta treci, din asta nu moare nimeni”. Zic: „Atunci trădarea unui prieten. E mai dureroasă”. „Da, într-adevăr, dar nici din asta nu moare nimeni”. Şi am zis: „Atunci nu ştiu din ce durere poate să moară cineva, lăsând la o parte tortura, supliciul, o moarte intempestivă pe care cineva n-o poate suporta”. Şi ea zice: „Nu. Măi, cea mai mare durere este atunci când eşti înşelat în propriul tău ideal”.
Abia atunci am realizat ce dramă trăia femeia asta. „Uite, să-ţi spun pe scurt ca să înţelegi. M-am uitat în oglindă, am zis că sunt urâtă, că nu pot să realizez o familie pe placul meu şi atunci m-am gândit ce să fac: să mă dăruiesc unei probleme mari care să însemne ceva în viaţa mea. Am citit Manifestul comunist şi mi s-a părut grozav”. De fapt, ca orice minciună demonică, Manifestul sună foarte frumos. Justiţie pentru proletariat, pentru omul sărac, egalitate care e o tâmpenie – omul niciodată nu poate să fie egal -, fraternitate (care fraternitate, în numele cui?, nu poţi să realizezi aşa ceva!), dar suna foarte frumos ca principii. Şi zice: „Îl vedeam pe Lenin în fruntea unei societăţi noi, mai bună, mai dreaptă, mai luminoasă”. Mă uitam la ea cum se însufleţea aducându-şi aminte de trecutul ei şi „când am văzut care este adevărul, ce munte de rahat – dar i-a zis pe numele românesc – e toată chestia asta, a fost în mine aşa o prăbuşire, cum nu poţi să-ţi imaginezi! Uite, în legătură cu asta te-am chemat. În carantină a intrat acum un grup de deţinute aduse de la Jilava pentru ateliere şi am găsit printre ele, pe cine crezi? Pe directoarea mea de liceu”. Era directoarea şcolii de fete renumită pe vremea ei pentru talentul pedagogic şi pentru ce a făcut din şcoala asta. Ea nu s-a căsătorit ca să-şi poată face treaba aşa cum trebuie. S-a dăruit complet educaţiei fetelor care intrau pe mâna ei. Şi zicea directoarea: „Cum au putut să condamne un astfel de om din mâna căruia au ieşit generaţii de oameni străluciţi, de femei cu renume în toată istoria neamul nostru? Cum? Cum au putut să o condamne? Ce au putut să îi găsească? Dacă şi pe un asemenea om, l-au târât în închisoare, ce să mai vorbim?”. Eu am zis: „Deh, domnişoară, eu din capul locului m-am răzvrătit împotriva lor, nu am decât să mă bucur că aţi ajuns la concluzia aceasta”. Şi ea îmi spune: „De aceea te-am chemat. Eu voi veni cu ele, cu toată echipa şi am să vă chem pe toate şefele”. Eu conduceam atunci, cel mai mare atelier din Mislea. Se numea de cusături româneşti. Datorită mamei mele cunoşteam multe probleme de lucru de mână românesc, mama fiind învăţătoare şi având un aport cu totul deosebit în problema asta. Aşa am putut să conduc acest atelier care a fost cel mai frumos atelier, dar nu pentru că l-am condus eu, ci pentru că era de costume româneşti şi lucrai cu foarte multă plăcere o ie românească, şi nu o cămaşă militară, de pildă. Era un atelier mare de 200 de persoane, era cel mai mare pentru că toată lumea îşi dorea să fie în acest atelier pentru că vara lucrai afară în curte la lumina soarelui şi era o plăcere să stai pe o buturugă sau sub un copac care foşneşte şi să nu stai într-un atelier cu gratii. Şi directoarea îmi zice: „Te rog să o iei în atelierul tău şi să faci ce te pricepi tu, ca să se simtă cât de cât mai bine. N-am ce să fac pentru ea altceva. Dacă va fi nevoie de medicamente, o să i le dau prin tine”. Zic: „Bine, dar de unde să ştiu care este?”. „Eu o să chem toate şefele de ateliere şi o să spun: alegeţi-vă personal. Şi tu să te duci să o alegi pe ea. O să fie cam ciudat pentru celelalte, informatoarele s-ar putea să sesizeze pentru că este în vârstă”. Deci, fără ochelari nu se putea descurca. Ochelarii ţi-i luau la intrarea în închisoare ca să nu-ţi tai venele cu ei, aşa că îi luaseră ochelarii. Şi am zis: „Dar cum să o cunosc? În afară de faptul că e în vârstă?”. Şi atunci ea mi-a descris cum va fi îmbrăcată. Şi am zis: „Bine, domnişoară” şi am vorbit cu studentele pentru că aveam o grupă de studente prin care obţineam depăşiri de norme pentru cele care nu puteau face norma. Ele declarau norma, pe urmă informatoarele au prins lucrul acesta şi eu eram obligată să merg cu ofiţerul politic după mine şi luam normele, aşa că trebuia să le trec în carnet corect. Dar după ce pleca el, eu trebuia să modific pentru că plusul de normă pe care îl făceau studentele mele, eu îl acordam bătrânelor care nu puteau să facă norma. Şi am trecut-o pe domnişoara Moscun – aşa se nume persoana – la regimul acesta.
Deci asta era directoarea şi când a întâlnit-o cumnata mea, ea i-a zis: „Noi am auzit că aţi fost condamnată”. „Da, de unde! Am scăpat prin procesul acela de deviere de dreapta”. Deci şi Liuba Kişinevschi şi Ana Pauker şi toate duşmancele mele au fost acuzate de deviere de dreapta. Culmea ironiei, ca să vedeţi cum lucrează bunul Dumnezeu! Zice: „Nu m-au condamnat, m-au dat la munca de jos şi m-au făcut directoare la câcănari”…
(Interviu realizat de Monahia Fotini, publicat in Revista ATITUDINI, NR. 37)


  • Poporul trebuie să se lămurească ca prin foc asemeni aurului.Vedeți profeția Sfântului Ioan Rusul.Neghina și pleava va fi aruncată în foc.După aceea va fi altceva, alte așteptări,o lume „nouă”.Imnul tot cântă – „Deșteaptă-te române, dar românul habar n-are.Nimic nu-l mișcă.Nici războiul care e aproape la graniță.Mi-au rămas în memorie cuvintele Generalului Ion Antonescu :„Ingrat popor român, n-o să aveți parte nici de osemintele mele”.S-a schimbat oare poporul român , de atunci și până azi? Bine ar fi. O răutate și o vânzare așa de mari ca astăzi, nu cred că s-a mai văzut. Trebuie să se întâmple ceva ca să intrăm în normalitate. Nu e greu de înțeles ce va urma. Va urma ceea ce a spus Sfântul Ioan Rusul.

Post a Comment

(required. But it will not be published)