Acasă » Articole » Viaţa lui Virgil Maxim – „Nuntaşul cerului” – alcătuită de maicile de la M-rea Paltin Petru-Vodă


Viaţa lui Virgil Maxim – „Nuntaşul cerului” – alcătuită de maicile de la M-rea Paltin Petru-Vodă


virgil maxim„Viaţa e Hristos. Cine nu este în Hristos este în moarte, în negaţia vieţii” .
Copilăria şi educaţia
Virgil Maxim vede lumina zilei pe 4 decembrie 1922 în comuna Ciorani-Prahova. E cel dintâi fiu al lui Constantin şi Alexandrina Maxim care au mai avut încă doi băieţi, Ion şi Alexandru. Tatăl, inginer agronom şi primar în Ciorani, devenit prin viaţa lui jertfitoare un fel de „părinte al satului” se preocupă să traseze şi drumul propriilor odrasle: „Ne-a dat Dumnezeu trei băieţi! Pe cel mai mare îl vom face învăţător. Neamul şi ţara asta întregită are nevoie de educatori. Pe al doilea îl vom face agronom, pentru că pământul acesta trebuie lucrat de gospodari pricepuţi. Iar pe al treilea îl vom face ofiţer, căci ţara şi neamul trebuie apărate”. Alexandru Maxim, mezinul familiei, îşi găseşte sfârşitul în confruntarea armată de la Mesentea, jud. Alba, fiind răpus de gloanţele Securităţii. Îşi împlineşte astfel vocaţia de erou şi martir al neamului, sortită de propriul tată. Ion Maxim a fost şi el închis de comunişti, înscenându-i-se un proces pentru delapidare, iar Virgil, pe nicovala suferinţelor de o viaţă, va scrie o pagină de demnitate în cartea neamului românesc.
Urmează cursurile Şcolii Normale, mai întâi la Ploieşti (1934-1938), unde în anul 1937 depune legământul în cadrul Frăţiilor de Cruce. La doar 15 ani, în întâlnirea euharistică cu Hristos, are revelaţia propriului sens existenţial: „Când corul şcolii cânta: «Cinei Tale celei de Taină, astăzi Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte…» şi părintele pronunţa: «Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu, Virgil…», am simţit că prin intenţia de a mă lega în prezenţa Lui reală să-I fiu slujitor credincios în viaţa neamului, mi-am pecetluit soarta pentru toată viaţa. Până la ieşirea din biserică am fost copleşit de această stare” .
La sfârşitul anului şcolar 1938, odată cu instalarea dictaturii carliste, Ministerul Învăţământului hotărăşte desfiinţarea mai multor şcoli normale din ţară considerate a fi „pepienere legionare” – printre ele – şi pe cea de la Ploieşti. Virgil este nevoit să se transfere la Şcoala Normală din Buzău (1938-1942) şi continuă să fie „legat sufleteşte de o comunitate de ideal cu alţi fraţi, care trebuiau să intre pe aceeaşi «Poartă a curăţeniei» în Oastea Arhanghelului Mihail, pentru a lua cu asalt Împărăţia cerurilor, în slujba neamului” . Se dăruieşte total formării „omului nou, creat în Biserică prin împărtăşirea cu Adevărul Dumnezeiesc, singurul capabil să se jertfească pe sine pentru binele celorlalţi” .la scoala
În ianuarie 1941, are loc aşa-zisa „rebeliune legionară”, moment de răscruce în viaţa lui Virgil Maxim, care gustă din plin amarul trădării săvârşite de Antonescu. Au loc arestări masive de legionari în Bucureşti, instituţiile sunt militarizate. Maxim reuşeşte să absolve anul şcolar 1941-1942 cu o menţiune specială pentru însuşiri deosebite pedagogice, animat de dorinţa de a urma teologia şi medicina. Îşi continuă cursurile pentru că diploma de normalist nu era echivalentă cu cea de bacalaureat, fiind nevoit să susţină un examen de diferenţă.

 

virgil-maxim la arestareCondamnarea, chemarea la mucenicie
„Temniţa îmi va da prilejul să mă întâlnesc cu mine, cel pe care trebuie să-l cunosc cu adevărat”
În vremea celui de-al doilea război mondial, România a fost marcată de guvernarea antonesciană. În numai patru ani, România a cunoscut gloria şi decăderea, biruinţa în teritoriile dezrobite şi neajunsurile tăvălugului sovietic. În plan intern, actul de guvernare după principiile cazone a făcut multe victime, numeroşi tineri cunoscând ororile anchetelor de la Siguranţă şi suferinţele din închisori. „Invocând consolidarea puterii politice într-o perioadă în care România purta un război, autorităţile statului au trecut la arestări masive, cu acuzaţii din cele mai fanteziste. Un astfel de caz este al celor 10 elevi de la Şcoala Normală din Buzău acuzaţi de organizare în Frăţiile de Cruce, grupul nr. 14. Cap al acestei grupări a fost considerat tânărul Virgil Maxim, care i-ar fi succedat lui Marin Naidim, absolvent al Şcolii Normale în iunie 1942” .
La 1 Noiembrie 1942 este arestat de pe băncile şcolii, deşi în actele Siguranţei este trecută data de 12 noiembrie. Este anchetat la Buzău şi la 1 decembrie mutat la Ploieşti în vederea înfăţişării la proces. Prin sentinţa nr. 14.409 din 3 decembrie 1942 a Curţii Marţiale a Corpului 5 Teritorial Ploieşti, Virgil Maxim este condamnat la 25 ani muncă silnică cu anularea diplomelor şcolare, pentru „strângerea de cotizaţii şi contribuţii în scopuri urmărite de asociaţiuni interzise“ şi „constituirea de asociaţiuni clandestine potrivnice ordinei existente în stat“. Aflat pe muchia prăbuşirii, tânărului Maxim, îi stăruie în minte un singur gând: „că temniţa îmi va da prilejul să mă întâlnesc cu mine, cel pe care trebuie să-l cunosc cu adevărat” .
Vârsta de 20 de ani o împlineşte în închisoare cu intuiţia harică asupra suferinţelor curăţitoare care-l aşteaptă: „Timp de 20 de ani avea să-mi crească din pământul suferinţei câte o «o creangă de aur», pentru ca rodul ei să rămână în veşnicie în mâna lui Dumnezeu, pentru neamul meu românesc; şi lui trebuie să-i mulţumesc că m-a învrednicit să sufăr pentru el” . Urmează 22 de ani de suferinţă, în ecuaţia timpului a cărui necunoscută se va dezlega anevoios, odată cu decretul din 1964.

04 inchisoare ramnicu saratPrima Temniţă.
Celula din Aiud – o veritabilă chilie de mănăstire
Decembrie 1941, ger năprasnic între zidurile cumplitului celular al Aiudului, însă câtă căldură sufletească în sufletele tinerilor deţinuţi! Până în martie 1943, regimul de detenţie trece printr-o perioadă de destindere. Sistemul executării pedepsei se desfăşura pe trei faze: „regimul celular“, adică singur în celulă, cu dreptul de a citi; „la comun”, alături de alţi 10-20 de deţinuţi, în celule mari, cu obligaţia de a participa la munci interioare, iar ultima fază consta în scoaterea la munci exterioare, în grădini de zarzavaturi.
Deţinuţii aveau dreptul la duhovnic, dintre preoţii închişi, care să slujească în capela penitenciarului. Virgil Maxim are şansa de a-i cunoaşte pe Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc, pr. Vasile Serghie, Traian Trifan, Traian Marin. Astfel, principiile lui existenţiale capătă transparenţa duhului regăsit în vieţile monahale autentice: „Închisoarea îţi creează condiţii aparte. Celula devine chilie de rugăciune, hrana, prilej de asceză, izolarea, lepădarea de bunurile şi bucuriile vieţii, prilej de încredinţare în purtarea de grijă şi în voia lui Dumnezeu. Ascultarea cere un duhovnic căruia să i te supui şi Dumnezeu ne-a oferit şi acest dar prin prezenţa preoţilor. Nu e aceasta condiţia monahului? Lepădarea de lume, luarea Crucii şi acceptarea voii lui Dumnezeu? (…) Cine a trăit în acest sens a câştigat mari daruri sufleteşti” .
Din martie 1943 se instituie un regim sever de detenţie prin izolare, înrăutăţirea hranei, bătăi nejustificate. Căpitanul Munteanu face presiuni asupra legionarilor să accepte „reabilitarea” prin mergerea pe front, dar se loveşte de refuzul ferm al lui Traian Trifan, Traian Marian, Mircea Nicolau, Ilie Nicolescu, urmaţi de alţi 500 de legionari printre care şi Virgil Maxim. „Urmarea a fost izolarea la Zarcă, cu regim dur, mâncare detestabilă, dormit pe duşumele, fără pături doar cu îmbrăcămintea zdrenţuită” .
De Crăciunul aceluiaşi an, spre intimidare, în faţa lui Virgil este adus la vorbitor fratele mai mic, Alexandru, care asistă debusolat la umilirea fratelui său. Îndemnul dârz al lui Virgil îi va desluşi pentru totdeauna rostul luptei de rezistenţă asumate de fratele său: „Du-te acasă şi spune tatei şi mamei că eu şi toţi cei asemenea mie, tremurăm cu mâinile împreunate în rugăciune, invocând mila lui Dumnezeu pentru noi şi pentru sufletele domnului maior Munteanu şi ale tuturor asupritorilor. Aşa evadăm din regimul de asuprire fizică şi morală în care mă vezi!”
Pe 23 august 1944 frontul româno-german este spulberat de ruşi. Deţinuţii politici de la Aiud sunt transferaţi la Alba-Iulia de teama unui control sovietic. Aici, se bucură de grija doctorului Uţă, de îmbunătăţirea substanţială a hranei care îi ajută să se refacă uimitor în doar două săptămâni. Noaptea se fac privegheri cu rugăciune în schimburi. Ca prin minune scapă de ameninţarea unui grup de ofiţeri sovietici care, bătând în poarta închisorii, cer să li se predea deţinuţii politici antisovietici. La începutul lunii octombrie sunt readuşi la Aiud şi repartizaţi în celular, beneficiind de un program lejer şi regim „suplimentar” de hrană. Prilej de studiu, meditaţie şi viaţă duhovnicească intensă.
Virgil Maxim aprofundează teoretic Dogmatica, Apologetica, Arheologia biblică, Simbolica, Mistica, Ascetica sub îndrumarea părintelui Vasile Serghie şi a lui Anghel Papacioc, care va mărturisi după eliberare: „Maxim intuia perfect starea de lucru. De altfel, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competenţă că e singurul care ar putea fi patriarhul ţării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviinţat” .
Prefacerea interioară a lui Virgil Maxim, atât de adâncit în lumea adevărurilor şi faptelor creştine, îl face pe părintele Liviu Brânzaş să afirme: „Toată tinereţea lui a fost o purtare a crucii pe o Golgotă ce părea fără sfârşit. Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie de mănăstire, în care sufletul său, aspirând spre culmi, s-a transfigurat în duhul lui Hristos. Datorită condiţiilor istorice, acest om cu o puternică vocaţie mistică şi teologică a rămas un laic. În alte circumstanţe ar fi devenit cu siguranţă – un mare sacerdot. Puţini sunt astăzi în România cei care să aibă dreptul moral de a vorbi poporului român – şi îndeosebi tineretului – ca acest luptător pentru învierea neamului său” .

celulaColoniile de muncă: Unirea, Viuguzel, Galda de jos
Libertatea robiei
Odată cu dispoziţia ministerială ca închisorile să se autoîntreţină din munca deţinuţilor, venită în iarna anului 1945, deţinuţii politici din penitenciarul Aiud încep în primăvara anului 1946 ieşirile în coloniile de muncă de pe dealurile dinspre Blaj şi aproape de Teiuş. Viaţa în colonii aminteşte de comunităţile creştine din timpurile primare. „Toate le aveam de obşte.(…) Când vremea nu ne permitea să lucrăm, viaţa coloniei se transforma în viaţă de mănăstire, cu program de rugăciuni, studiu, meditaţii, convorbiri duhovniceşti” .
Mistuit de dorinţa apropierii de Dumnezeu, Virgil Maxim se adânceşte în experierea rugăciunii inimii încercând să doboare bariera dintre minte şi inimă, percepută de el, ca pe o „neputinţă pe care nu mi-o puteam explica. Am ales o peşteră unde nicio tulburare naturală nu se producea. Am cerut ajutorul lui Dumnezeu să trăiesc câteva clipe în acea predare totală în rugăciune. După un număr de invocaţii a Numelui Mântuitorului, în ritmul respiraţiei, am pierdut noţiunea timpului. Liniştea deveni apăsătoare şi ameninţătoare; nu mai ştiam de cât timp şi unde mă aflu (…) Dumnezeu m-a ajutat să înţeleg că orice experienţă duhovnicească de acest nivel se face cu descoperirea gândului faţă de duhovnic” . Tot acum începe să înveţe pe de rost Noul Testament ca să pătrundă miezul roditor al cuvântului dumnezeiesc. Apropierea de Valeriu Gafencu va fi pentru Virgil Maxim un nesecat izvor de putere sufletească. Valeriu „căpătase o stare de armonie, de pace – vizibilă în manifestările lui pline de linişte şi blândeţe – ajungând la o suportare tăcută şi la o umilinţă nedisimulată, firească în tot ce făcea” care se transmitea şi celor din jur ca daruri integrale ale fiinţei lui.
Spre sfârşitul lui aprilie 1948, colonia de la Galda se desfiinţează şi deţinuţii sunt nevoiţi să se reîntoarcă la Aiud. Printr-un ordin de la Bucureşti, venit la sfârşitul lunii mai, elevii minori condamnaţi sunt transferaţi la Târgşor.

Apostol al iubirii la Târgşor
„Trupul îmi era legat, duhul însă nu”
„Cu lanţuri de picioare am fost trimis la Târgşor. Trupul îmi era legat, duhul însă nu” . Aceeaşi stare sufletească o va avea şi în faţa încercărilor de „reeducare” – mai degrabă sporadice şi lipsite de fermitate – ale grupului de tineri venit de la Suceava. Pe la sfârşitul lunii iulie 1948, Virgil Maxim este şi el invitat să ţină o prelegere. Alege să vorbească despre datoria de a se supune autorităţilor, sprijinindu-se pe versetele din Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel: „Nu este stăpânire decât de la Dumnezeu… Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, dare, celui cu vama, vamă, celui cu teamă, teamă, celui cu cinste, cinste. Nimănui cu nimic să nu fiţi datori decât cu iubirea unul faţă de altul; cel ce îl iubeşte pe aproapele a împlinit legea”.
„Sfidarea era dublă: mai întâi cutezanţa de a scoate din buzunar o carte interzisă în puşcăriile comuniste, apoi îndrăzneala de a citi din Noul Testament într-o alocuţiune ce trebuia să servească educaţiei ateiste. Virgil Maxim a vorbit de supunere faţă de stăpânire, dar şi de darurile iubirii creştine în opoziţie cu ura aţâţată de Partid în politica luptei de clasă. La terminarea expunerii, în liniştea sălii nu s-a auzit decât respiraţia lui de despovărare. Elevii păreau înmărmuriţi. Frica le anchilozase întreaga fiinţă. Oamenii administraţiei înlemniseră şi ei, buimăciţi de întâmplarea neaşteptată. Directorul adjunct Vasilache şi-a revenit primul şi s-a repezit spre Virgil Maxim. Furios că nu-şi găsea cuvintele pentru o replică dură, i-a smuls cartea din mână, bâlbâind fraze incoerente: «Ia să văd! Ce carte este asta? De unde o ai? N-ai să scapi tu… Ai să plăteşti! O să mai vedem noi…». «Poftiţi, domnule director adjunct! – i-a răspuns respectuos Virgil Maxim şi i-a întins cartea cu mult calm». Acest incident a avut urmări neaşteptate atât pentru elevi, cât şi pentru administraţie. Realizând că acţiunea lor s-ar putea transforma în bumerang, prejudiciindu-le situaţia, directorii au suspendat imediat şedinţele de reeducare. Acest tânăr era atât de pur încât noi ceilalţi tineri îi pronunţam numele cu o adevărată pioşenie considerându-l sfântul acestei închisori” .
Prin ţinuta sa morală exemplară, reuşeşte să imprime majorităţii elevilor un stil de viaţă bazat pe însuşirea valorilor morale creştine şi împlinirea poruncilor evanghelice: „Maxim Virgil, cu o trăire înalt spirituală, exercita asupra noastră a tuturor celor din seria anului 1948, o binefăcătoare înzdrăvenire în duh creştin şi românesc. Ne-am inspirat din ţinuta sa demnă, în momentele noastre critice. De origine, tot prahovean. Era pentru noi un simbol major, un îmbătat de lumină. (…) El ne învăţa în special care sunt armele fratelui de cruce în închisoare spre a nu cădea în capcana reeducării sau oricărei alte alterări sufleteşti. Ne indica mai ales o stare a conştiinţei specifică în faţa încercării. Ne arăta prestaţia sufletească pe care trebuie să o depunem pentru ţelul final al neamului…” .
În primăvara anului 1950, douăzeci şi şase de elevi sunt trimişi la Jilava cu menţiunea pe coperta dosarului: „Disciplinar. Refuză reeducarea”. Printre ei şi Virgil Maxim, purtând în suflet nimbul de har al bucuriei fiinţării în Hristos care îl transfigurase, aşa încât „figura lui era veşnic luminată de un surâs tainic” .

11-02În „Pântecele Chitului”: Jilava, Gherla, Văcăreşti, Aiud
„Rugăciunea inimii era puterea salvatoare în toate aceste suplicii”
„Dispersarea prin camerele Jilavei a însemnat cunoaşterea şi înţelegerea mai profundă a spiritului care ne anima: de a aduce lui Dumnezeu o jertfă cât mai curată pentru noi şi pentru neamul nostru atât de încercat” . Aici îl întâlneşte pe ieroschimonahul Daniil de la Rarău, fost magistrat şi poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. Adeseori, se întreţin în convorbiri duhovniceşti despre rugăciunea isihastă şi despre învăţăturile Sfinţilor Părinţi, însetaţi fiind să-şi lumineze tainiţele învolburate ale sufletului.
Vara lui 1951 a însemnat pentru Virgil Maxim o nouă schimbare: este transferat la Gherla, unul din cele mai vechi spaţii de detenţie din ţara noastră, unde se pregăteşte o secţie izolată cu pază severă şi interdicţia oricăror legături pentru un număr mare de condamnaţi. Camera 99 de la etajul III, una din cele mai mari din penitenciar, este destinată torturilor aplicate noilor veniţi, de către studenţii reeducaţi de Ţurcanu şi aduşi la Gherla pentru începerea „demascărilor”. Torturile atroce din perioada iunie-septembrie 1951 au transformat camera 99 în echivalentul macabru al camerei 4 – spital din Piteşti. Bănuit că ascunde material important pentru regim – deşi era arestat de 10 ani şi nu mai avea ce informaţii să divulge – Virgil Maxim intră sub tăvălugul schingiurilor în seara de 1 iulie, după ce refuză să vorbească despre „viaţa legionară”.
Este silit să stea în poziţii chinuitore ore în şir, să mănânce în genunchi cu mâinile la spate şi să-şi îngurgiteze fecalele în vreme ce bătăile capătă forme patologice. Apogeul terorii este atins când, pe 29 august 1951, Ţurcanu ajunge la Gherla odată cu lotul de studenţi trimis de la Piteşti. Totuşi, victimele observă că „Ţurcanu nu se mai simţea el însuşi puternicul de la Piteşti, ca să-şi impună numai el voinţa şi puterea, iar ceilalţi să asculte de el. La Gherla, voinţa şi puterea erau împărţite de acum” . Virgil Maxim găseşte resursele sufleteşti ca să evadeze din iadul „reeducării” prin recursul la rugăciune: „În această perioadă mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis. Trăiam o stare de bucurie inconştientă şi mă supuneam fără rezervă comenzilor. Rugăciunea inimii era puterea salvatoare în toate aceste suplicii” .
Paharul iadului se sfârşeşte pentru Maxim în primăvara anului 1952 când, împreună cu ceilalţi fraţi târgşoreni: Titi Stoica, Costică Lupoaie, Aurel Obreja, Dumitru Neagu, este transferat din nou la Jilava, la camera 5 bis. Zvârlit în această carantină a calvarului comunist, cu ciocane enorme de strivit suflete şi trupuri, nu va mai vedea lumina soarelui vreme de 7-8 luni. Aşteaptă cu aceeaşi neclintită nădejde în rânduiala lui Dumnezeu, ancheta premergătoare unui nou proces, a cărui sentinţă fusese deja pronunţată.
Moartea lui Stalin este evenimentul politic al anului 1953 care determină plecarea grupului de tineri târgşoreni la Gherla, unde situaţia era mult mai detensionată, majoritatea deţinuţilor ieşind din teroarea care îi abrutizase în timpul reeducărilor. Aici îl întâlneşte pe părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, care încă mai purta în suflet tarele supliciilor de la Piteşti. Şederea la Gherla este scurtă. Fără explicaţii, în miez de noapte, cu lanţuri la picioare, Virgil Maxim este urcat în autoduba închisorii şi dus la Văcăreşti. O nouă întâlnire cu moartea – Văcăreştii fiind închisoarea deţinuţilor grav bolnavi. Străin de frică sau de deznădejde, Maxim se identifică cu suferinţa fiecărui muribund. „Mulţi oameni mi-au murit pe braţe la Văcăreşti. (…) În fiecare dintre cei ce pleacă, mă văd pe mine. Îngropându-l, mă îngrop cu el. Intrând cu el în groapa morţii, el în chip real, cu trupul, eu în chip figurat, duc pentru el şi pentru mine rugăciunea înaintea Judecătorului, cerşind mila pentru îndreptăţirea existenţei lui şi a mea în eternitate în vederea îndumnezeirii” .
În acelaşi timp continuă demersurile anchetei în vederea desfăşurării procesului reeducării, o altă mascaradă prin care Securitatea urmărea să pună acţiunile de exterminare de la Piteşti şi Gherla pe seama deţinuţilor legionari. La proces, Virgil Maxim este întrebat şi el pe care dintre acuzaţi îi cunoaşte. Încearcă să explice judecătorului că niciun agresor nu l-a bătut în calitate de deţinut, din motive personale, ci că toţi au acţionat în calitate de securişti, din motive politice şi religioase. Fiindu-i refuzat accesul la consemnarea grefierului, Maxim refuză să mai răspundă la întrebări.
Peste câteva zile este transferat la Aiud. Aici, iarna groaznică din 1957-1958, „frigul şi izolările puneau la pământ oamenii cei mai rezistenţi” , iar în primăvară se declanşează prigoana instituită de colonelul Crăciun la care deţinuţii se opun prin greva foamei. Peste două sute de deţinuţi legionari – printre ei şi Virgil Maxim – sunt trimişi disciplinar la Gherla, fiind caracterizaţi în scriptele ofiţerului politic mistici, ideologi şi intransigenţi.
Alături de Marin Naidim, Ioan Ianolide, Mircea Finichiu, este introdus la zarcă, cu un regim mai aspru ca la Aiud. În vara anului 1959, sunt readuşi la Aiud unde acţiunea de reeducare a colonelului Crăciun îmbracă o formă nouă, cea a şedinţelor şi discursurilor ideologice la care fiecare deţinut era constrâns să-şi facă public demascarea. Cei potrivnici administraţiei erau trimişi la zarcă: „Regimul în zarcă în ultimii doi ani, 1962-1964, a fost draconic. Iarna nu exista încălzire, îmbrăcămintea era sumară. (…) Singura poziţie admisă în afară de statul în picioare, era şezutul pe marginea patului cu mâinile pe genunchi. Oamenii se prăbuşeau rând pe rând…”
„În iarna 1963-1964 de la 1 decembrie până la 1 martie am fost ţinut într-una din celulele reci. Nu pot da o explicaţie cum a fost posibil să rezist în starea de slăbiciune în care mă aflam. (…) Tot timpul mă rugam şi cântam psalmi. Nu-mi era frig, nu răcisem, nici măcar un strănut. Mă deşteptam proaspăt la suflet şi la trup, deşi mai toată noaptea o petreceam în priveghi” .

cu sotia si fetitaEliberarea, cu Hristos la limanul mântuirii
„Aştept Învierea, aştept Arhanghelul zorilor”
La 29 iulie 1964, Virgil Maxim gustă din bucuria eliberării, clipă umbrită de îngrijorarea pentru viitorul necunoscut care îi stă în faţă. Îşi regăseşte părinţii în viaţă şi în tihna căminului natal începe să scrie poemele isihaste pe care le-a purtat în memorie atâţia ani de detenţie.
Va duce o viaţă urmărită pas cu pas de Securitate. Se va căsători şi va convieţui într-o familie creştină cu Petruţa Maxim, cu care va avea o fiică, Tatiana. Câţiva ani va funcţiona ca profesor, dar va fi scos din învăţământ, nefiindu-i tolerate preocupările de a da elevilor o educaţie creştinească. Va munci ca necalificat, până la calificarea în meseria de zidar, fiind mereu hărţuit de Securitate. Abia la 48 de ani i se permite să susţină examenul de bacalaureat. Şicanat încontinuu de autorităţi, silit să bată mereu la uşi care nu se deschid, hotărăşte să se dedice exclusiv educaţiei fiicei sale.
După 1989, va fi încurajat de camarazii de suferinţă să editeze două lucrări de excepţie: Nuntaşul cerului – poeme creştine cu isihaste, izvorâte din harul poetic pe care l-a valorificat în chip desăvârşit şi Imn pentru crucea purtată – socotită printre primele cărţi de memorialistică despre închisorile comuniste – în care „Virgil Maxim, în smerenia lui, ni se prezintă doar ca un mic şi neînsemnat hagiograf, care a primit porunca nevazută să înscrie în veac un semn de laudă şi mulţumire pentru darul de a fi fost contemporan cu aceste încercări prin care a trecut neamul românesc” .
Pe 19 martie 1997 se descătuşează din legăturile trupului trecător şi îşi ia zborul către cămara Mirelui ceresc… „Ah, Doamne, iată-mă aici la ceasul comorilor / Îmbrăţişându-mi durerea sub lespezi de patimi şi chin / Aştept Învierea, aştept Arhanghelul zorilor / În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin” .

(articol preluat din Revista ATITUDINI Nr. 33)


  • ADĂUGIRE LA ARTICOLUL DESPRE CRUCEA LUI BAPHOMET ȘI TEMPLIERI:

    OBSERVAȚII FINALE: LEGĂTURI ÎNTRE MASONII TEMPLIERI ȘI FILMUL ,,RĂZBOIUL STELELOR”

    Regizorul iudeo-mason Steven Spielberg nu a avut întâmplător ca sursă de inspirație pe cavalerii templieri (puternicul și cunoscutul ordin catolic și militar al călugărilor-luptători) precum și războiul rece dintre URSS și SUA, când a realizat celebrul serial din anii 80 ,,Războiul stelelor”. Suntem convinși că nu s-a referit la astrele din univers, ci în substratul acestei pelicule cinematografice regăsim redat de fapt conflictul dintre cele două federații statale, adică în mod simbolic între însemnele sau stelele de pe drapelul lor.
    La o cercetare mai atentă, ceea ce ni se sugerează în acest film cu exact 6 episoade este destul de străveziu. Mai observăm că în film templierii viitorului apar sub denumirea de cavalerii Jedi (prin denumirea însăși fiind o trimitere la evrei și iudaism!), care sunt eroii ce luptă ca rebeli pentru libertate și democrație (capitalistă și masonică în esență) împotriva despotismului Imperiului (desigur sovietic la acea dată)…
    Filmul încearcă să redea fictiv concurența destul de acerbă dintre cele două ramuri masonice: cea capitalistă și cea comunistă în lupta lor pentru supremația mondială. Astfel observăm cum înving când unii, când alții așa cum se schimbă și în SUA puterea mereu între cele două mari partide. Fiind un film făcut de americani, în mod evident și necesar capitaliștii corporatiști apar ca eroii pozitivi și reprezintă Forța Binelui în luptă cu Forța întunecată…
    Nu întâmplător apare în film folosirea de către cavalerii Jedi a telekineziei (mișcarea obiectelor cu puterea gândului) și sabia laser (inspirată probabil de la sabia de foc a Sfântului Arhanghel Mihail, care i-a izgonit din rai pe îngerii căzuți). Iar satanismul mai transpare și din prezentarea multor creaturi care mai de care mai hidoase și caraghioase de pe unele planete. De ce apar acestea? Pentru că este un fim science-fiction și totodată despre Dumnezeu, Creatorul întregului univers și al tuturor făpturilor nu se spune absolut nimic…

  • Posted by evtodiev On 21 martie 2015

    Off topic:
    Un nou episod tradus din documentarul rusesc despre Viața Cuviosului Paisie Aghioritul (partea a III-a): Cuviosul Paisie Aghioritul. Pustnicul din Sinai

  • UN DOCUMENT SENZAȚIONAL PENTRU ÎNȚELEGEREA ISTORIEI RECENTE A ROMÂNIEI ȘI DEMASCAREA MASONERIEI COMUNISTE (,,REVOLUȚIA” DIN 1989, CEAUȘESCU ȘI LOJA P2 etc), dar SUB MENȚIUNEA că acesta trebuie studiat pe îndelete pentru că aparține concurenței, masoneriei capitaliste… Sunt spuse foarte multe adevăruri dar care sunt neadevărurile, aceasta este marea problemă… Îl recomand numai celor care au citit mai mult despre masonerie și comunism…

    http://ro.scribd.com/doc/32569625/Raport-Final#scribd

  • Față de masonii bolșevici (comuniști, atei și filoruși), masonii capitaliști vedem că se arată patrioți, religioși și de dreapta. Vorbesc chiar puțin de Dumnezeu. Folosesc și ei formula ,,Așa să ne ajute Dumnezeu!” rostită și de parlamentari. Iar pe documentul acesta, chiar înainte de nume și semnătură apare… crucea lui Baphomet…
    Este limpede că odată ce România a intrat cu drepturi ,,depline” în UE, se impunea aruncarea balastului comunist. Începuse pe 16 decembrie 2006, când Traian Băsescu, prieten bun se pare cu evreii sioniști, a citit Raportul de condamnare a comunismului (tot un raport ca și acesta), în care la un moment dat comunismul este acuzat că i-a prigonit și pe SIONIȘTI… Și nu întâmplător Comisia de Investigare a Crimelor Comunismului fusese condusă de un sionist evreu Vladimir Tismăneanu. Traian Băsescu a fost se pare un instrument foarte util în mâna sionismului internațional, ca și Monica Macovei, Vasile Blaga…

Post a Comment

(required. But it will not be published)