Acasă » „Unica posibilitate de a da chip omului de azi este jertfa, după exemplul contemporan al Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa” – de Sergiu Ciocârlan


„Unica posibilitate de a da chip omului de azi este jertfa, după exemplul contemporan al Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa” – de Sergiu Ciocârlan


p-Calciu-759x1024Părintele Gheorghe Calciu şi cele 7 Cuvinte către tineri – punte între generaţii
A rânduit Domnul să scriu încă o carte! O carte despre Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, model de bărbăţie duhovnicească şi de rezistenţă a Bisericii în vreme de prigoană. Mă minunez de purtarea Sa de grijă, fiindcă eu însumi aveam mare nevoie de ea. Dl. Costion Nicolescu îmi mărturisea, referitor la o carte publicată în aprilie, anul acesta, Literatura în lumina Ortodoxiei, că este un copil tare reuşit. Păstrând analogia, consider că Mărturisitorul de care vă temeţi este o minune de copil ce se naşte într-un moment foarte important al vieţii mele. Pentru mine este o bucurie, mai mare, cel puţin acum, decât bucuria care m-a însoţit la apariţia celorlalte cărţi. Nu am uitat de ele, ci participăm laolaltă la evenimentul minunat.
Despre ce este vorba mai exact într-o carte de aproape 500 de pagini? Părintele Gheorghe Calciu este surprins într-un decupaj ce vizează perioada martie-aprilie 1978, adică timpul în care îşi redactează cele şapte Cuvinte către tineri şi pe care le susţine în faţa elevilor seminarişti de la Seminarul Radu-Vodă din Bucureşti. Pornesc de la presupunerea că aceste Cuvinte nu vă sunt cunoscute. Ce importanţă au ele? Ce mai pot spune astăzi? Au trecut, iată, aproape patru decenii de când au răsunat aceste predici în biserica mănăstirii Radu-Vodă: la ce bun să le mai auzim şi noi astăzi? Nu trăim cumva alte vremuri? Am încercat să intru în logica unui cititor obişnuit, a unui cititor care vrea să fie lămurit cu privire la Cuvintele acestea. Merită citite? Din punct de vedere istoric, ele par anacronice. Astfel de fapte nu se mai petrec astăzi, în sensul că nu se mai dărâmă bisericile, Securitatea nu mai ameninţă din umbră, există libertate etc. De altfel, suntem tot mai mult şi mai des trimişi spre context. Este adevărat, contextul are un rol important în descifrarea sensului acestor Cuvinte, dar cu o condiţie: contextul să nu devină justificare pentru o gândire reductivă. Pentru a nu se întâmpla lucrul acesta, este nevoie de o delimitare: pe de o parte, există un plan socio-istoric, care poate fi reconstituit (contextul), iar pe de altă parte, este momentul uluitor de curaj şi atitudine care a marcat întreaga istorie ulterioară, iar consecinţele acestui act ajung până la noi şi trec dincolo.
În acest sens, istoria este o unitate, ceva nefragmentat: Duhul întinde punţi şi uneşte. Cuvintele acestea nu sunt nişte simple spuneri. Părintele însuşi mărturiseşte undeva că ele sunt adevărate revelaţii care i se dădeau de sus cu puţin timp înainte de miercuri, atunci când, seara, în timpul Postului Mare din anul 1978, se adresa tinerilor seminarişti. Consider că sub semnul acestor Cuvinte se leagă istoria de atunci cu aceasta de azi. Să stăm puţin şi să medităm asupra sensului profund pe care îl dezvoltă gestul Părintelui Mărturisitor Gheorghe Calciu în lumea noastră, în viaţa noastră. Poate că aceste Cuvinte ar fi trebuit reluate şi analizate atent, fiindcă în ele se găseşte posibilitatea noastră, a românilor, de a fi liberi. Posibilitatea de nu mai fi batjocoriţi de atâţia care zic că noi suntem laşi, că noi nu suntem ca grecii sau ca sârbii, că noi tăcem şi plecăm capul, că noi suntem cuminţi, prea cuminţi şi nu sărim imediat la război. Există în istoria noastră recentă gesturi şi atitudini marcante pentru conştiinţa întregii Românii. Nu zic că sunt uitate, dar sunt neaprofundate. De cei care sunt casapii acestei ţări, sunt marginalizate, banalizate, iar de către cei care suferă într-o Românie încătuşată astăzi, sunt insuficient însuşite. Vorbesc de Cuvintele Părintelui Calciu, vorbesc de testamentul uluitor al lui Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi!”, vorbesc de îndemnul lui Radu Gyr: „Ridică-te, Gheorghe, ridicăte, Ioane!”. Cum să fie înţelese acestea toate? Care să fie atitudinea noastră? Ce vom căuta şi ce vom găsi uitându-ne în adâncul acestor Cuvinte?
Sunt sigur că aceste Cuvinte nu sunt date nouă întâmplător. Există în ele ceva compatibil cu fiinţa noastră, ceva potrivit vieţuirii noastre în dorinţa de a-I urma lui Hristos. Nu mă voi referi la acestea toate, ci doar la Cuvintele Părintelui Calciu, cu toate că, implicit, căutând calea în aceste Cuvinte pătrundem esenţa tuturor răspunsurilor lui Dumnezeu către noi, românii. Istoria noastră este un dialog cu Domnul, dar din puţina dispoziţie de a asculta pe Domnul, nu reuşim să înţelegem istoria. Văicăreala cotidiană, sudalma, cârteala consistentă, toate acestea nu fac decât să confirme abandonul nostru. Şi, totuşi, nu este asta calea. Înţeleg foarte bine dificultatea asumării Cuvintelor astăzi. Este foarte greu să pretinzi după o biată lectură că ai găsit în Cuvinte ceva care te-a ţintuit. Fiindcă în aceste Cuvinte este multă durere, nu se poate atinge frecvenţa lor până când inima ta nu e dispusă să vibreze întru aceeaşi stare. Dispoziţia lăuntrică de a primi Cuvintele poate face dintr-o biată lectură o cale mântuitoare. Dar ai nevoie de multă iubire ca să poţi simţi acea durere şi să strigi Cuvintele în inima ta. Încă o dată spun: este o descoperire de la Dumnezeu ceea ce i s-a întâmplat Părintelui Calciu.

„În Cuvintele Părintelui Calciu am văzut că această cale a răstignirii este în vâna poporului român”
Atunci când Părintele era gata să renunţe, pentru că aceasta este atitudinea omenească, Dumnezeu i-a trimis pe acei tineri care l-au întărit şi l-au convins să poarte lupta mai departe. Încerc să pătrund sensul adânc al curajului Părintelui, un sens care s-a ascuns multora astăzi. De aceea şi Cuvintele li se par vagi, nedepline. Lucrurile stau în felul următor: Părintele a reuşit să depăşească în sus noianul de atitudini omeneşti într-un moment în care de peste tot veneau ameninţări, îndemnuri la cuminţenie, smerenie, ascultare. A rezista într-un astfel de context, total defavorabil luării unei decizii răscumpărătoare, ţine de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Curajul său nu este memorabil – ar fi prea puţin spus –, ci este o trăsătură definitorie a poporului român. Clătinându-se conştiinţele, Domnul a trimis semn că aceasta este calea.
Să vedem clar acest parcurs al nostru într-o lume încurcată şi întârziată în atitudini omeneşti. Suntem educaţi să primim gândul că timpul nostru nu mai suportă o astfel de atitudine. Dimpotrivă, îi este mai necesară ca oricând. Să legăm firul istoriei şi să vedem că lumea noastră s-a configurat datorită jertfelor, a curajului martirilor de a-şi pune viaţa pentru noi. Consecinţele actelor martirice se prelungesc în noi, în fiinţa noastră. Nu trebuie să curmăm aceste consecinţe, ci să ne lăsăm călăuziţi de ele. În Cuvintele Părintelui Calciu am văzut că această cale a răstignirii este în vâna poporului român: curajul de a spune cuvântul care ţine în sine curajul de a te lăsa oricând răstignit pentru ca viaţa cuvântului să nu piară. Puţini au înţeles la vremea respectivă forţa de pătrundere a acestor Cuvinte. Notele informative relevă faptul că setea de libertate care sălăşluia în Cuvinte i-a făcut să scape situaţia de sub control. Urmările atitudinii Părintelui Calciu nu au putut fi apreciate just de către autorităţile care controlau absolut orice. Deşi Părintele Calciu era în închisoare, afară, în colivia mare, se produceau anomalii. Cuvintele lucrau. Gestul de curaj dospea.
Dar consecinţele Cuvintelor nu se limitează la contextul acela. Noi înşine devenim oameni în contextul lor, deoarece contextul duhovnicesc al Cuvintelor este mai generos decât orice context istoric. Nu gândesc separat segmentele de istorie, ci, cuprinzând în mine însumi sensul Cuvintelor, străbat prin toate acele contexte unificându-le, fapt imposibil din punct de vedere logic. Avem, totuşi, un singur Domn, şi credem Lui ca unui Împărat şi Dumnezeu. El este Cel Care a i-a dat Părintelui Calciu puterea Cuvintelor. Puterea mărturisitoare este inconfundabilă: ne adună de peste tot de pe unde ne-au risipit laşităţile noastre, fricile, slăbiciunile, nesinceritatea, amânarea. Nu trebuie interpretate ca fapt istoric izolat, ci ca paradigmă duhovnicească. Tot ce-i duhovnicesc este ieşit din comun, miră, surprinde. Curajul Părintelui nu este bravură, ci partea nobilă din noi care se revoltă împotriva a ceea ce este urât, încătuşat, prihănit, autosuficient.
Ar trebui să înţelegem fiecare cât de importante sunt Cuvintele astăzi. Simt în mine însumi că, dacă aceste Cuvinte n-ar fi fost spuse, tragedia României ar fi fost fără ieşire. Cu mucenicia Sfinţilor Brâncoveni e la fel. Cu fiecare Sfânt reuşim să ne închipuim pe noi înşine. Cine suntem noi? Am fi putut oare să ştim fără aceste răspunsuri minunate? Este firesc să cred că eu sunt ceea ce sunt datorită acestor Sfinţi, acestor Mărturisitori întru care Domnul a binevoit. A sosit vremea să pătrundem sensul adânc al Cuvintelor, să intrăm în contextul lor: un teritoriu aspru, plin de lupte şi de răni. Poate că suntem mai puţin pregătiţi ca niciodată să rezonăm la aceste Cuvinte, dar ne vom proba în focul lor. Vine timpul – şi a început deja – să mulţumim Domnului că ne-a dat, prin Mărturisitorul Gheorghe Calciu, Cuvinte vii.
Am scris cartea Mărturisitorul de care vă temeţi, fascinat de aceste Cuvinte, în care am văzut un curaj rar şi preţios: curajul de a nu tăcea atunci când de peste tot apasă teama. Nu am cum să nu mă gândesc la faptul că această carte ar fi fost imposibil de gândit în spaţiul cultural românesc din perioada de dinainte de ’89, din cauza fricii care era sistematic inoculată cetăţenilor RSR. Astăzi, paradoxal, pare şi mai greu de imaginat, fiindcă maladia aceasta a fricii a degenerat într-o puzderie de frici şi angoase care mişcă prin fire invizibile păpuşile gândurilor noastre, sugerându-le sensuri ce par a fi normale, fireşti, propunând o identitate-mutant: cea a omului fără chip. În mod real, unica posibilitate de a da chip omului de azi este jertfa, după exemplul contemporan al Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Cartea aceasta vine în ajutorul tinerilor de acum (pe umerii cărora este îngrămădit în mod furibund compromisul) prin restituirea imaginii unui Preot Mărturisitor care a spus NU compromisului, refuzând „tăcerea”, „cuminţenia”, „ascultarea”, „smerenia” pe care le-a denunţat ca slugărnicie, servilism şi obedienţă, adică tocmai neajunsurile societăţii româneşti de astăzi care are nevoie să fie primenită cu o atitudine demnă, curajoasă, de către o generaţie tânără pe care Hristos o aşteaptă să fie gata să sufere pentru Adevăr.

„Anii de comunism au germinat acest flagel al gheboşeniei”
Cititorul este pus în situaţia de a alege în ce sens poate să-şi edifice gândul, lumea lăuntrică, viaţa. Poate să fie un om, un erou, un mărturisitor al Adevărului, al libertăţii, un sfânt; sau poate să fie un ipocrit, un laş, un defector, o slugă. De fapt, aici este cheia înţelegerii situaţiei în care ne găsim astăzi noi, românii. Anii de comunism au germinat acest flagel al gheboşeniei care s-a răspândit neverosimil de eficace în societate, dictând realitatea zilei, actualitatea aceasta insuportabilă. După 1989, programul de pauperizare a ţării a fost atât de bine articulat, încât verticalitatea şi-a rupt spinarea în chingile lui. Stăpânii recenţi ai României sunt asiguraţi tot timpul de sociopsihologi (plătiţi cu sume de neimaginat pentru omul de rând) că sărăcia demoralizează, debilizează, dospeşte aluatul acru şi stătut al laşităţii, al poltroneriei. Îmi amintesc de felul în care mergea Mara, celebrul personaj al lui Slavici din romanul cu acelaşi nume, când n-avea bani: cu capul în jos, privirea plecată, adusă de spate şi cum mergea Mara atunci când a dobândit stabilitate financiară: călcând mai rar şi ţinându-se drept.
Astăzi, noi, românii, suferim mai mult decât oricând bătaia de joc făţişă a celor ce se cred şi s-au înfiinţat aici ca stăpâni ai noştri. Eu nu-i cunosc pe aceştia şi nu ştiu de unde vin! Durerea este că oamenii devin docili şi acceptă compromis după compromis, temându-se de izolare. Vor să fie cu cei mulţi. Dar cei mulţi, iată, sunt mânaţi cu biciul către staulul concentraţionar şi România e cu capul pe masă. Aşa se negociază cu noi: ca şi cu nişte câini, ca şi cu nişte animale. Ni se trânteşte bocancul pe grumaz şi dialogăm. Ei se răstesc la noi şi noi horcăim agonic. Speculând cuminţenia şi echilibrul acestui popor, îşi permit să fie legiuitori. Este o inflaţie de smerenie, o smerenie prost înţeleasă, prin care suntem siliţi să ne încovoiem tot mai mult. Biserica este atacată sistematic şi i se porunceşte să se integreze cât mai rapid într-o societate guvernată de minorităţi. Şcoala este îngropată efectiv în dosare, tabele şi analize şi profesorii sunt umiliţi printr-un plan de remunerare mizerabil. Sistemul de educaţie este solicitat agresiv şi profesorul se transformă din zi în zi într-un sclav pe plantaţie, înrobit de tot felul de dispoziţii aberante. Sistemul de sănătate a fost vândut şi noi trebuie să suportăm înregimentarea într-un nou sistem, pe cât de electronic, pe atât de parşiv. De ce? Cunosc mulţi oameni care refuză această îndobitocire, această înrolare nesilită în rândul celor ce vor trage la galere până la ultima suflare.

„Nu mai poţi fi om după ce ai anchilozat cu întreaga fiinţă în poziţie patrupedă”
N-avem ce face??? Ba da. Cu siguranţă avem de dat un răspuns mai devreme sau mai târziu. E timpul să învăţăm să pierdem. Să avem curajul să pierdem în ordinea aceasta pământească, lumească şi să câştigăm în planul conştiinţei. Nu suntem slugile nimănui! Cine are de gând să slugărească şi să se umilească la nesfârşit în faţa vremurilor ce vin tăvălug peste noi, s-o facă ţinând seama că umanitatea nu este o joacă: nu mai poţi fi om după ce ai anchilozat cu întreaga fiinţă în poziţie patrupedă. Sunt perfect conştient că Părintele Gheorghe Calciu ne învaţă să intrăm de-a dreptul în război, fără timorări, fără ezitări, fără regrete, ci cu bărbăţie, privind moartea în faţă, căci asta învăţăm din cartea aceasta: să murim nouă, adică visurilor noastre de ţărână, gândurilor slabe şi lesne de clătinat, lumilor noastre populate de temeri şi frici. Eu vreau să fiu liber, indiferent de consecinţele pe care le implică gestul meu. Nu vreau să tremur pentru un biet serviciu sau pentru că nu mai exist ca asigurat al CAS. Fiecare acţionează potrivit conştiinţei sale. Înţeleg libertatea ca luptă neîncetată cu propriile-mi patimi. Înţeleg libertatea ca luptă aprigă pentru cuvântul viu. Înţeleg libertatea ca delimitare clară de toate ameninţările acestei lumi, murind ei.
Nu poate să nu mă doară faptul că li s-a dat voie ucigaşilor să intre la noi în ţară şi să ne căsăpească. De aceea nu pot tăcea, de aceea mă rog, de aceea scriu. Şi eu, citind un cuvânt, un rând, o pagină, pot duce viaţa asta mai departe. Nimic nu-i uşor, fiecare pas e-o suferinţă. Dar, citind, poţi purta povara încă o zi, încă o săptămână, toată viaţa. Consider că Părintele Gheorghe Calciu este o tipologie vie, o definiţie a gândirii şi a rostirii româneşti tot mai urgisită, tot mai condamnată la dispariţie, deoarece există în ea o putere răscumpărătoare, un duh de restaurare a fiinţei româneşti care nu convine stăpânilor de azi. Războiul întru cuvânt îi înciudează pe cei ce produc subcultură a Duhului în serie. Oameni fără nume, fără atitudine, fără conştiinţă. Orice atitudine, orice împotrivire sau nealiniere se converteşte pentru stăpânii recenţi ai României într-un semnal de alarmă: nu cumva sclavul să se răscoale.
Închei, mărturisind că port deschis o luptă care nu are cum să se sfârşească până când toţi aceşti pretinşi stăpâni ai sufletului românesc nu vor abandona agenda lor mârşavă şi nu ne vor vorbi aşa cum merităm. Ne vor vorbi ca unor oameni, îi vom respecta şi le vom arăta bunăvoinţă. Ne vor porunci ca unor sclavi, îi vom ameninţa şi noi: în cuvânt şi în faptă.


Post a Comment

(required. But it will not be published)