Acasă » Articole » Preotul Ilarion V. Felea – martirul şi mărturisitorul lui Hristos ( +18 septembrie 1961, Aiud)


Preotul Ilarion V. Felea – martirul şi mărturisitorul lui Hristos ( +18 septembrie 1961, Aiud)


Sfintitul Marturisitor Ilarion FeleaMărturiile câtorva dintre cei ce l-au cunoscut şi i-au fost ucenici, vin să ne întărească convingerea că părintele Ilarion este nu numai un înalt scriitor al treptelor de desăvârşire spirituală, ci şi un trăitor al lor.
Din mărturisirea domnului Ioan Felea, fiul Părintelui Ilarion, aflăm că Părintele Ilarion era devotat trup şi suflet slujirii preoţeşti; că şi-a educat familia, soţia şi cei doi fii (dintre care unul a murit la o vârstă fragedă), într-o atmosferă culturală şi profund religioasă. Aflăm că părintele era de o verticalitate morală neîntrecută, făcându-se model nu numai familiei, ci şi tuturor elevilor şi studenţilor, care-l îndrăgeau mai mult decât oricare dintre profesori. Domnul Ioan şi-l aminteşte cel mai bine pe Părintele stând pe scaun la maşina de scris, unde petrecea ore în şir, uitând să mai şi doarmă. Activitatea scriito¬ri¬ceas¬că nu-l împiedica însă să slujească zilnic slujbele din cultul liturgic, la catedrala episcopală din Arad, să spovedească atâta tineret, să se implice şi activ în formarea lor, prin nenumăratele conferinţe pentru elevi şi studenţi, organizate de Prea Sfinţitul Episcop Dr. Andrei Magieru. Şi cine nu alerga la Catedrala din Arad pentru a asculta predicile Părintelui Ilarion, care copleşea pe toţi cu darul său oratoric? Ce trăgea această mulţime de tineri, dacă nu harul lui Hristos care sălăşluia în acest ilustru bărbat? Aceşti tineri erau atraşi de cuvântul Părintelui, care însufleţea inimile lor să săvârşească faptele evanghelice, să săvârşească sfinţenie. Mulţi au darul vorbirii frumoase, dar puţini au darul şi de a întări voinţa şi schimba inimile celor ce îi ascultă. Această mulţime de tineret care-l asculta şi-l urma în toate pe părintele Ilarion, a fost pricina invidiei şi urii regimului ateist, care în anul 1958, îl arestează şi este condamnat în 1959 la 20 de ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru „acti¬vi¬tate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”.
Iată mărturia uneia dintre ucenicele foarte apropiate Părintelui Ilarion, Maica Patricia Codău: „Ultima slujbă la care a servit Părintele Felea a fost cea din 15 august 1958, la care a fost invitat şi diaconul Teodor Damşa, pe care Maica Zamfira ni l-a recomandat ca viitor episcop, Prea Sfinţitul Andrei Magieru fiind bolnav. După predica foarte bine do¬cumentată a Părintelui Damşa, Părintele Felea a intervenit, spunând: «Deşi părintele diacon a vorbit foarte bine, eu totuşi ţin să mai adaug în le¬gătură cu sectele, că sectanţii au desfiinţat preoţia şi au înfiinţat preoţia, au desfiinţat tradiţia şi îşi formează propria tradiţie». A vorbit cu atâta însufleţire încât a animat întreaga asistenţă.
La scurtă vreme, Părintele Felea a fost arestat împreună cu cei care au slujit la Mănăstirea Gai.
Episcopia, la insistenţele împuternicitului a organizat o şedinţă fulger, în cadrul căreia a transmis o telegramă con¬du¬cerii statului de atunci, prin care se desolidarizau de activitatea acestor preoţi, la care eu am declarat că nu mă desolidarizez deoarece activitatea lor a fost pur creştină, morală, teologică, conform sfintei tradiţii ortodoxe româneşti.
La proces, Părintele Felea a fost condamnat pentru că nu a ţinut seamă de dispoziţiile politice, care se refereau la in¬clu¬de¬rea în cadrul predicilor a luptei pentru pace. Martorul acuzator, fostul student, finul şi fiul duhovnicesc al Părintelui Felea, a declarat la proces că Părintele Felea n-a predicat pentru lupta pentru pace, iar Părintele s-a apărat spunând că el a pro¬po¬văduit pacea creştină şi pacea în Hristos, în familie şi societate”.
Din mărturia unui alt ucenic, fratele Moise Velescu, preşedintele Oastei Domnului pe ţară, aflăm că Părintele Ilarion, cu puţin timp înainte de a fi arestat, a cerut audienţă la Securitate „şi le-a spus tot ce avea să le spună, cerându-le să-l lase în pace, prevenindu-i că, din faţa sfântului altar, el nu se va ocupa de colectivizare. «Eu, zicea Părintele, le-am spus că, în momentul când am fost sfinţit de preot şi mi s-a pus în mână Sfânta Scriptură şi Sfânta Cruce, am făcut un sfânt legământ şi o sfântă promisiune, că din faţa sfântului altar, aşa cum vorbeşte Domnul Dumnezeu voi spune oamenilor, şi nu cum spun alţii». Parcă o aud, şi mă-nfior, clara şi hotărâta sa voce: «Frate Moise, ştiu urmările şi ştiu ce mă aşteaptă, dar eu sunt preot, un slujitor al lui Hristos, sunt un trimis al Lui cu o misiune precisă şi clară: să trăiesc ca El şi despre El le vor¬besc oamenilor şi eu de El vreau să ascult! Fie voia Lui!»”.
Astfel, penitenciarul Aiud avea să primească într-însul, pe lângă atâţia alţii, un alt mare nevoitor, teolog şi trăitor al vieţii filocalice, Părintele Ilarion Felea. Aici se nevoieşte împreună cu prietenul său, Părintele D. Stăniloae şi cine nu se desfăta ascultând distinsele lor convorbiri religioase? Prieteni şi coliturghisitori în binecuvântatul Aiud care, sfinţit prin sângele şi nevoinţele nenumăraţilor mărturisitori, a devenit biserică sfântă a lui Hristos, Părintele Felea şi Părintele Stăniloae au devenit mentorii şi principalii duhovnici ai tuturor deţinuţilor din Aiud, încât putem spune că era ca o obşte într-un singur duh de cre¬dinţă şi dragoste frăţească şi probabil, „mănăstirea” Aiud a fost cea mai mare realizare a spiritualităţii româneşti. Despre Părintele Felea ne mărturiseşte şi părintele Ioan Sabău din Hunedoara, cu care a pătimit împreună la Aiud, că Părintele Ilarion era cel mai evlavios preot liturghisitor, ce emana duhul lui Hristos, astfel încât, „duhul lui de rugăciune antrena toată obştea la simţirea cu inima, participarea la slujbă”. La Aiud, Părintele D. Stăniloae i-a spus Părintelui Sabău următoarea mărturisire, direct şi personal: „Părintele Ilarion Felea m-a depăşit”, prin această afirmaţie referindu-se la trăirea şi viaţa lăuntrică a Părintelui Ilarion.
Vedem, aşadar, că Părintele Ilarion Felea nu numai ştie să vorbească frumos despre Dumnezeu şi căile de accedere spre unirea cu El, ci este şi un adevărat trăitor al vieţii creştine desăvârşite.
Părintele Oprea Crăciun, prin mijlocirea căruia am publicat opera monumentală de P,r Ilarion: Spre Tabor (publicată de mănăstirea noastră în 4 volume), i-a fost ucenic devotat şi apologet al operei şi învăţăturilor sale. Redăm aici sincera şi preţioasa sa mărturisire: „Mă preocupă publicarea acestei opere a Părintelui Ilarion, ca o datorie sacră, încredinţată Părintelui Tudor Damian din Arad, împreună slujitor la Catedrala din Arad, după des¬fiin¬ţarea Academiei Teologice, al cărei rector era, până în 1948, şi împreună vieţuitor şi mărturisitor… şi la «universitatea» din Aiud.
Părintele Tudor Damian, onorându-mă, mai ales după anul 1993, cu cinstea de a-i fi confident, mi-a mărturisit ur¬mă¬toarele: «Slujind la rând, împreună la Catedrală, şi apreciindu-i talentul, cunoştinţele şi trăirea simţită la serviciile divine, l-am rugat să-şi rezerve tot timpul pentru scris, obligându-mă, împreună cu ceilalţi confraţi, între care şi Părintele Bogdan Petru, să-l înlocuim în săptămâna sa de serviciu… Şi a scris.
În 1958 am fost arestaţi. Ancheta se făcea acum altfel decât în 1948-49, când îţi scriai tu declaraţia, sub presiunea maltratării, ci, anchetatorul scria răspunsul la interogatoriul ce ţi-l făcea. Părintele Ilarion nu semna niciodată scrisul ace¬luia, dacă nu era fidel cu declaraţiile Părintelui, riscând orice presiune fizică. Acuza a fost următoarea: Ai ştiut că în 1948 Biserica a fost desprinsă de stat, şi totuşi ai continuat să faci religie cu tineretul în biserică, antrenându-l într-un număr deo¬sebit de mare; de ce ai făcut-o? Acesta a fost actul de acuzare.
În închisoare m-a rugat, ca, scăpând, la vremea ei (ştiind că va muri), să-i public manuscrisele»
Părintele Tudor, înainte de a trece la cele veşnice, ştiind că Ioan Felea (fiul) n-a reuşit să găsească înţelegere nici la Bucureşti, nici la Arad spre a le publica, m-a rugat să urmăresc desfăşurarea acestei preocupări, ştiind că Părintele Ilarion m-a acceptat să-i fiu fiu duhovnicesc, mai ales din mai 1956, când, venind de la Aiud, n-am mers acasă, în Bihor, până nu m-am spovedit într-o după-amiază întreagă şi a doua zi până la rugăciunea Tatăl nostru din timpul Sfintei Liturghii… Şi apoi până cu o săptămână înainte de a fi arestat în 1958.
Dea Domnul ca toţi cei ce vor gusta şi urma Spre Tabor, să antreneze tot neamul creştinesc la trăirea în Hristos şi la sfintele slujbe în sfânta Biserică, şi în viaţa lor şi a noastră de zi cu zi”.

Cum a murit Pr. Ilarion Felea
O înmormântare la Aiud

Era prin anii 1960-61, în celularul din Aiud. Într-o zi se anunţă prin toate formele de mass-media din puşcărie, morse la perete şi calorifer: A murit Părintele Ilarion Felea.
Cine nu-l cunoştea pe Părintele Felea din Aiud? Toţi ştiam, unul de la altul, că a fost profesor la Academia Teologică Ortodoxă din Arad şi mie mi-a fost profesor şi mai ales pedagog. Îl cunoşteam noi bihorenii şi arădenii, îl cunoşteam sibienii şi bucureştenii şi mai ales Academia Română care i-a premiat cărţile. A fost un predicator de performanţă la Catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La Catedrală, credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă predica lui din ziua aceea.
La Academia teologică catedra lui se transforma în amvon; avea şi o voce baritonală care te cucerea. Douăzeci de stilouri aşterneau pe caiet, toată lecţia din ziua aceea. Fizic, era o figură impunătoare de bărbat, faţa încadrată de barbă arăta ca un cap de efigie, era generos şi comunicativ, de aceea era simpatizat de toţi.
Era moţ la rădăcină, de pe valea Crişului Alb, poate că şi aceasta i-a dat destinul înalt pe care l-a avut. La manifestări şi diferite ocazii, îl invitau unii şi alţii:
– Părinte, cântă-ne ceva din ale Iancului!
Şi cânta tărăgănat şi duios şi te ducea pe meleagurile Iancului şi ale lui Horea, în vremile de vrednicie ale moţilor.
Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete, pe unde am trecut. De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă şi la celelalte confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii, mai ales de cei tineri.
În Aiud erau feţe înalte din alte confesiuni, dar nimeni nu avea popularitatea: Părintelui Stăniloae, a ieromonahului Anania şi a Părintelui Ilarion Felea, toţi fiind la Aiud la ora aceea.
Când moare cineva afară, vin toţi cei dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştinească. Pe Părintele Felea l-am petrecut, cu sufletele, noi „fraţii şi rudeniile lui de idealuri şi suferinţă”. N-a fost bătrân dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă medicală; aşa se „planifica” în puşcăriile comuniste.
Oamenii, respectiv noi, deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului, până a închis ochii. Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul:
– Acum îl duce la groapă pe Părintele Felea!
Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului.
Noi stăteam sub pătură, era după ora 10, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot, dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură.
Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă „stăpânirea” de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de evul mediu şi ea se petrecea în evul modern, în era comunistă.
Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului.
Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!

Preot Ioan Bărdaş, articol preluat din Telegraful român, Nr. 31-34/1994, p. 4

Pentru rugăciunile cuviosului şi mărturisitorului Tău, Doamne, Preot Ilarion Felea, miluieşte şi curăţeşte sufletele noastre de toată întinăciunea şi ne ajută să putem păşi pe treptele desăvârşirii ca să Te cunoaştem pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu. Amin.
(material realizat de mănăstirea Paltin Petru Vodă)


Post a Comment

(required. But it will not be published)