Acasă » Articole » 9 august: Pomenirea Martirului Mihai Viteazul. Personalitatea voievodului, zugrăvită din documente istorice


9 august: Pomenirea Martirului Mihai Viteazul. Personalitatea voievodului, zugrăvită din documente istorice


„Avea privirea vulturului, curajul leului, şiretenia vulpii şi credința lui <Iancu> de Hunedoara”

Andronic Cantacuzino, fiul lui Mihai Cantacuzino Şaitanoglu, nepotul lui Iane Cantacuzino, văr cu Mihai Viteazul, în scrisoarea din 14 noiembrie 1593 adresată fostului domn al Moldovei Petru Şchiopul aflat la Bozen în Tirol.

„Dumnezeu ştie că eu de la început nu am vrut să mă amestec în frământările acestea din Vlaho-Bogdania, însă Dumnezeu m-a îndemnat să merg la Constantinopol şi „să mă amestec în această chestiune”. Până acum am păstrat Ţara Românească pentru Domnia Ta, însă văzând cerințele vremii şi zăbavă din partea Domniei Tale şi văzând firea cea rea şi ticăloasă a lui Alexandru Voievod şi intrigile lui, pe care nu le-am putut suporta, m-am încumetat şi eu şi l-am făcut Domn al Ţării Româneşti pe banul Mihai; l-am preferat <socotind> că el este mai bun decât ceilalți boieri vicleni şi mincinoşi din fire, nişte intriganți şi cu totul nepricepuți la treburile țării. Însă în ceea ce-l priveşte pe Mihai, sărmana țară este mulțumită şi au înălțat rugăciuni la Dumnezeu pentru că i-a învrednicit şi le-a dat un astfel de păstor bun, creştin, cu milă pentru cei săraci şi cu frică de Dumnezeu şi i-au fericit şi pe răposații mei părinți pentru că eu „m-am zbătut şi l-am făcut Domn, lucru de care sunt foarte mulțumit. Este vrednic să păstorească un popor, el, mai bine decât alții”[1].

24 august 1595, Copăceni. Scrisoarea căpitanului Albert Kiraly către principele Ardealului, Sigismund Bathory, despre bătălia de la Călugăreni.

„În ceea ce-l priveşte pe Mihai, voievodul de aici, din Valahia, nu pot decât să-i aduc laudă cu adevărat, căci el este un militar excelent, bun şi viteaz, ceea ce a dovedit cu mâna şi cu fapta sa; el este cu credință față de creştinătate, nu aparent, ci din convingere, cu tot zelul. Alteța Voastră princiară îi datorează laudă dreaptă şi cinstire”[2].

7 noiembrie 1595, Constantinopol. Edward Barton, agentul englez la Constantinopol, îl informează pe Sir Thomas Heneage despre înfrângerea lui Sinan paşa de către Mihai Viteazul.

„Cu siguranță, prea onorate, că este un lucru demn de cea mai mare considerație şi de glorie eternă că ceea ce n-au putut realiza cei mai mulți împărați, regi şi prinți, a izbutit un Mihai, cel mai neînsemnat şi mai sărac dintre duci, anume să învingă oştirile marelui sultan”[3].

29 august 1597, Constantinpol. Meletie Pigas îi scrie lui Mihai Viteazul că se bucură că dă dovadă de atâta zel pentru apărarea credinței ortodoxe.

„Iar acum, pentru că ne rogi să dăm o mână de ajutor fraților creştini ortodocşi, care în Lehia sunt în conflict cu <credincioşii> ce țin de vechea Romă, de-ar da Domnul, să nu fie nevoie însă, îți răspundem şi în legătură cu aceasta. Înainte de toate însă mulțumesc Mântuitorului Dumnezeu că ți-a răspândit în sfântul tău suflet şi în inimă zelul sfânt al slăvirii lui Hristos Mântuitorul; căci slăvirea lui Hristos înseamnă cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, dreaptă credință pe care au lezat-o mult cei ce n-au păstrat învățăturile tradiționale ale sfinților părinți; dar eu mă rog fierbinte la Dumnezeul Sfintei Treimi ca să păstreze în tine <aprinsă> torța evlaviei; şi răsplata va veni de acolo, de la Dumnezeu, iar nu din partea noastră”. Să fii printre cei dintâi apărători ai credinței şi Dumnezeu te va răsplăti în ziua judecății, când va da fiecăruia după cum i se cuvine, de a cărui milă să aibă parte smerenia ta şi toți ai tăi”[4].

17-26 mai 1598, Constantinopol. Firman al sultanului Mehmed al III-lea către Mihai Voievodul Valahiei.

Pildă printre emirii neamului lui Mesia, reazem al mărimilor din seminția Nazarineanului, voievodul Ţării Româneşti, Mihai voievod, atunci când va primi înalta scrisoare imperială, să ştie că „împreună cu oastea de lângă tine, făcând grabnică incursiune în vilaetul Ardealului şi prădând şi jefuind ținuturile ei şi făcând prizonieră populația ei, să te afli în slujbă şi tovărăşie pe calea țelului meu împărătesc”.

În schimbul slujbei tale, este sigur că vei fi onorat şi protejat prin felurite favoruri ale înaltei mele bunăvoințe suverane, care îți vor fi acordate prin voia mărețului Allah”[5].

11 iunie 1598, Târgovişte. Raportul comisarilor imperiali, Ştefan Szuhay şi Nicoale Istvanfyy, către Rudolf al II-lea în care descrie Valahia şi fac un interesant portret fizic Voievodului Mihai:

Valahia, de cum treci munții este o țară prea frumoasă, netedă de tot ca aşezare şi foarte călduroasă şi este mai mare ca Transilvania şi <ca> Moldova; este nespus de mănoasă, producătoare de grâne, de vinuri. Ogoarele se ară doar o dată. E îmbelşugată şi în boi, porci, brânză, ceară, miere, unt, oi, cai, sare şi în cele mai frumoase mânăstiri şi îndeosebi <ce de la> Argeş, de altminteri acuma devastată de Sinan, din care cauză nu mai plătesc bir sau darea pe care noi o numim contribuțieïš·, decât 500 de țărani. Dunărea scaldă întreg hotarul țării şi o desparte de Rascia, Serbia, Bulgaria”.

Voievodul este de statură înaltă, cu părul şi barba neagră, fața şi ea negricioasă şi severă, stângaci, reputat viteaz”[6].

26 ianuarie 1600, Alba Iulia, Carlo Magno, comisar imperial, către Ioan Barvitius, despre necesitatea sprijinirii lui Mihai Vodă.

„Prin scrisoarea pe care o scriu Maiestății Sale imperiale va înțelege domnia voastră ce se întâmplă cu problemele acestui voievod, părându-mi-se foarte stranie că la acea Curte <de la Viena> se acordă aşa de puțină prețuire şi nu se înconjură cu ajutoarele necesare această soartă a lui, pentru a putea să treacă, mai înainte, Dunărea, în dauna duşmanului, jurându-mi el că doreşte să meargă să asedieze direct Adrianopolul cu gândul, poate, de a lovi la porțile Constantinopolului; asigurând pe Maiestatea Sa că nu va lăsa să treacă armata turcului în Ungaria. Acolo Maiestatea Sa ar putea face destule lucruri, dând puțin. Şi de fiecare dată când nu este ajutorat acest voievod, voi spune că Maiestatea Sa nu a fost bine sfătuită, după cum acest an va dovedi, se va lămuri pe deplin dacă voievodul acesta va rămâne fidel sau nu Maiestății Sale”. Neavând altceva să vă spun acum, vă rog să interveniți pe lângă Maiestatea Sa nu numai pentru prezent, în care am fost destinat să fiu trimis la numitul voievod, pe care rămân încă să îl ajut, dar şi pentru a vedea, în sfârşit, acest suflet deschis găsind forțele necesare şi oştirea mânioasă <capabilă> să treacă dincolo de Constantinopol[7].

7 martie 1600, Braşov. Scrisoarea lui Mihail Szekely către Ioan Barvitius, consilier imperial, despre vrednicia militară a lui Mihai Vodă.

„Căci despre el nu se poate spune nimic altceva decât că este hărăzit succesului în război, este iute, hotărât, viteaz şi preocupat de planuri războinice”[8].

29 aprilie 1600, Roma. Scrisoarea vicleană a lui Clement al VIII-lea către Mihai Vodă în care îi laudă vitejia împotriva turcilor şi îl îndeamnă să treacă la religia catolică

„Iubite fiu, nobil bărbat, mântuire şi binecuvântare apostolică. Scrisoarea pe care Domnia ta ne-ai trimis-o în trecuta lună februarie şi în care arăți osebită râvnă întru ajutorarea creştinătății împotriva turcilor, vrăjmaşi comuni şi atât de cruzi, ne-a fost foarte plăcută şi îți lăudăm foarte mult acea noblețe sufletească pe care tu o arăți, precum şi statornicia <ta>; dar scrisoarea ta ne-ar fi fost, desigur, cu mult mai plăcută dacă ne-ar fi vestit despre tine acel lucru pe care, din voință de proteguitoare către tine, îl aşteptăm cu nerăbdare încă de multă vreme şi, fără îndoială, dorim să fi ascultat de sfatul cel bun ca, lepădând orice schism şi orice greşeli, să primeşti cu toată inima unirea cu biserica catolică şi apostolică pe care Dumnezeu, tatăl îndurării, a voit să o păstorim noi, nevrednicul, care deşi nu-i stăm alături prin merite, avem locul şi puterea preafericitului Petru, întâiul între apostoli, pe care domnul Hristos l-a vândut mai-marele întregii sale biserici şi păstor al tuturor oilor sale şi cel mai mare propovăduitor <al său>. Iar nouă ne este de ajutor şi ne face plăcere să nădăjduim că se va întâmpla aceasta: că, cu voia Domnului, te vei alătura nouă în legătura credinței unite şi a iubirii <de aproape şi> că, întru nădejdea chemării noastre, vei fi vlăstarul bisericii propovăduitoare şi o parte din trupul nostru, şi cu adevărat fiu al nostru iubit întru Hristos, aşa cum sunt şi ceilalți principi catolici care recunosc şi cinstesc biserica romană drept maică şi povățuitoare a tuturor bisericilor. Nu se poate spune că este ceva mai de trebuință pentru mântuirea sufletului tău, ceva mai de seamă pentru o glorie trainică, ceva mai presus pentru un folos deplin, decât această singură hotărâre; de fapt tu ne ceri să-ți fim de ajutor printr-un sprijin bănesc; întotdeauna ne-am zorit să ajutăm creştinătatea <şi> n-am nesocotit pe nimeni, dar totuşi trecătoarele putințe ale Sfântului Scaun nu sunt atât de mari ca singure să facă față unei asemenea poveri şi, împărțite în mai multe locuri să poată fi îndestulătoare; de aceea, încă de multă vreme ne străduim şi ne ocupăm de acestea pe care, dacă Dumnezeu cu binecuvântarea sa, ne va îngădui, după cum nădăjduim, să le împlinim, de atunci, unindu-se forțele mai multora şi rânduindu-se şi împărțindu-se poverile, nu va fi greu să le sprijinim pe celelalte şi să purcedem <la alte fapte> strălucite, iar ție, după cum speri, pui la cale <lucruri> mari, să-ți venim la vreme într-ajutor. Între timp tu, aşa cum stă bine unui viteaz, păstrează-ți tăria statorniciei sufleteşti împotriva înverşunaților vrăjmaşi şi, mai ales, respect cu toată râvna tratatul de sinceră prietenie prin care te-ai legat de fiul nostru preaiubit, Rudolf, împărat ales, să nu cumva să îngădui ca prin vreo <altă> înțelegere să fii abătut de la acea prietenie, căci acest lucru este vrednic de tine şi te umple de slavă, şi, după cum înțelegi tu, în marea ta înțelepciune, este cel mai potrivit pentru noi trainicele temeri ale folosului <comun>. Iar Dumnezeu să-ți lumineze din plin gândul tău cu strălucirea întregii milostiviri şi a lumânării dumnezeieşti, aşa încât să nu-ți rămână nici o umbră în cuget, iar noi şi toți principii catolici să ne bucurăm pe deplin de adevărata unire a <bisericii> tale cu biserica <romană>, fără de care nu există mântuire”[9]. (Se ştie că Mihai nu a acceptat niciodată trecerea la catolici)

29 mai 1600, Constantinopol. Raportul agentului englez Henry Lello către Sir Robert Cecil, despre victoria lui Mihai Vodă în Moldova.

„Deocamdată pot să o informez pe Excelența voastră că principele Mihai şi-a mărit stăpânirea prin luarea Moldovei, adăugând-o la Transilvania şi Valahia, el rămânând acum singur domnitor al celor trei provincii, după înlăturarea lui Ieremia care a fugit la cancelarul Poloniei. Pricina, cum se aude, pentru care Mihai a intrat în Moldova a fost că marele cancelar al regelui Poloniei, duşmănindu-l pentru moartea lui Andrei Bathory, şi la cererea lui Sigismund care îi dăduse Transilvania vărului său Andrei, nădăjduia să pună un principe acolo dacă va căpăta consimțământul sultanului; într-aceea a pregătit o oaste în Polonia care să vină şi să redobândească <țara Transilvaniei pentru Sigismund>. Despre care Mihai, aflând toate acestea, a intrat primul în Moldova, unde cancelarul s-a hotărât să se întărească, alăturându-se cu oastea sa lui Ieremia şi întregii puteri a acelui domn. Cancelarul stă la hotare şi Mihai înlăuntrul lor”[10].

1 iulie 1600, Constantinopol. Eustachio Fontana scrie cardinalului Cinzio Aldobrandini despre teama otomanilor față de Mihai Vodă.

-pentru început nu pot să vă comunic decât că din zi în zi creşte teama în pieptul şi în sufletul fiecăruia, datorită marii valori pe care o demonstrează în aceste părți ale Europei acest nou Alexandru, căruia îi spun Mihai voievod, şi aşa cum s-a spus în mod oficial, cu ajutorul brațului său, Maximilian a intrat în Polonia, unde este dorit de cea mai mare parte dintre aceşti domni, rege al acestui regat”[11].

12 august 1600, Constantinopol. Eustachio Fontana îl informează pe cardinalul Cinzio Aldobrandini despre aprecierile turcilor la adresa lui Mihai Vodă.

„Ei <turcii> afirmă că este un mare căpitan şi îi dau titluri ca oricărui alt prinț. Nu-l mai cheamă cu numele dezonorant pe care obişnuiau să i-l atribuie cu dispreț, mai înainte. Acum, numindu-l, îl ridică şi îi acordă multă stimă şi atât de mult se tem de el, încât nu ştiu să găsească modul în care l-ar putea prețui şi s-ar putea opune curajului său. Şi spun că Dumnezeu luptă alături de el şi atât de mult cred acest lucru, încât cedează totul în favoarea lui[12].

17 octombrie 1600, Răteşti. Scrisoarea lui Mihai Vodă către Gheorghe Basta şi comisarii imperiali, Mihail Szekely şi David Ungnad prin care solicit sprijin imediat în lupta împotriva polonilor care invadaseră Valahia.

„Cu această scrisoare fac încă o încercare pe lângă Domniile voastre. Mai înainte Maiestatea sa spunea mereu că nu trebuie să pornim război contra polonilor, ci să fie lăsați în pace, că şi ei sunt tot creştini şi nu fac nimic rău împotriva creştinătății. Numai că acum se vede clar ce fel de creştini sunt ei”. Căci cancelarul polon şi Ieremia Movilă, atât înainte, cât şi acum, sunt împotriva întregii creştinătăți şi a binelui creştinătății şi a tot ceea ce face creştinătatea şi câte altele. Tot ei doi sunt principalii vinovați pentru că Polonia nu se poate împăca cu creştinătatea, fapt pentru care Domnul ni i-a dat în mână. Iar dacă domniile voastre nu veți zăbovi cu ajutorul, îi vom putea da în mâna creştinătății nu numai pe ei, ci şi țările <lor> şi le vom aduce sub ascultarea Maiestății sale. Niciodată nu a existat o astfel de ocazie favorabilă pentru aceasta şi nici nu va mai exista. Dacă, însă, dimpotrivă, Domniile voastre veți zăbovi, iar polonii se vor uni şi se vor înțelege cu turcii, ceea ce va pierde Maiestatea sa nu va fi puțin; în primul rând Valahia, apoi Moldova, curând după aceasta şi Transilvania, iar de acolo duşmanul va putea înainta mai departe, de care lucru Domnul să ne ferească şi să îndepărteze răul care acum pândeşte această țară.

De aceea vă rog pe Domniile voastre să vă grăbiți zi şi noapte, dacă vreți să fiți de folos creştinătății”. Dacă veți veni toți, va fi cu atât mai bine, căci vom putea săvârşi fapte mai mari. Dacă nu puteți <veni>, rog pe Domniile voastre să-mi trimiteți cel puțin ajutorul <3.000 de husari călări, 2.000 de călăreți şi 3.000 de sulițe> „cât mai grabnic, mergând zi şi noapte”[13].

15 septembrie 1601, Veneția. Ambasadorul Spaniei la Veneția Francesco de Vera y Aragon despre moartea lui Mihai Viteazul.

„A fost o tragedie din cele mai nemiloase care s-au văzut de-a lungul atâtor ani, cum a fost de altminteri tot şirul vieții sale; căci nu trecuse de 43 de ani şi măcar că naşterea îi fusese umilă”[14].

Ioannis Bisellius, istoric german, despre Victoria lui Mihai Vodă obținută în Ardeal.

„După aceea Mihai, învingând şi supunând Transilvania „în vreme ce se părea că, în afară de constanță, nimic nu mai lipsea gloriei sale „, trimise împăratului şi cheile Daciilor ca semn de deplină supunere. Iar împăratul ținând seama de măreția evenimentelor, petrecute cu succes atât de spornic, într-un timp atât de scurt, tresăltă de bucurie şi prin scrisori şi cărți împărăteşti, trimise septemvirilor şi mai marilor Imperiului roman, sărbători într-un chip magnific faptele voievodului valah. Numele voievodului câştigă prin această măreție şi faimă neînchipuită, răspândindu-se în întreaga lume, astfel încât toți îl aveau pe buze, nemaiîndoindu-se de strălucirea lui nici turcii, nici tătarii, care tremură cu toții de puterea armelor lui. Dar, din motive mai lesne de înțeles, Mihai se bucura de mare stimă la popoarele creştine, care îi sărbătoreau cu bucurie faptele şi virtuțile „Valahul avea pe altă parte mereu sporită conştiința a atâtor mari victorii, o nemărginită încredere în puterile sale şi în prestigiul numelui său; în unele nu era cu nimic mai prejos decât Basta, iar în multe altele, făcute singur şi fără ajutor îl întrecea pe Basta. La aceasta se adaugă faptul că mai toți provincialii <transilvăneni> țineau la unul de-al lor, la un dac ca Mihai, decât la un străin ca Basta. Căci oare ce-i este mai apropiat Transilvaniei decât valahul din vecinătate. Iar de vom da uitării lupta din urmă a Bathoreştilor (care-i pusese față în față cu voievodul) care alt popor în afară de valahi, poate fi oare într-atât de asemănător şi într-atât de plăcut transilvănenilor? Căci mai toți sunt de acelaşi sânge, de aceeaşi origine, de acelaşi nume: daci sunt şi unii şi ceilalți.

Mare fusese odinioară numele voievodului Mihai la sultanul turcesc, încă înainte de devastarea de la Nicopole. Ba acesta se bucura de nu mai puțină trecere la dregătorii turci care îl numărau printre prietenii lor”. Mare şi la vederea tuturor fu vitejia voievodului Mihai”[15].

Jean A. Vaillant, istoric francez, despre faptele lui Mihai Vodă.

„Astfel pieri la 43 de ani, victima unui asasinat laş, acest om mare, care n-are egal printre concetățenii săi decât pe Ioan Corvin şi Ştefan cel Mare, pe primul depăşindu-l prin lărgimea vederilor şi prin patriotismul ambiției sale şi pe al doilea prin faptul că a avut acest imens avantaj, că prefera să poarte războiul pe teritoriul duşmanului decât pe al său propriu. Politician înzestrat, el a ştiut să țină în şah timp de opt ani Ungaria, Polonia şi Poarta; mare căpitan, el a ştiut să le învingă întotdeauna şi să răzbune în mod demn înfrângerea de la Ploieşti <Bucov, n.n.> prin victoria de la Guruslău; bun cetățean, s-a făcut iubit de ai săi, din cele trei principate, iar ardelenii îl numesc încă regele lor Mihai şi Alexandru cel Mare. Făcuse împăratului servicii prea mari pentru ca să nu fie răsplătit cu recunoştință, căci Sagredo spune în legătură cu aceasta, că serviciile erau prea mari, pentru a fi recompensate prin fapte bune. Basta se scuză, pretextă o trădare şi fu iertat „

Mihai era bine făcut la corp, frumos, de talie înaltă, dar cu o figură uscată; avea privirea vulturului, curajul leului, şiretenia vulpii şi credința lui <Iancu> de Hunedoara. Mistuit de focul sacru al patriotismului, el a trăit, a luptat şi a murit pentru Gloria țării sale. Adorat de soldații pe care-i plătea cu daruri şi cu pământ, iubit de poporul pe care-l eliberase de sub jugul nobilimii <transilvănene>, de saşii pe care-i salvase, de secui, cărora le insuflase energie şi le redase libertatea. Ca şi Temistocle, el şi-a salvat patria de sub jugul tiranilor; mai norocos decât Epaminonda, el a purtat lupta, după ce îndepărtase arma ucigaşă de la pieptul său şi atunci când a murit şi-a vândut scump viața ca Alcibiade.

Plângeți-l români, ați pierdut pe ultimul vostru voievod. Nu veți mai avea decât hospodari şi aceştia nu vor fi curând altceva decât jecmănitori[16].

Jean Henri Abdolonyme Ubicini, istoric Italian, despre meritul care-i revine în unirea celor trei Dacii lui Mihai Vodă şi despre moartea lui.

„Mihai triumfase asupra tuturor duşmanilor săi. Stăpân pe trei principate, el reunea sub autoritatea lui toată vechea Dacie; puterea lui era recunoscută şi confirmată de împăratul Germaniei. Chiar şi Poarta îi trimisese steag de domnie, sabia şi sceptrul, embleme ale investiturii sale ca principe al Moldovei şi Transilvaniei”.

Astfel pieri la vârsta de patruzeci şi trei de ani, acest mare bărbat care va rămâne de-a pururi gloria poporului roman. El a încercat să reunească într-un singur corp național pe toți locuitorii vechii Dacii. Era o încercare grea. În ciuda comunității de origine, de limbă şi de religie, nu exista o simpatie între cele trei principate. Totuşi, în ciuda tuturor obstacolelor, poate dacă ar fi trăit mai mult, ar fi reuşit să întemeieze un nou regat al Daciei care ar fi atârnat greu în balanța Europei. El înțelegea adevăratele interese al ținuturilor româneşti „dar compatrioții lui n-au ştiut să-l secondeze şi să-l susțină. Nobilii n-au văzut în el decât pe duşmanul privilegiilor lor. Numai țăranii i-au rămas credincioşi şi îi venerează şi astăzi amintirea. Mihai Viteazul, spune un istoric german <Engel>, a contribuit şi încă în mod imens să abată barbaria turcească de la celelalte părți ale Europei. Dacă domnia lui ar fi fost mai lungă, România ar fi avut o soartă mai bună. Fie ca istoria să păstreze amintirea faptelor sale eroice şi a mărețelor lui idei, ca ea să facă să-i dea de gândit Europei la ce se poate aştepta de la națiunea pe care el o comanda şi la ceea ce are dreptul să spere de la ea <Europa> acest biet popor care întinde astăzi mâinile spre ea”[17].

William Miller, istoric şi cercetător englez, despre faptele mărețe realizate de Mihai Vodă.

„Niciun alt erou român n-a înfăptuit atât de mult într-un interval de timp atât de scurt ca Mihai Viteazul. Întreaga sa domnie n-a durat decât opt ani, căci el a murit în <anul> 1601; totuşi el a concentrat în aceşti ani evenimentele a trei generații”[18].

articol apărut în nr. 20 al revistei ATITUDINI


[1] M.V.C.E., vol. I, p. 66, 67.
[2] Ibidem, p. 114
[3] Ibidem, p. 129.
[4] Ibidem, p. 165, 166.
[5] Ibidem, p. 183, 184.
[6] Ibidem, p. 204, 205.
[7] Ibidem, p. 377.
[8] Ibidem, p. 431.
[9] Ibidem, vol. V, p. 264, 265.
[10] Ibidem, vol. V, p. 280.
[11]   Ibidem, vol. I, p. 520.
[12] Ibidem, p. 555.
[13] Ibidem, vol. V, p. 353.
[14] M.V.C.E., vol. IV, p. 449.
[15] M.V.C.E., vol. II, p. 301, 302, 304.
[16] Ibidem, vol. III, p. 191, 192.
[17]Ibidem, p. 219, 220, 221.
[18]
Ibidem, p. 479.


Post a Comment

(required. But it will not be published)