În România comunismul nu a căzut. Când se vor găsi moaştele sfântului închisorilor, Valeriu Gafencu?

În luna iunie a acestui an, Valentina Gafencu, sora martirului anticomunist, Valeriu Gafencu, supranumit Sfântul închisorilor, a cerut binecuvântare de la Părintele Justin Pârvu pentru a înainta o cerere către CICCR (Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România) spre demararea unor cercetări arheologice în cimitirul de la Tg Ocna, menite să stabilească locul unde a fost îngropat fratele ei, precum şi căutarea, deshumarea şi recuperarea rămăşițelor pământeşti ale acestuia, în cazul în care vor fi descoperite. Părintele Justin nu doar că binecuvintează, ci şi sprijină financiar această campanie de cercetare arheologică.

Au trecut câteva luni până când în sfârşit primim răspunsul pozitiv la cererea doamnei Gafencu, din partea domului arheolog Gheorghe Petrov, arheolog expert la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, un creştin cinstit şi curat la suflet, şi din partea domnului Ioan Chertiție, fost gardian de penitenciar, o figură impresionantă prin râvna de a căuta şi cinsti pe mucenicul Valeriu Gafencu, cel care i-a schimbat viața în mod miraculos, transformându-l dintr-un torționar înfocat în slujitor smerit al Domnului. Domnul Ioan Chertiție care este şi coordonatorul proiectului „Pe urmele martirilor din închisorile comuniste”, în numele Asociației Filantropice „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Baia Mare, cere binecuvântarea Părintelui Justin, față de care are o mare evlavie, să participăm şi noi la această înaltă operațiune, cu rugăciune şi un mic ajutor financiar. De la dl. Chertiție, de altfel inima acestui proiect de investigații, aveam să aflăm de ce a durat aşa de mult aprobarea cererii Valentinei Gafencu. Spre surprinderea noastră aflăm că timp de o lună Episcopia Romanului a tergiversat lucrările, datorită întârziatei binecuvântări pe care s-a decis în cele din urmă să o acorde.

Activitățile de cercetare arheologică aveau să se desfăşoare începând de luni, 5 septembrie, în perimetrul cimitirului situat lângă biserica ortodoxă cu hramul Sfinții Împărați Constantin şi Elena, aflată în Parohia Poieni, pe strada Crizantemelor, cercetările[1] fiind efectuate sub tutela Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului din România, condus de istoricul Marius Oprea. Acest centru făcuse deja investigațiile necesare pentru desemnarea locului unde a fost nu înhumat, ci aruncat ca pe fiare în groapa comună a penitenciarului, Mucenicul Valeriu Gafencu. Se ştie că Valeriu Gafencu s-a stins din viața aceasta pământească la data de 18 februarie 1952 în penitenciarul-spital de la Târgu-Ocna. În perioada comunistă, penitenciarul de la Târgu Ocna a servit pentru detenția persoanelor bolnave de TBC, fiind caracterizat în literatura de specialitate drept o adevărată Bastilie sanitară a României comuniste. În intervalul 1950 -1954, la Târgu-Ocna, au murit 54 de deținuți politici, aceştia fiind îngropați în cimitirul de lângă biserica ortodoxă „Sfinții Constantin şi Elena”. Corpurile deținuților au fost aruncate în groapă fără sicriu, fără slujbă de pomenire, iar mormintele nu au fost marcate cu cruce, indicii importante pentru identificarea lor. Între anii 1977 şi 1997, tot în spațiul acestui cimitir au fost îngropați bolnavii psihici din penitenciarul care devenise Sanatoriul pentru bolnavi psihici, fapt ce îngreuna operațiunea de cercetare. După 1989, spațiul din cimitir care nu era ocupat de morminte, a fost folosit de către credincioşii din parohie, în prezent, terenul destinat cimitirului fiind aproape în întregime ocupat cu morminte noi. Singurul spațiu din cimitir rămas liber mai cuprinde doar o suprafață restrânsă de teren situată în colțul de nord-vest al cimitirului, acesta fiind singurul loc unde Ministerul Culturii şi Patrimoniului Național aprobase cercetările arheologice.

Cu binecuvântarea Părintelui Justin, ne pornim aşadar, în zorii zilei de 5 septembrie, cu mult entuziasm şi evlavie față de memoria martirilor noştri, spre cimitirul din Tg. Ocna, un grup de călugări şi maici, în total 9 la număr. Ajungem dimineața în jurul orei 9 şi ne pregătim emoționați să intrăm în cimitirul ce adăpostea osemintele martirilor. În incinta cimitirului este construită o troiță închinată martirilor anticomunişti, îngropați fără de cruce. Întrăm să ne închinăm. Ne întâmpină cu un zâmbet larg şi rece, ce ascundea parcă ceva, părintele paroh din zonă. Nici nu apuc bine să termin de făcut sfânta cruce, când un domn civil îşi face foarte zgomotos apariția şi iritat de faptul că am îndrăznit să păşim pe teritoriul sfântului cimitir, ne ordonă pe un ton ce ne amintea de vechiul regim torționar de suflete, nici mai mult nici mai puțin decât să părăsim imediat cimitirul. Motivul? Lipsa unei binecuvântări scrise din partea Înalt Preasfințitului Teofan, ierarhul de care mănăstirea Petru Vodă aparține canonic.

Nu făcusem niciun alt gest decât să ne închinăm. Pe poarta cimitirului intrau şi ieşeau şi alte persoane, dar nimeni nu era intervievat, nimeni nu era anchetat. O clipă rămânem blocați. Întorc capul şi dau iarăşi de rânjetul părintelui paroh. Imediat îmi vine în minte modul în care a murit Valeriu Gafencu. Ultimele sale cuvinte înainte de a-şi da obştescul sfârşit au fost: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care îmi robeşte sufletul”, după care gardienii, personalul închisorii au fost la rândul lor cuprinşi de cinste şi evlavie față de cel care era recunoscut până şi de prigonitori drept Sfântul, şi au permis tuturor deținuților să se închine şi să îşi ia fiecare rămas bun de la cel ce a fost mentorul duhovnicesc al deținuților. Revin cu mintea la cele ce se petreceau cu noi în cimitir, sub rafalele zbieretelor acelui individ, care se legitimează drept juristul Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, domnul Alexa Constantin. Aşadar reprezentantul Bisericii, trimis cu misiune specială chiar de Preasfinția sa Ioachim Băcăuanul.

Mi se părea incredibil ce se petrece. Adică gardienii necredincioşi de atunci, slujitori ai ideologiei ateist marxiste, cu inimile înmuiate, au permis deținuților să se închine Sfântului, iar reprezentanții Bisericii, slujitori ai credinței ortodoxe şi ai sfintelor altare, învârtoşați la inimi, să ne oprime? Cum este cu putință aşa ceva? Ca slujitorul Bisericii să ne interzică a-i cinsti martirii, pe sângele cărora rezidă Biserica? Mi se pare că aceia erau slujitori ai Bisericii, iar aceştia gardieni ai Bisericii, care transformă toiagul arhieresc în bâta polițienească de controlare a oricărei acțiuni ce nu e politic corectă. Ca prin ceață îl aud pe Părintele Ieroschimonah Ioan, care ne însoțea, cum încearcă să îi explice gardianului Bisericii că nu intenționăm să facem nimic altceva decât un parastas şi un acatist în cinstea sfinților închisorilor. Imediat tună replica juristului eparhial: Valeriu Gafencu nu este sfânt! Cine l-a canonizat?

Rămânem consternați în fața noilor prigonitori ai sfinților închisorilor, ai martirilor Bisericii. Noi, care nădăjduiam ca Biserica să fie vestitoare a mântuirii, cea care în sfârşit avea să facă dreptate martirilor ce nu au fost niciodată reabilitați şi care au rămas fără cinstirea cuvenită; noi, care nădăjduiam ca Biserica să îi fericească pe cei care au fost prigoniți pentru dreptate de către ateismul bolşevic, tocmai Biserica să se opună? Asistam parcă la inchiziția unei biserici politice.

Asaltată de astfel de întrebări şi nedumeriri, găsesc răspunsul, chiar acolo, în cimitirul de la Tg. Ocna: La noi, comunismul nu a căzut! Rămâne viu atât în memoria guvernanților, cât şi a reprezentanților Bisericii, supuşi politic. Şi iată şi răspunsul la o altă întrebare pe care ne-o punem de o vreme încoace: Când vor fi slăviți, canonizați martirii anticomunişti, sfinții închisorilor? Atunci când comunismul va cădea şi din România. Toate celelalte Biserici surori, pătimitoare în regimul comunist, şi-au canonizat martirii, numai noi nu. Realizând ce se petrece, îmi revin şi îi adresez cu durere o întrebare juristului episcopal: Dacă eram rabini, protestanți sau securişti, ne mai dădeați afară? Tăcere „Încerc să îi explic şi faptul că avem binecuvântarea verbală a Înaltului Teofan, la care dânsul nu găseşte altceva de răspuns decât să mă corecteze: ÎnaltPreasfințitul Teofan! Uimită îi replic un lucru ce i-a lăsat uimiți şi pe sărmanii arheologi care, jenați, se vedeau neputincioşi în a ne ajuta: Să ştiți că Biserica Ortodoxă nu este Partidul Comunist!

Am ieşit. Izgoniți în afara porților teritoriului bisericesc, îndurerați sunăm la Părintele stareț spre a-i cere sfatul în asemenea situație. Părintele Justin, de la celălalt capăt al firului, ne linişteşte spunând în auzul tuturor celor de față: „Lăsați aşa şi vă supuneți, pentru că aşa cum Mântuitorul a ales să se descopere unei femei păgâne, samarinencei la fântâna lui Iacov, aşa şi acum poate că Sfântul Domnului, Valeriu Gafencu, doreşte să se descopere necredincioşilor decât celor credincioşi, spre luminarea şi îndreptarea lor”.

Am fi putut să cerem aprobarea primăriei, ce are la conducere pe doamna Floarea Ivanof, o creştină distinsă ce iubeşte sfinții lui Dumnezeu şi care cu câțiva ani în urmă îl declarase pe Valeriu Gafencu cetățean de onoare al oraşului, cea aflată în drept să ne interzică intrarea în cimitir, iar nu organele episcopiei, fără aprobarea cărora cercetările arheologice puteau lejer fi efectuate. În astfel de cazuri este autorizată doar aprobarea Ministerului Cultelor, care de altfel se şi dobândise. Nu am vrut să umbrim evenimentul, care şi aşa aduce cinste martirilor şi neamului românesc şi, cerând telefonic binecuvântarea Înaltului Teofan, am săvârşit în afara gardului parastasul pentru cei răposați şi acatistul Sfântului Valeriu.

Curând întristarea ni s-a transformat în bucurie, deoarece lângă noi îşi face apariția unul din consilierii primăriei, care supravegheau activitatea, şi pătruns şi el de cele întâmplate, ni se alătură şi încearcă smerit să ne consoleze, alungându-ne întristarea. Ne-a mărturisit că noaptea precedentă a avut un vis în care a văzut cum se făceau săpături în cimitir şi i s-a arătat Valeriu Gafencu care i-a spus să îl caute că îl vor găsi. Această veste ne-a dat nădejde că îl vom găsi cândva. Când? Atunci când inimile noastre îl vor cinsti şi vor striga la Dumnezeu să ni-l dăruiască spre întărirea vieții creştine. Dar o altă surprindere a noastră a fost să vedem că la aceste operațiuni nu a participat nimeni, în ciuda mediatizării puternice făcute pe internet acestui eveniment. Unde erau cei ce îl iubesc pe Sfântul Valeriu? Cei care îi scriu cărți şi trâmbițează sfințenia lui? Oare nu se cădea ca un astfel de eveniment să fie însoțit de rugăciunile şi privegherile creştinilor? La cine să vină sfinții lui Dumnezeu? La nişte nepăsători şi aşa comozi credincioşi?

Minunea săvârşită de Valeriu Gafencu

Sfântul Valeriu a rânduit însă o întâmplare minunată, încredințându-ne că el este încă viu şi făcător de minuni şi aşa cum reuşea în închisoare să convertească inimile şi celor mai aprigi gardieni, tot aşa nea arătat şi acum. La sfârşitul operațiunilor arheologice, în urma cărora au fost descoperite rămăşițele a patru martiri ai rezistenței anticomuniste, fiind uşor de distins datorită faptului că erau fără sicriu, unul chiar cu fața în joc şi cu mâinile la spate, istoricul Marius Oprea, vizibil emoționat, cere Părintelui paroh să oficieze măcar un parastas pentru bieții deținuți. Pe parcursul acestor zile, doi părinți din mănăstirea noastră au rămas neclintiți lângă gard, priveghind în rugăciune la căpătâiul martirilor descoperiți. Părintele paroh îi mărturiseşte lui Marius Oprea că ar face parastasul, dar că nu are cântăreț. Inspirat de Dumnezeu, Marius Oprea îi arată Părinții de dincolo de gard şi îi recomandă: Uitați cântăreții acolo! Şi minunea s-a săvârşit. Părinții au fost chemați înăuntru şi cu mare bucurie au săvârşit parastasul celor care îşi dăduseră viața în temnițele comuniste.

Operațiunea arheologică va continua şi anul viitor mai desăvârşit, deoarece se vor efectua săpături şi în afara gardului cimitirului, unde se ştie că erau îngropați deținuții, pe o porțiune destul de largă. Sfântul Valeriu aşteaptă rugăciunile noastre şi poate că data viitoare vom şti să răspundem prezent chemării martirilor noştri[2].

Din relatarea fostului gardian, Ioan Chertiție

Domnule Chertiție, dacă vreți să ne explicați a cui este inițiativa de dezgropare a osemintelor?

Eu am scris prima mea carte „Confesiunile unui gardian” în 1990 şi am publicat-o în 1992. Din acel moment, eu am devenit duşmanul de moarte al sistemului comunist, pentru că am fost primul şi din păcate singurul care a scris din interiorul sistemului. Am scris cât m-a lăsat conştiința. Am pornit de la greşelile mele. Sigur că am deranjat pe cei care s-au regăsit. Am fost alungat. După 17 ani, actualul director al Administrației Generale a Penitenciarelor, într-un fel m-a recuperat. Şi am făcut la Penitenciarul Rahova, lansarea a două dintre cărțile mele: „Confesiunile unui gardian”şi „Sighet, apelul călăilor”. Atunci a început un proiect şi am ajuns la o înțelegere cu d-l director să mă duc la toate penitenciarele din România. Am fost în 46 de penitenciare în mai puțin de patru luni.

Cu ajutorul lui Dumnezeu n-am avut nicio problemă, nu m-a oprit niciun milițian. Am mers şi am transmis un mesaj. Tuturor le-am povestit viața mea, ce am făcut în „™92 şi practic ideea era ca niciodată să nu se mai repete, fantoma milițianului să nu mai bântuie pe coridoarele ANP-urilor. Le-am spus să nu faceți ce am făcut eu. „Am început în Târgu-Ocna. Am zis că aici e potrivit pentru agenții de penitenciare, aşa am simțit eu! Înainte de a veni la lansarea cărții din 2010, 15 iunie, eu mi-am adus aminte că am citit cândva „Sfântul închisorilor” şi acolo era un pasaj cu titlul „Crăciun la Târgu-Ocna”. Şi am vrut să le povestesc elevilor, ce s-a întâmplat la Târgu-Ocna, dar fără să aprofundez, doar aşa în treacăt. În momentul în care, în ziua lansării cărții „am citit din „Crăciun la Târgu-Ocna” pasajul în care Gherasim Iscu, înainte de a muri îi zice lui Ianolide: „Dragul meu, aici va fi într-o zi un loc de pelerinaj”, în secunda aceea am avut un moment de revelație. Am închis cartea, am început să plâng şi am zis: „Asta trebuie să fac eu aici!”, gândindu-mă la loc de pelerinaj, la memorial. Şi le-am zis oamenilor că a sosit momentul ca profețiile lui Gherasim Iscu să fie materializate.

Din cuvântul Părintelui Justin, rostit la Aiud, cu prilejul sărbătoririi Înălțării Sfintei Cruci

Aici s-au adunat de bunăvoie, tineri de la 12 ani până la 25 de ani „că de era vreunul la 30 de ani, îi spuneam: bădie „care au plecat de acasă cu siguranța că vor birui întunericul de la Răsărit, că vor ține piept dihoniei ateismului, care a venit în lume. Şi spunea căpitanul Zelea Codreanu, că dacă va intra în România sau în Europa această plagă de la Răsărit, lumea creştină se va termina şi încet se va măcina. Cu adevărat aşa este. Pentru că a venit hoarda comunistă, şi înşişi feciorii noştri s-au dedat la trădare. Dacă şi acolo în temniță unde erau patru, cinci, trebuia să se ştie ce discută între ei şi îndată se informa Biroul de Securitate şi se afla tot ceea ce gândeşte unul sau vorbeşte celălalt. Vedeți cât de aspră era viața tineretului nostru creştin? „

Mulți însă şi-au găsit acolo sfârşitul pentru că răceau la plămâni şi nu era nicio îngrijire. Erau aşa de laşi aceşti oameni care țineau tineretul în aşa asprime, încât unui bolnav care era aproape gata, i se făcea o listă cu medicamentele care l-ar fi ajutat, dar cel muribund o semna doar când nu mai putea ține creionul în mână. Dar o semna şi aşa, ca nu cumva să fie trasă la răspundere administrația d-lui Crăciun.

De aceea vă spun că aceşti tineri au dus crucea lui Hristos. Sărbătoarea pe care o avem noi astăzi este purtată de aceşti tineri în numele cărora noi am venit aici să ne rugăm. Avem datoria şi noi în casele noastre şi oriunde ne găsim să avem două, trei cuvinte pentru martirii aceştia ai neamului creştinesc. Nici nu se poate să mai vorbim despre canonizarea acestor martiri. Cine vorbeşte despre aşa ceva este proscris, e bolnav, e nebun şi nu are minte. Nu-i nimic! Ei sunt mucenici, ei sunt martiri, ei sunt rugătorii noştri. De aceea noi trebuie să avem grijă să ne asemănăm lor pe cât ne e cu putință. Pentru că vin vremuri grele şi trebuie să ne pregătim încă de pe acum la nevoințele care vin. Şi vreau să spun cât de potrivnică este… n-aş spune Biserica, dar unii oameni din cadrul Bisericii!

Să ştiți că la Târgu-Ocna a fost o puşcărie de deținuți bolnavi, adunați acolo din toate închisorile din țară. Acolo s-au sfârşit mulți dintre ei şi au fost îngropați în cimitirul acesta civil. Datorită curajului şi nevoinței unor creştini s-a căutat să se sondeze acest cimitir ca să se găsească trupul martirului închisorilor. Sigur că a fost curaj prea mare. Cum să găseşti osemintele unui om, despre care se ştie că atunci când s-a sfârşit a luat o cruciuliță între dinți şi a murit cu ea în gură? Este singurul indiciu după care poate fi găsit acest martir. S-au început lucrările acolo şi iată că vine un reprezentant al „bisericii”, dar nu al Bisericii, – Biserica noastră sunt toți creştinii ortodocşi botezați şi crescuți ortodox, care îşi duc limba, obiceiurile, tradiția. S-a corcit neamul acesta, mai ales în ceea ce-i priveşte pe oamenii intelectuali, iar corcitura cea mai periculoasă este din neamul Bisericii. Când se săpa acolo, a venit Prea Sfințitul X de la Roman: „La o parte toți, să nu vă prind pe aici! De unde sunteți voi?” „Păi, suntem de la Petru Vodă, județul Neamț”. „Aici nu e Neamț, nici Petru Vodă. Aici sunt eu”. Să fii sănătos! S-au dat bietele maici(şi călugări) la o parte şi au făcut un acatist lângă gardul cimitirului, de veneau şi paznicii de acolo şi îi compătimeau.

Ce să mai vorbim despre canonizarea acestor sfinți? Că ruşii cât sunt de ruşi, au canonizat peste o mie de martiri care au suferit în temnițele ruseşti şi care astăzi se roagă pentru neamul creştinesc. S-a mai auzit că pe Valeriu Gafencu l-ar lua ruşii să-l canonizeze pentru că a fost basarabean. Pe noi nu ne interesează că-i basarabean sau japonez sau e chinez ori e bulgar. Ne interesează să-i respectăm pătimirea, să-l respectăm ca sfânt, care într-adevăr s-a sfințit prin jertfa lui şi se roagă pentru noi. De aceea şi domnitorii noştri țineau foarte mult la rugăciunile sfinților şi au căutat să aducă în România o Cuvioasă Parascheva, un Sf. Ioan de la Suceava, un Sf. Dimitrie de la Bucureşti. Cu cât ai mai mulți sfinți, cu atât ai mai mulți rugători şi te afli sub protecția lui Dumnezeu.

Aceşti români sunt adevărații purtători de cruce, adevărații luptători ai vieții noastre creştine. Dacă astăzi te apuci să fredonezi un cântec legionar, e foc. Ce se întâmplă la Mănăstirea Petru Vodă? Dar nu ai voie la tine în chilie să fredonezi şi tu o cântare din copilărie? Eu, dacă am auzit cântările acestea din copilărie, le am aşa în minte şi parcă tresalt când aud că cineva studiază asemenea cântare. De ce oare? De aici au izvorât martirii. Aceste cântări arată eroismul şi curajul date de Mişcarea Legionară în viața noastră. Ei întâi cântau, se bucurau şi mergeau cu pieptul deschis la Vaslui, Râmnicu-Sărat şi în toate părțile, că unde dai cu târnăcopul ies oseminte de martir. Copii legionari, copii liberali sau țărănişti, nu interesa. Au fost oameni care au luptat în perioadele cele mai grele. Eu nu neg valoarea mănăstirilor, dar adevărata valoare a mănăstirii sunt aceştia de pe pereți cu numele lor că mi-e jenă să mă uit acolo, pentru că nu am fost vrednic să fiu lângă ei. Deşi am stat între zidurile acestea, nu m-am învrednicit decât să duc acest canon al meu mai departe, să fac şi eu ceea ce pot.

De aceea să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea putere, să ne dea forța şi credința ca să putem răzbi în vremurile ce vor veni, care nu sunt deloc uşoare. Am avut obstacole, am avut greutăți, dar din ce în ce se măresc după nevoința pe care Dumnezeu ne-o dă ca să purtăm cununa neamului nostru în mucenicie şi în credința biruinței noastre la Judecata lui Hristos, în biruința Învierii lui Hristos. Cu cât au fost mai vajnici ucigaşii Mântuitorului, când s-au dus la străjile lor, spunând: „Ia uite ce spune acesta, că a treia zi va învia!”, iar Pilat le-a zis: „Voi aveți străji, puneți bolovani peste El şi păziți-l!” Dar minunea tot s-a petrecut şi praful s-a ales de ei. Aşa creştinismul nostru, cu cât va fi mai persecutat, cu cât va fi prigonit, cu atât va fi întărit şi în forță, ca neamul nostru şi numele lui să-l ridicăm la Înviere şi să zicem cu toții: „Hristos a înviat!”