Acasă » Articole » Viața necenzurată a Părintelui Arsenie Papacioc – Apostolul iubirii al Neamului românesc


Viața necenzurată a Părintelui Arsenie Papacioc – Apostolul iubirii al Neamului românesc


Copilăria – „Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte”

Părintele Arsenie, pe numele de botez Anghel, s-a născut în anul 1914, într-o zi de mare praznic, la 15 august, praznicul Adormirii Maicii Domnului. S-a născut din părinții binecredincioşi,Vasile şi Stanca, în comuna Perieți, satul Misleanu, județul Ialomița. Tatăl, Vasile, era agent sanitar peste şase sate şi unul dintre principalii ctitori ai bisericii din sat. Numele de Papacioc i se trage de la tatăl bunicului, care a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. Şi pentru că era „popă” cu cioc, i s-a spus Papacioc, dar numele original era Albu.

Încă din copilărie Părintele Arsenie era foarte evlavios, fiind atras de bogăția spirituală a Bisericii. Părintele însuşi mărturiseşte: „Datorită educației din familie am conştientizat încă de mic prezența lui Dumnezeu lângă noi. Şi asta mi-a ajutat enorm. Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte. Mergeam la biserică, eram singur din familie care postea”[1].

Micul Anghel nu era un copil ca oricare, el se deosebea de ceilalți printr-un comportament smerit şi care nu căuta să iasă în evidență cu nimic, ba de cele mai multe ori cedând în fața lor. Părintele povesteşte cum într-una din zile, copiii din satele vecine, care obişnuiau să sară la bătaie, l-au încolțit şi cu o crenguță de salcâm cu ghimpi i-au însângerat picioarele. Cu toate că putea să profite de autoritatea tatălui său, micul Anghel nu s-a grăbit să-i pârască pe rău-făcătorii lui. Şi-a zis întru sine că mai bine să rabde decât să se îndreptățească, simțind, de la acea tânără vârstă, că răzbunarea nu este plăcută lui Dumnezeu. Talentul său de artist i se conturează încă de pe acum. Căci fiind în clasa I a şcolii primare, unde a luat premiul I, compune poezii şi învața meşteşugul sculpturii. Tot în şcoala primară este primit ca membru al revistei Vraja unde fratele său mai mare era redactor.

Până la vârsta de 20 de ani, tânărul Anghel practică diverse sporturi şi obține unele medalii la întrecerile interşcolare din Bucureşti, fiind primul la viteză şi al doilea la sărituri. Părintele mărturiseşte că mişcarea din tinerețe l-a ajutat foarte mult în viață, antrenându-i spiritul vigilent şi o stare de prezență continuă pe care o recomanda tuturor. Renumit fiind pentru viteza sa la alergări, Anghel este poreclit Pantera blondă deoarece într-un meci de fotbal, fiind în mare viteză, a sărit peste un jucător neputând să-l ocolească altfel.

Tinerețe legionară

După ce absolvă Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, pătruns de un puternic sentiment naționalist, înflăcăratul Anghel intră în Mişcare a Legionară, fiind captivat de personalitatea căpitanului Codreanu şi de mulți alți intelectuali mistici ai Mişcării. Doritor de luptă pentru frumusețea unui adevăr, în fruntea căruia se afla Arhanghelul Mihail, Părintele Arsenie se implică trup şi suflet în cadrul Mişcării Legionare, evidențiindu-se printr-un deosebit simț organizatoric şi calități de bun strateg. Este repede remarcat de Codreanu, căpitanul Mişcării, şi primeşte rang de instructor legionar. Adeseori când era întrebat despre Mişcarea Legionară, Părintele Arsenie obişnuia să răspundă: „N-ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înțelegi şi să te temi: patronul Mişcării Legionare este Arhanghelul Mihail şi i-am spus troparul: Unde umbrează darul tău, Mihaile Arhanghele, de acolo se goneşte toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămână lângă lumina ta Lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ție: săgețile lui cele de foc îndreptate cu vicleşug împotriva noastră, stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă, Mihaile Arhanghele”.

Răspunderea de român îl costă

După terminarea stagiului militar, Anghel pleacă la Braşov, şi se angajează la fabrica de armament Melaxa, unde maistru şef era chiar fratele său, Radu. Datorită activității sale legionare, în decembrie 1938 este arestat sub Carol al II-lea şi trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde era închisă toată floarea intelectualității romaneşti. Este eliberat în 1940 şi participă la înlăturarea lui Carol al II-lea de la putere. Activează ca secretar al unui avocat în comuna Zărneşti din județul Braşov. Datorită darului său oratoric, neînfricatul Anghel ajunge degrabă simpatizat de locuitorii comunei care îl şi aleg primar. „În trei zile am scos toți ungurii de acolo, asta am făcut în primul rând” „povesteşte Părintele Arsenie. „Revenise axa: Budapesta-Bucureşti-Zărneşti. Bineînțeles că nu m-am jucat cu viața mea, dar aveam o răspundere de român”.

Această răspundere de român avea să-l coste însă enorm de mult pe acest tânăr înnobilat cu calități creştineşti, capabil de un sacrificiu şi jertfă fără margini.

Arestat sub regimul Antonescu

În 1941, după rebeliunea înscenata de Antonescu şi germani, Părintele Arsenie este arestat din nou alături de toți ceilalți capi ai Mişcării Legionare. Este judecat de către Tribunalul Militar Braşov şi condamnat la şase ani de închisoare. Aceşti şase ani avea să-i petreacă în închisoarea Aiudului, unde ia contact cu mulți dintre trăitorii mistici ai Mişcării Legionare, alături de care a format un grup de rugăciune neîncetată, ce avea puterea să coalizeze şi să îmbărbăteze multe suflete prin calea credinței în Hristos. Aici îi încolțeşte în inimă dorința de curățire şi desăvârşire prin viața monahală, prin lepădarea tuturor celor lumeşti spre unirea cu prea frumosul mire Hristos. Avându-l sfetnic în suferință şi prieten devotat pe Părintele Marcu de la Sihăstria (Costică Dumitrescu), zis Fachirul, tânărul Anghel avea să treacă prin închisoare ca printr-o grădină a Raiului. Considerând monahismul ca cel mare lucru în creația lui Dumnezeu, mai presus chiar şi de tainele îngereşti, tânărul cu un nume de înger ardea de râvna de a intra în mănăstire.

Intră în viața monahală

„M-am făcut călugăr ca să mă iau la luptă cu Dumnezeu şi să-L birui”

Eliberat în septembrie 1946, fratele Anghel se hotărăşte să îşi dedice viața Mântuitorului Iisus Hristos. Îndrumat de un colportor care cunoștea toate mănăstirile, tânărul Anghel ajunge la metocul mănăstirii Frăsinei. „Bătrânul Simeon, starețul Mănăstirii Frăsinei, mi-a zis: Nu te primesc, frate. Te văd că eşti nițel mai învățat şi nu te pot pune la boi. Şi atunci ce-o să zică frații: pe acesta îl ții la cancelarie, iar pe noi ne pui la greu! Starețul a greşit în aprecierea lui, însă nici eu nu puteam să-i dovedesc nebunia mea pentru Hristos”.

De aici pleacă mai departe spre mănăstirea Cozia, unde este bine primit de frații de acolo. Este rânduit paraclisier şi deprinde repede rânduiala mănăstirească. Tot aici a sculptat şi uşile împărăteşti de la bolnița mănăstirii. Exersând ascultarea şi tăierea voii, Părintele se silea să dobândească virtuțile călugăreşti în desăvârşirea lor. „În mănăstire trebuie să ne tăiem voia liberă, spune Părintele, deci cu cine te lupți? Cu Creatorul voinței libere! Teoretic e uşor, dar practic?! Tot ce se spune despre om, că poate să se îndumnezeiască prin har, eu am încercat şi am văzut cât se poate. A-ți tăia voia înseamnă să te pierzi în ceea ce ai fost ca personalitate în lume şi să te regăseşti în ceea ce este îngerul „de aceea ne numim cin îngeresc”.

Remarcat pentru calitățile sale intelectuale, fratele Anghel este numit profesor de educație civică la mănăstirea Turnu. Încă de la început, Părintele le-a anunțat elevilor subiectul pentru un an de zile: despre Hristos. După primul semestru au venit comuniştii la el să-i schimbe subiectul, îndemnându-l să predea materialismul şi doctrina comunistă. „Să predau ALRUS, adică pe dracul. Şi eu zic: Cum?Nu se poate! Toată viața mea am luptat împotriva dracului şi acum să colaborez?Astfel, Părintele îşi dă demisia din catedra de profesor chiar dacă starețul se împotrivea, obligându-l să pactizeze cu regimul comunist.

De aici începe un şir de prigoniri şi defăimări ale starețului la adresa fratelui Anghel. „Eram fericit, vă rog să mă credeți. Dar eram şi hotărât: Dacă mă dă afară mă duc în alta mănăstire, dar nu plec de voia mea!” Mănăstirea Cozia era aşezată pe o moşie de 300 de hectare şi se situa la 2 km de Caracal, în comuna Comanca. Acolo trimitea lunar câte un frate din mănăstire să supravegheze moşia şi muncitorii care o lucrau. Starețul, ca să scape de Anghel, l-a trimis la Comanca să îngrijească recolta. Fratele Anghel primeşte cu multă bucurie ascultarea şi pleacă spre Comanca. Aici avea să întâmpine multe lipsuri, greutăți şi neplăceri. Are parte însă şi de multe mângâieri şi bucurii duhovniceşti. Printre acestea se număra şi întâmplarea cu capra. Părintele obişnuia să se roage în magazia plină cu grâne. Iarnă geroasă şi lupii de afară au înspăimântat însă şi capra Părintelui, care țipa cu disperare să intre şi ea în magazie. „Nu puteam că erau boabe pe acolo pe jos şi trebuia să mă ocup de ea. Şi am băgat-o, am luat-o aşa de un corn şi de ureche şi am tras-o lângă mine, să stea cuminte. N-am avut de lucru… am ingenuncheat-o pe genunchii dinainte, ca s-o imobilizez. Şi îmi făceam rugăciunile. Când m-am dus a doua zi, capra a venit şi s-a aşezat singură în genunchi ca rândul trecut. Vă dați seama unde mă trimisese Gherman, starețul, la ce mare fericire?”

La Sihăstria

La Comanca este sesizat de Părintele Gherasim Iscu (cel care avea să fie martirizat în temnițele comuniste), starețul mănăstirii Tismana, care era uimit de faptul că o aşa personalitate ca Părintele Arsenie este ținută închisă sub obroc, într-un loc neştiut de nimeni. Este trimis de ascultare la schitul Cioclovina de lângă Tismana, la 4 km în munte. Aici Părintele se ocupa cu albinăritul, dar ascultarea era destul de anevoioasă, deoarece stupii erau greu de păzit de urşi şi de lupi. „Luam tava noaptea, băteam şi fugeau urşii. Nu mă lăsam deloc: am făcut o grădiniță acolo şi udam grădina”. Lupii însă aveau să-l păzească pe Părintele Arsenie de o nouă arestare, deoarece, datorită lupilor, securiştii nu au putut trece să-l aresteze. Ajutat de Părintele Gherasim Iscu, fratele Anghel este chemat de mitropolitul Firmilian să predea ca profesor spiritual la seminarul din Craiova. Însă nu a apucat să îndeplinească această ascultare, deoarece la presiunile Securității, mitropolitul Firmilian este silit să îl îndepărteze din seminar. Ajunge la mănăstirea Sihăstria, pentru a cere sfatul Părintelui Cleopa, la începutul anului 1949. De teama Securității, alungat din orice mănăstire, prigonit de „frații” săi, aici părinții l-au primit cu bucurie şi l-au rânduit bucătar. Dragostea şi mărimea de suflet a fratelui Anghel, i-au cucerit repede pe frații şi părinții obștii de la Sihăstria. Părintele îşi aminteşte cu drag: „Îi întrebăm pe frați dacă le place mâncarea, la care ei răspundeau: Nu ne place, frate Anghele, dar ne e drag de frăția ta”. Între fratele Anghel şi Părintele Cleopa se leagă o strânsă prietenie duhovnicească. Părintele Cleopa îl avea la mare evlavie şi îl punea adesea să predice sau chiar să îi țină locul în mănăstire, atunci când Părintele era plecat sau dus cu oile.

Rugător aprins la mănăstirea Antim: Arsenie „omul lui Dumnezeu

Nu apucă însă să se bucure prea mult de liniştea de la Sihăstria, pentru că, datorită talentului său în desen şi sculptură, este chemat, spre sfârşitul anului 1949, la Institutul Biblic din Bucureşti, unde desena şi sculpta în miniatură. Era stabilit la Mănăstirea Antim, alături de mari duhovnici trăitori şi intelectuali, precum: Părintele Petroniu Tănase, Părintele Daniil Sandu Tudor, Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Sofian Boghiu. Aici îi rânduieşte Dumnezeu mănăstirea de metanie, chiar dacă el cu sufletul era tot la Sihăstria şi astfel este călugărit cu numele Arsenie (pe care l-au tras la sorți) de către Părintele Benedict, naş fiindu-i Părintele Petroniu. Părintele depune jurământul monahal în ziua de 26 septembrie, la pomenirea Sf. Ioan Evanghelistul, Apostolul iubirii, față de care păstra o deosebită evlavie şi care avea să îl ocrotească cu harul său de aici înainte. Se ştie că mai presus de toate, Părintele Arsenie prețuia virtutea iubirii şi propovăduia iubirea, cu inima sa caldă, pe tot pământul acestei țări binecuvântate şi mult asuprite, prin lume şi prin mănăstiri, prin pustietăți, prin canale şi prin închisori.

Aici, la Antim, participă la întrunirile mistice ale Rugului Aprins, alături de oameni de înaltă trăire, precum Vasile Voiculescu sau Părintele Stăniloae, întruniri duhovniceşti, care au atras mii de tineri studenți. Nu era însă întotdeauna de acord cu liderii acestei mişcări a Rugului Aprins. De pildă Părintele Arsenie nu era de acord cu prea multă teoretizare a rugăciunii inimii, şi în loc de manualul de rugăciune, care era Sbornicul, indica un metanier mai degrabă, punând accentul mai mult pe trăire decât pe teoretizare. „Prea multă vorbă despre rugăciunea inimii „le atrăgea smerit atenția Părintele. Rosteşte-o tainic şi taci. Asta e tot! Pentru ce trebuie să aştepți indicații? N-ai simțit nici până acum că tu eşti omul lui Hristos”? Şi de atunci îi rămăsese porecla Arsenie, omul lui Dumnezeu!

Profesor spiritual la Seminarul de la Neamț, activitatea misionară de preot

Îndeletnicindu-se cu sculptura în miniatură, Părintele Arsenie începe să aibă probleme cu vederea. Acesta este de fapt şi un pretext de a cere ieşirea din eparhie şi revenirea la mănăstirea Sihăstria. Cererea i se aprobă şi revine astfel la mănăstirea lui de suflet, Sihăstria. După puțin timp, la insistențele şi recomandarea Părintelui Cleopa, este hirotonit diacon la mănăstirea Calamfideşti, lângă Rădăuți şi exact la un an după călugărie, tot de praznicul Sf. Ioan Evanghelistul, pe 26 septembrie, este hirotonit întru preot la mănăstirea Agafton. Chiar dacă nu şi-a dorit preoția, ca unul ce iubea mai mult smerenia şi prefera să rămână un monah anonim, Părintele Arsenie prinde curaj sub ocrotirea marelui Apostol al iubirii şi se dedică trup şi suflet acestei vocații „preoția şi duhovnicia.

Harul său duhovnicesc şi pedagogic nu este lăsat în umbră şi este numit profesor spiritual la seminarul mănăstirii Neamț. Aici slujea zilnic Sfânta Liturghie şi se ocupa de educarea şi formarea tinerilor seminarişti, viitori preoți. Părintele povesteşte o întâmplare miraculoasă petrecută în timpul unei Sfinte Liturghii, în care le explica elevilor proscomidia şi cum se săvârşesc Sfintele Taine. În timp ce le explică faptul că datorită necredinței preotului Sfintele Taine se pot transforma în carne şi sânge şi care este rânduiala canonică în astfel de situații, diaconul cu care slujea, era cuprins de îndoială în privința celor relatate de Părinte. „Ce gândea diaconul cu care slujeam, că tocmai în momentul acela consuma Sfintele? Că n-o fi chiar aşa cum spune Părintele Arsenie! Şi s-a umplut gura de sânge, carne în loc de pâine, el a căzut jos şi potirul pe proscomidiar… Eu eram la un metru jumătate de uşa diaconească, pentru că era paraclisul mai mic. M-am întors şi l-am mustrat şi şi-au revenit în chipul pâinii şi al vinului… El s-a îndoit, nu trăia prin credință. Dar pentru care motiv te pregăteşti pentru preoție”?

Egumen la mănăstirea Slatina

În 1950, la cererea Patriarhului Justinian, Părintele Cleopa este chemat să întemeieze o obşte monahală la mănăstirea Slatina de Suceava. Părintele Cleopa acceptă cu condiția să fie însoțit de prietenul şi sprijinul său de nădejde, Părintele Arsenie. Astfel Părintele Arsenie este numit egumen la mănăstirea Slatina, iar părintele Cleopa „stareț peste 120 de călugări.Nu era mănăstire „mărturiseşte Părintele Arsenie „era o Academie! Cu teologi mari ca: Părintele Dosoftei, Înaltul Antonie, Părintele Gherontie, Părintele Emilian, mare duhovnic… Nu oameni cu titluri din acestea academice, nu ăştia sunt oamenii lui Dumnezeu”! În scurt timp mănăstirea Slatina ajunge mănăstirea cu cea mai renumită viață de obşte din țară, un model de viețuire duhovnicească, dragoste şi armonie, din care se inspirau toate celelalte mănăstiri.

Pe lângă celelalte calități şi virtuți călugăreşti, smerenia, dragostea, nevoința, ascultarea, Părintele Arsenie era şi un neînfricat mărturisitor, luptător pentru dreptate şi adevăr. Iată un exemplu relevant, relatat de Părintele: „S-a ivit o neînțelegere în timpul ăsta cât eram la Slatina cu Părintele Cleopa care era stareț, datorită amestecului cu intenții speculative ale exarhului locului… Fiind în altar, ne-am luat la ceartă „era o ceartă de duhovnici. Zic: Părinte Cleopa, de ce ai susținut aşa?

A intervenit Părintele Emilian: Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte, nu se aprinde de mânie…! Zic: Aşa este, dar se bucură numai de adevăr! Au rămas mirați cei care erau de față”.

În pustie, împreună cu Părintele Cleopa

Arzând de dragostea pentru Hristos şi de nevoințe mai înalte, Părintele Cleopa se retrage la pustie în munții Stânişoarei, de pe lângă Slatina, nu însă fără prietenul său, Părintele Arsenie. Chiar dacă era „pustnic din întâmplare”, aşa cum obişnuia să se smerească Părintele Arsenie, şi iubea mai mult viața de obşte, a dragostei de frați, decât pe cea aspră a pustiei, ține totuşi pasul alături de Părintele Cleopa în nevoințe şi singurătate. Despre experiența pustiei Părintele Arsenie consemnează: „N-am cedat, mi-a ajutat Maica Domnului, mi-am ținut poziția pustnicească. Pustia este un lucru de foarte mare laudă. Trebuie să înțelegem că rugăciunile unui pustnic ajută lumea enorm de mult. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea aşa cum este ea în inima ta! Eu nu eram în măsura unui pustnic… Trebuie să te duci ca un erou în pustie, după ce ai biruit lumea”.

Pustia îl învața pe Părintele să înțeleagă glasul naturii şi mişcările ei, dar şi să fie exigent cu sine însuşi spre a face față luptei cu diavolul, care uneori se dă corp la corp în pustie. „În pustie, ne spune Părintele, problemele erau acestea: să-l poți ține la distanță pe diavol. Se atinge de tine dacă te are la mână cu ceva. Nu se poate rezista decât dacă te stăpâneşte o autentică smerenie. O smerită smerenie. Niciodată nu te vezi smerit. Smerenia este arta de a sta la locul tău. Şi aş putea să spun cu îndrăzneală că: N-am fost în pustie! Atât numai că suportam rigoarea iernii care era grozavă, nu vedeai lumea, erai în pustie dar nu asta însemna pustia. Pustia înseamnă cu orice chip o stare de dincolo de ființa omenească, dincolo de socoteli omeneşti înalte, pentru că viața duhovnicească nu este o viață calculată, este o viață trăită fără cuvinte.

Presimte din nou arestarea

„Cine fuge de prigoană, fuge de Dumnezeu, spune Sf. Teodor Studitul. Biserica are nevoie de prigoane, pentru că te trezesc, te țin prezent şi în luptă”.

Fiind încă împreună cu Părintele Cleopa în pustie, sunt prinşi în pădure de o furtună puternică. Părintele Cleopa dormea sub un brad iar Părintele Arsenie sub alt brad, la distanță de circa 2 metri, când un şarpe iese dimineața de sub culcuşul unde dormea Părintele Arsenie. La scurt timp după ce s-a ridicat, la sfatul Părintelui Cleopa, a trăsnit şi bradul, sfărâmându-se. „Am avut o presimțire că mă arestează. M-au arestat într-adevăr”.

Căutat de 89 de ofițeri şi 3 camioane, Părintele este ridicat de la Slatina, chiar la terminarea slujbei de noapte, la care a slujit. „Iar eu le-am spus aşa: S-a cutremurat muntele şi a ieşit un şoarec! Puteați să-mi dați un telefon şi veneam singur. Ce vă trebuia teatrul ăsta?” Şi m-au dus la Miliția din Suceava.

O anchetă necruțătoare şi detenția cea mai cruntă

„Sunt sigur că îngerii din ceruri erau geloşi pe noi, pentru că ei nu au această suferință dincolo de firea noastră”

Dacă în pustie era nemulțumit că nu ajungea să Îl cunoască şi să Îl iubească pe Dumnezeu după cum ar fi vrut, simțindu-se lipsit de acea smerenie jertfitoare, după care mereu râvnea, temnița, cu toate torturile şi umilirile ei, avea să i-o ofere, după cum însuşi mărturisește: „În închisoare, omul se apropie foarte mult de divinitate, pentru că oricine este înțepat, vrea să scoată ghimpele. Iar acolo instrumentul cu care putea fi scos ghimpele nu era decât Dumnezeu! La El apelam… Nimic nu te poate elibera decât conştiința ta că eşti pe cruce şi s-o accepți cât se poate mai mult… Desăvârşit „e mai greu… Numai Mântuitorul a acceptat-o desăvârşit”.

Anchetat în beciurile Securității de la Suceava, pe un motiv nefondat că „a scris mult”, i se fabrică un dosar din care să reiasă activitatea sa legionară din cadrul grupului Rugul Aprins. Legat la ochi toată noaptea, într-o cameră în care abia mai încăpea, are bucuria sufletească însă să îl întâlnească în aceeaşi cameră de tortură pe Părintele Marcu Fachirul, prietenul său de la Sihăstria, pe care poate Părintele Arsenie l-a prețuit cel mai mult.

De la Suceava sunt transportați a doua zi, tot legați la ochi, tocmai la Bucureşti, unde se judecă procesul. Părintele nu se lasă cuprins de frică nici de data aceasta, ci mai mult, are puterea să îi înfrunte eroic pe anchetatori: „Ancheta a durat 90 de zile şi a fost foarte nesuferită. Bătăi, ciocniri, mă trăgeau de barbă în tot felul... Pană la urmă s-a speriat şi anchetatorul. Era un căpitan foarte rău. Mi-a luat barba şi mi-a retezat-o la jumătate (Barba tot aşa era de lungă). Şi zic: „Ai să răspunzi de asta în fața lui Dumnezeu!” Ştiți ce mi-a zis? „Lasă că nu stă călugăria în barbă” Când a vorbit vorba asta, zic: „N-ai vorbit dumneata, ci Duhul Sfânt!”

A fost condamnat la 40 de ani muncă silnică, pentru a fi siguri că nu va mai fi eliberat şi de astă dată. Dar planurile lui Dumnezeu erau altele.

Temnița Aiudului „cerul pe pământ

Odată cu Părintele Arsenie, au mai fost arestați şi Părintele Stăniloae şi Vasile Voiculescu, față de care Părintele nutrea un mare respect şi căruia i-a fost şi duhovnic. Cea mai mare parte a Aiudului o petrece la Zarcă, unde erau închişi în regim de exterminare cei mai puternici şi necompromişi dintre deținuți. Părintele însuşi socotește o minune faptul că a supraviețuit acestui regim de exterminare, în urma căruia mureau majoritatea. Dar nu numai că a supraviețuit, dar simțea celula cer, şi nicidecum durere. „Secretul ăsta era: prezența lui Dumnezeu continuă, ştiind pentru ce suferi. Asta ca o scuză materială, ca un autodialog, ca să zic aşa, dar lucrul acesta nu se raționaliza: trăiam pe Dumnezeu, eram în cer. Nu puteai face teatru acolo; în foc, nu poți să spui: mai aşa sau aşa; e foc, arzi pe toate părțile fără să te mistui. Sau te mistui încet, încet… Lucru foarte greu de înțeles şi de prezentat: simțeai că e un har foarte ascuns, care pălea sabia duşmanului, ceea ce m-a făcut să spun: „Dumnezeu dă formă clipelor istoriei!” Acesta era un semn pe care poate nu l-ar înțelege lumea. Descopereai frumusețea şi Dumnezeul din om, descopereai lucrurile acestea „simț de mare finețe, care există în om când eşti prezent. Dacă nu eşti prezent, cazi, eşti vândut. Nu aveai ce să cedezi, nu ne jucam cu viața. Aici, la Aiud, nu se mai punea problema Mişcării Legionare, voiau să ne dărâme complet din credința în Hristos. Acesta a fost obiectivul lor mai înalt decât celălalt”.

De aceea Părintele contracara tot cu rugăciunea, pentru că de ea se temeau cel mai tare. Este binecunoscut curajul Părintelui Arsenie atunci când spovedea prin morse pe deținuți, cu o sfoară legată la gât în loc de epitrahil, sau când săvârşea Sfânta Liturghie aproape zilnic: „Aveam o bărdică cu apă şi 300 grame de pâine de orz. Considerăm bărdica drept potir şi treceam prin toate momentele Sfintei Liturghii. Pe urmă împărțeam pâinea aceea la deținuți şi le spuneam: Nu pot să spun că este Sfânta Împărtăşanie, fiindcă sunt destule elemente lipsă, dar că este mai mult decât anaforă v-o pot spune!”

Pentru aceste fapte Părintele era trimis des la răcitorul Aiudului. „În închisori a fost un regim de exterminare, în primul rând cu o foame nemaiîntâlnită, eram uscați, aşchie. M-au băgat adesea la răcitor, unde era moarte sigură. Eram într-o haină subțire şi ne băgau iarna; acolo era primejdie şi vara. Răcitorul era o celulă frigorifică, ciment peste tot, înaltă de cinci metri; nu aveai voie să stai jos; Noi nu aveam putere nici să suflăm”.

Încercând să vadă dacă este reeducat şi „vrednic” să fie eliberat, anchetatorul îl întreabă:

– Vorbeşte-mi de existența lui Dumnezeu! „spune colonelul.

– Dumneavoastră, la vârsta aceasta, îmi puneți o întrebare de şcoala primară? Ochii cu care vedem, inima care ne ține-n viață şi care iubeşte sunt daruri omeneşti sau de la Dumnezeu? Acestea dovedesc existența lui Dumnezeu. Însuşi faptul că suferim aici şi încă mai trăim este un argument.

Văzând că este înfrânt, a întrebat:

– Care este ultimul tău cuvânt?

– Sunt gata să mor pentru ce spun!

– Luați-l de aici! Gata!

Eliberarea

După ce îşi ispăşeşte în total 14 ani de închisoare şi trece şi prin închisorile de la Braşov şi Jilava, Părintele Arsenie est eliberat în 1964. Surghiunul nu este însă încheiat pentru Părintele Arsenie, deoarece este alungat din mănăstire în mănăstire.

„După ce am fost eliberat din închisoare, nu eram primit de nicio mănăstire. Patriarhul Justinian mi-a sugerat ideea să merg la Cluj la parohie, unde erau posturi rămase vacante din perioada interbelică. Am slujit ca paroh doi ani de zile, la parohia Filia de Jos şi Filia de Sus. Am fost numit stareț la Mănăstirea Cheia din județul Prahova. După şase ani am fost transferat la Mănăstirea Căldăruşani, cu ascultarea de econom mare şi casier. De aici m-au mutat la Mănăstirea Dintr-un Lemn, cu ascultarea de preot slujitor şi duhovnic. Apoi am slujit la Mănăstirea Cernica un an şi jumătate, iar din anul 1976 am fost numit preot şi duhovnic la Schitul Sfânta Maria din Techirghiol”. Părintele Arsenie ajunge la mănăstirea Techirghiol datorită mai mult unor intrigi, deoarece sfinția sa ar fi urmat să fie stareț la mănăstirea Cernica. Dar ca un adevărat rob al lui Hristos, care a gustat binecuvântarea suferinței şi a prigoanei, Părintele acceptă cu toată inima ascultarea, ca din mâna lui Dumnezeu.

Duhovnic la mănăstirea Techirghiol

Cei 35 de ani de ani petrecuți ca duhovnic la mănăstirea Techirghiol, mănăstire de maici, îi aduc Părintelui faima de Duhovnicul neamului de la Malul Mării. Slujind aproape zilnic mult iubita Sfântă Liturghie, la care a râvnit atât de mult în închisoare, Părintele spovedea nu doar maicile din obştea mănăstirii, dar şi mulțimile de credincioşi care îi umpleau pragul chiliei, să primească binecuvântarea marelui duhovnic, purtător de har. Părintele ştia să se facă prietenul cel mai bun al penitentului, al celui care îşi vărsa desagii păcatelor sub epitrahilul său. „Vine multă lume. Şi sunt singur, se destăinuia Părintele fraților săi de la Sihăstria. Vă închipuiți, toată Dobrogea ne cercetează. Spovedesc încontinuu, cea mai obositoare ascultare a mea. Dar mă liniştesc cu gândul că Dumnezeu a hotărât aşa. N-are la cine să mai ceară Dumnezeu sprijin acum pentru lume decât de la noi”. Din binecunoscutele sale învățături pe care le împărtăşea credincioşilor care îi cereau cu sete sfatul, menționăm câteva, din temele preferate ale Părintelui:

Despre neam: „Trebuie să ştiți că un neam, ca şi o instituție, trăieşte prin cei care țâşnesc. Adică prin cei care luptă, care stau prezenți pe Cruce, fără să cedeze; asta este poziția ortodoxă, poziția Mântuitorului. Vă rog să mă credeți, sunt atât de optimist în inima mea în ceea ce priveşte învierea acestui neam, încât, de năvala asta din inima mea, nu mai pot ca să vorbesc! Pentru că este poporul care ştie să se jertfească sau mai bine zis, care numai în jertfă a trăit! Opinca asta românească, să ştiți, asta, care a fost batjocorită de turcime, de austro- ungari şi de câți mai câți, a fost un popor care s-a născut în jertfă, şi în jertfă e şi acuma!…”

Despre Ecumenism: „Am spus-o de multe ori şi n-o spun numai eu. Eu nu spun decât ce am găsit la Sfinții Părinți: Cu diavolul nu se stă de vorbă! E o mare greşeală să intri în dialog cu diavolul. Papa se vrea „biruitorul comunismului”, dar de la Roma, nu de la Aiud! El e „biruitorul tuturor”, „lider”, nu ştiu ce. Asta a spus peste tot pe unde s-a dus. Şi părinte, ascultați-mă pe mine: Adevărul ortodox îl roade! Prezența ortodoxă îi omoară! Nu le convine cu niciun chip! Mărturisirea noastră trebuie să constea în adevăr. Dacă iți zice cineva: întovărăşeşte- te cu mine! Să te gândeşti mai întâi: Dar tu cine eşti? Dacă te închini ca mine ortodox, atunci sunt şi eu cu tine. Dar catolicii au schimbat crucea „că se temeau ca nu cumva să mai fie ceva din practica ortodoxă, că asta are o semnificație, crucea „toată înălțimea Tatălui, toată adâncimea Fiului şi toată lățimea Sfântului Duh „aceasta este invocarea Sfintei Treimi. La catolici nu ştiu dacă mai fuge dracul de cruce. E limpede, asta nu este o problemă grea”.

Învățăturile Părintelui Arsenie despre ecumenism sunt foarte clar evidențiate în cartea sa „Singur Ortodoxia”, Editura Sophia, o carte care arată puterea mărturisitoare cu care era înzestrat Părintele Arsenie, asemenea marilor mărturisitori ai Bisericii din vechime.

Despre masonerie: „Monahul să combată, dacă se ivesc în calea lui francmasoneria, ereziile, ca pe nişte neavenite, ca pe nişte primejdii în locuirea lumii, ca pe nişte primejdii pentru învățătura creştină. Francmasonii, ateii, o serie întreagă de satanişti, ereticii în general trebuie combătuți cu orice chip, pentru că ei Îl atacă pe Hristos. Spune un Sfânt Părinte cu foarte mare dreptate: Dacă fratele tău îți scoate ochii, degeaba te superi. Dacă îți taie mâna, degeaba te superi. Dar dacă Îl atacă pe Hristos, mânie-te tare! Trebuie atunci să-L apărăm pe Hristos cu mânie”.

Trecerea la Domnul – „Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!”

Dumnezeu a dat să trăiască ani mulți pe pământ robului său, Arsenie, ca o încununare a celor suferite pentru Numele Lui, aici pe pământ, în neîncetate prigoniri şi defăimări adeseori. Bolile însă încep să îi răpună trupul de neînvins pană acum. Nu l-au învins bătăile, torturile şi nici torționarii comunişti care voiau să îl înghită precum fiarele, nu l-au învins nici fiarele pădurii şi nici fiarele politice, nu l-au biruit trădătorii şi defăimările fraților lui „pe toți i-a biruit şi poate şi pe Dumnezeu cu care s-a luptat duhovniceşte, după cum frumos şi artistic ilustra în metaforă Părintele lupta sa duhovnicească „pentru că ceasul său nu sosise. Dumnezeu singur, care a biruit moartea, i-a dăruit cununa Învierii, atunci când misiunea sa pe acest pământ a luat sfârşit. În data de 19 iulie 2011, la 97 de ani, Părintele Arsenie a trecut la iubitul său Mire, Hristos, lăsând în urmă mulțime de ucenici, rămaşi orfani de Părintele lor iubit. Veşnica lui pomenire şi rugăciunile şi mijlocirile cuviosului şi mărturisitorului nostru Părinte Arsenie să ne dea puterea să îi urmăm învățătură, să ne apropiem de Hristos, să Îl iubim pe Hristos şi neamul nostru să se înalțe biruitor de pe crucea suferinței! De altfel acestea au fost şi ultimele cuvinte testament ale Părintelui Arsenie, spuse către cei care vegheau la patul său de suferință: Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!

Bibliografie:

Iată Duhovnicul, Părintele Arsenie Papacioc, vol. 1, 2 şi 3, Editura Sophia, Bucureşti.

Ne vorbeşte Părintele Arsenie, vol 2, Ediție îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2004.

Iată Duhovnicul, Părintele Arsenie Papacioc, Editura Mănăstirii Dervent, 1999.

Părintele Arsenie Papacioc, Mici îndemnuri spre mântuire, Ediție îngrijita de ieromonah Benedict Stancu, Editura Sophia, Bucureşti.

 


[1] Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvant despre bucuria duhovniceasca, Editura Eikon, 2003.

articol apărut în revista ATITUDINI, nr. 18


  • Posted by Ortodox On 24 august 2011

    Pildă VIDEO: Despre fapta milei şi iubirea de aproapele !

Post a Comment

(required. But it will not be published)