Marele Duhovnic, Parintele Arsenie Papacioc, a trecul la Domnul. Dumnezeu sa-l odihneasca in ceata Sfintilor

19 iulie, 2011. In aceasta zi s-a savarsit cel ce a iubit cu tot sufletul sau pe Dumnezeu, oamenii si patria sa. Sa ne rugam ca Domnul sa-l odihneasca in pace pe Parintele Arsenie Papacioc!

Extras din Interviu inedit cu Parintele Arsenie Papacioc, ce va aparea in numarul 18 al revistei ATITUDINI:

Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum? M-au ținut 14 ani în închisoare numai în zarcă la Aiud. Regim de exterminare. Greu, foarte greu. Ca să mori, să nu-ți dea să mănânci şi te şi dezbrăca, că iarna te băga la zarca, să mori de frig. În trei zile după socoteala lor, verificat mureai. Eu n-am murit. Mai mi-au dat 5, a mai durat, n-am murit, mi-au dat 7 „n-am murit. N-a vrut Dumnezeu.

De ce n-ai iubit?

interviu cu Părintele Arsenie Papacioc[1]

Părinte, cu ce cuget să ducem o viață creştină în aceste vremuri grele?

A fost întrebat Iisus Hristos: Ce este adevărul? Mântuitorul a spus: Eu sunt viața, Eu sunt calea, adevărul şi viața. Dacă nu e cale, nu e mergere. Dacă nu-i adevăr, nu-i cunoaştere. Dacă nu-i viață, nu e viețuire. Eu sunt Cel Ce sunt. Asta scrie pe aureolă.

Cât am fost închis la Aiud, 14 ani nu ne-am văzut unii cu alții, ne țineau izolați. Mare dar este să îl vezi pe celălalt. Sf. Macarie cel Mare a văzut o căpățână de mort în pădure. Şi l-a întrebat: „Ce ai fost”?  Şi a răspuns: „Popă idolesc am fost”. „Aveți vreo uşurare? Voi unde sunteți”? „În iad zice”. „Şi aveți vreo uşurare”? „Avem, când te rogi tu pentru Egipt”. E vorba de Macarie Egipteanul. „Şi ce uşurare aveți”? „Ne vedem fețele unul cu altul”. „Şi eu am simțit lucrul acesta „când eram în închisoare, când ne scoteau la anchetă, ne dădeau nişte ochelari de tablă, pe deasupra cu sticlă, ca să pară normal. Mie la un moment dat mi-a dat ochelarii şi lipsea tabla aia. Dar nu am spus, că dacă spuneam, mă omora pe loc. Am tăcut dar, ducându-mă el de braț, am văzut înaintea mea la vreo zece metri că ducea pe un deținut, alt gardian. Ei, am avut o bucurie deosebită că am văzut unul de-al meu. Şi atunci mi-a venit în minte bucuria de la scheletul pe care l-a văzut Macarie cel Mare. Nu vă dați seama ce bucurie este!

Şi omul îşi pierde timpul acesta scump. Şi moartea nu vrea să-i faci o cafea. Nu-i de glumă. E o mare realitate. Deci atunci toată lumea se grăbeşte. Da-i târziu, degeaba te grăbeşti, totul e să pleci la timp. Dacă ai ştii ce te aşteaptă, nu-i nimic greu. Ori marea bucurie e veşnică, căci spune aşa într-un loc: Dacă chinurile iadului sunt la nivelul zilei morții, e destul. Că eşti conştient, ştii ce-ai făcut, nu mai merge. Spui la duhovnic un păcat şi vii cu o mie de scuze. Păi să vedeți, dacă nu era o situație care m-a obligat… Încerci să te scuzi, dar moartea nu te aşteaptă. Gândiți-vă că iadul, viața, ziua morții nu sunt pe o mie de ani, pe veci. Pe veci, dragii mei, veci, căci spune iar într-un loc aşa: Că dacă ştii că există veşnicie şi nu iei nicio măsură, meriți să fii închis în casa de nebuni. Nu iei nicio măsură, când ştii ce-ai făcut? Aşa de uşor te poți salva.

Şi cum putem să mai ținem rugăciunea?

Eu sunt întrebat toată ziua: Cum să ne rugăm, cum? Doamne, Doamne, Doamne, Doamne, dacă zicem, e bun. Pentru că Dumnezeu nu-i supărat pe noi atât de mult, cât pentru faptul că suntem nepăsători. E supărat pentru asta Dumnezeu. Eu v-am făcut şi la Mine nu vă gândiți. Eu vă iau, eu vă fericesc, eu vă judec, nu vă gândiți şi la Mine deloc? Această nepăsare Îl doare pe Dumnezeu. Ca orice mamă căreia nu-i plânge copilul deloc ca să-i dea țâță. Ei, nepăsarea asta e foarte dureroasă. Unde-i iubirea autentică? Deci întrebarea este: De ce n-ai iubit? Răspunsul e limpede: Pentru că am urât, am duşmănit, şi asta este ce ai băgat în traista veşniciei tale. Trăistioara aia mică, nici aia nu e plină; din ea te hrăneşti o veşnicie întreagă, cu un simplu: Doamne, Doamne, Doamne, Doamne. Nu trebuie să ne concentrăm pe rugăciuni lungi sau rugăciuni mistice. Aceea este a oamenilor mari. Noi suntem viermi, dar poate nici aşa. Rugăciunea Doamne Iisuse e o rugăciune foarte importantă, de mare taină, dar să fie tăcută. Pretinde lucrul ăsta, rugăciunea inimii: taină. Dacă se poate, nici tu să nu ştii că zici. Aşa de tainică este. Ai rugăciuni Tatăl nostru, ai psalmi. Şi dacă nu taci, ai vorbit față de tine însuți, că eu suflu şi răsuflu. Dar nu te-ai întrebat: De unde e puterea aceasta? Rugăciunea inimii e o rugăciune foarte importantă şi foarte bogată, foarte înzestrată, dar tainică. Dacă ai vorbit este egal cu a mâna oile la un cioban. Dar ăla ştie de ce le mâna, tu nici nu ştii ce faci. Am auzit şi eu şi zic că e ceva decât nimic; dar tu eşti departe de nimic. Rugăciunea inimii e viața ta: sufli şi răsufli. Nu se vorbeşte. Prezinți acest lucru, intri într-o intimidate cu divinitatea: Doamne Iisuse, Dumnezeule, miluieste-mă pe mine păcătosul! Dar eu am redus-o până la să zic aşa: Doamne, Doamne, Doamne „Nu merge să păcăleşti. Spun Doamne, Doamne, dar pe toate fibrele, nu pe unde trece sângele vieții, sângele nevăzut; nu sângele roşu, sângele duhului. Să-mi spuneți unde greşesc şi mă corectez. Cine poate să se plângă că nu a ştiut? N-ai ştiut că bate clopotele? Te întreb: De ce bat? „Cheamă viii, plânge morții şi opreşte vifornița.

La o conferință m-au întrebat: Ce melodie îmi place. M-a pus în situația să nu ştiu ce să răspund, că nici de astea de-ale lumii nu ştiam să zic o melodie, alte lucruri nu ştiam, şi mi-a dat în minte „bătaia clopotelor îmi place, domnule. E o melodie cu semnificație, nu-i o melodie pe pielea goală, aşa, cum se obişnuieşte la discoteci. Am auzi şi eu, scuzați-mă, că aşa-i pe acolo.

Să nu socotiți că sunteți ființe neînsemnate şi rugăciunile nu vă sunt auzite. Niciun pui de găină nu chiuie degeaba, cloşca imediat e acolo, atentă. Aveam la mama acasă o cloşcă, şi a ieşit un pui negru. Şi-l bătea cloşca, şi eu aveam necaz pe cloşcă că nu creştea puiul ăla. L-am prins, l-am mângâiat, dar el, mititelul: tot la cloşcă. Se ducea la mama lui. Aşa îmi zicea mămica mea: Numai mamă să nu fii. Te-a obligat, îl suporți aşa cum este, că-i al tău. Dar el are legătură cu mama lui din pântece. El n-are conştiința rațională, el are conştiința instinctuală. El o intuieşte şi o cunoaşte pe mamă cu intuiția din pântece. Am văzut un copil care urla de speria tot cartierul. Toată lumea îl lua în brațe şi nu tăcea, când a venit maică-sa, a tăcut imediat. Îl cunoştea din pântece. Am avut un câine orb. Într-o seară, am deschis poarta eu, am ieşit la aerisire, aşa, şi un câine cât un măgar de mare a sărit la mine, în stradă. Fără să ştiu că şi câinele meu era alături de el acolo şi ştia că eu sunt pe acolo. A ieşit neştiut de mine din culcuşul lui şi s-a repezit la câinele acela. De ce l-a apucat nu ştiu, dar urla câinele ăla şi ăştia se rugau de mine să-mi chem câinele înapoi. Zic: Nu-l chem, nu-l chem înapoi, lasă să te înțelepțeşti şi mata. Un câine orb care mergea pe conştiința instinctuală, aşa-i şi copilul, el comunică cu mama din pântece. Comunică cu ea dar în pântece nu plânge că-i dă ce trebuie. Ferească Dumnezeu să-ți bați mama. Nu se mai pune în discuție că mă iubeşte mama, mă trăieşte. Mama îl supraveghează când doarme, nu cumva vreun purice să-l trezească.

Părinte, spuneți-ne un cuvânt pentru călugărie.

E cel mai minunat lucru în creație. În creație, nu în lume; peste îngeri. Tăierea voii asta înseamnă, lupta cu Dumnezeu şi trebuie să-L biruim. E un paradox. Cum să-L birui pe Dumnezeu? Făcând ce spune El. L-ai biruit, dacă faci ce spune Dumnezeu. Să fii fericit pentru că e cel mai minunat lucru în creație. Sf. Grigorie de Nyssa spunea despre om că este „copleşitor de neînțeles”. Dumnezeu are taine necunoscute nici de îngeri despre om. Îngerii nu cunosc toate ale omului şi diavolul pune cu râvnă nemaipomenită toată mişcarea lui, să ne iasă din cap că suntem în asemănare cu Dumnezeu. Treaba dracului, dar noi aşa suntem creați, singuri în creație. Că îngerii au daruri deosebite, e altceva, dar chip şi asemănare suntem numai noi. Mântuitorul a luat chipul şi asemănarea omului, care înseamnă Dumnezeu văzut. Dar culmea, culminează prin monahism. Aşa că monahismul are o comparație nemaipomenită, de neegalat.

Sf. Grigorie de Nazianz Teologul are vorba asta: De orice cuvânt în plus vom da răspuns. Şi cu atât mai mult de orice cuvânt ruşinos. Şi zic eu: şi cu atât mai mult de orice cuvânt duşmănos, stricăcios, tiranic. Omul e făcut de Dumnezeu cu chip şi asemănare, singur în creație. Şi e destul. Mântuitorul s-a făcut om că era Dumnezeu. N-a ieşit prin asta din Dumnezeire, s-a dus tot la neamul lui, care-i omul. Dar vă spun, culminează prin monahism. Monahul se leapădă de sine. Şi zice: lasă şi tată şi mamă şi frați, şi surori, şi copii. Plăcerile vieții, le mai sictirim, pentru că am apucat pe un drum. Unii zic: Vorbeşti degeaba, părinte. Viața-i alta. Este, dar să ştii că eşti căzut. De unde ai căzut, prostule? Credeți frățiile voastre că Adam, a fost creat de Dumnezeu handicapat, cum a dovedit-o? L-a făcut perfect. Dovadă că el rezistă, şi când zice: Dumnezei sunteți, nu zice decât către fiii lui Adam. Nu vă descurajați de viață, nu faceți greşeli, care nu se mai pot repara. I-am spus şi episcopului lucrul acesta: „Măi, nu face greşeli să nu te mai poți apăra”.

Aşa că să mulțumiți cu fața la pământ că sunteți călugări. E cel mai mare lucru în creație. În creație, nu în lume, peste îngeri. Pentru ce greşim totul se plăteşte, că s-a angajat dumnezeirea. Adică, a greşit Dumnezeu? Adame, ce-i cu tine acolo? Aşa că ce mai putem salva este prin monahism. Uite, vin la mine fete, care după ce se mărită zic: „Părinte dacă ştiam ce mă aşteaptă, nu mă mai măritam”. „Păi nu ți-am spus eu”? Dar nu contam atunci, acum contez. Dar eu vă spun: sunt foarte bucuros că sunt călugăr. N-am greşit chiar dacă am supărat pe mămica. Dar sunt liniştit de strâmbătatea asta care i-am făcut-o. I-am spus: Mămică, trebuie să vină toți aici. Fără să-mi dau seama că dialogul acesta l-a avut şi Sf. Ioan Gură de Aur cu mama lui. Vrei să mă laşi a doua oară văduvă? „i-a  zis, şi el s-a apărat.

Dacă sunteți nepăsători „degeaba. Adică „Ce n-am făcut eu, zice Dumnezeu, că să vă salvez? Dar eşti liber. Dracul n-a murit, adică nu s-a îndrăcit pentru că nu l-a făcut liber Dumnezeu, ci pentru că l-a lăsat liber. Şi asta e libertatea, ea trebuie aureolată, nu în nepăsare.  Dar ce ne pasă nouă că suntem alături de Maica Domnului? Dumnezeu la Crăciun ne-a dăruit pe Fiul Lui. Şi omenirea I-a dăruit pe Maica Domnului.

Un ucenic a întrebat pe părintele lui: „Ce e smerenia”? Şi părintele i-a spus aşa: „A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule”; toată făptura, şi viermele e făptură. Cum să te vezi sub vierme? Tu, cu nume aşa de măreț, cu limbă care vorbeşte, nu numai care muşcă? Da, dragii mei, dar a avut dreptate bătrânul pentru că viermele îşi caută viața, continuu. Nu se uită la timp, el îşi caută viața lui şi ce-i trebuie lui.

Cum va rezista neamul românesc?

Va avea neamul românesc, după părerea mea, o mare misiune. De ce? Nu pentru că am avut un Ştefan cel Mare în Moldova, un Mihai Viteazul pe care-l susțin cu tot sufletul, în partea astălaltă şi Vlad Ţepeş. Nu pentru asta. Ci pentru că neamul românesc nu a uitat bătaia clopotelor. Dacă tu cauți viața ca un vierme, primeşte plată, dar de vierme. E copleşitor, zice sfântul Grigore, căci învinge aspectele nevăzute ale vieții, ale existenței pozitive ale vieții. Dacă reuşiți să suportați lumea aşa cum e, ați ieşit din categoria viermilor; intrați în categoria omului. Şi nu-i uşor. De aceea am vrut să vă văd şi eu, ca să vă trăiesc. Că nu-i de-ajuns să mă iubeşti, trebuie să mă trăieşti. Orice roman are o mişcare interioară trecătoare, dar o are când aude bătaia clopotelor. Pentru că România nu a dus niciodată un război de avangardă, adică de înaintare, ci de avanpost, de apărare. Avem voie să ne apărăm. Şi țara românească nu a vrut nicio palmă de pământ să ia de la vecini. Atacată din toate părțile: ba de unguri, ba de ruşi, ba de turci şi de greci. Toți vor să tragă de noi. Şi a trecut un grup, cântând nu în cuvinte romaneşti, ci ungureşti şi un oarecare Otto, cu care făceam fotbal împreună. „Măi, Otto, tu eşti ungur”? Da!, aşa cu emfază la mine. „Ați uitat că sunt şi eu roman”. Şi m-am suit pe banca aia şi am vorbit o jumătate de zi şi m-a făcut primar în oraşul ăla. În trei zile am scos toți ungurii de-acolo, asta am făcut în primul rând. Cu nicio condiție, nici nu am vrut să stau de vorbă. M-au dat în judecată. Revenise axa: Budapesta „Bucureşti „Zărneşti. Bineînțeles că nu m-am jucat cu viața mea, dar aveam o răspundere de român. M-au condamnat bineînțeles, dar nu s-a aplicat. Asta era la Braşov. Dar pe urmă i-am pus şi eu în mişcare. La proces a venit o parte din oraş, plus cetățile de-acolo. Şi-am zis: Mi-am făcut datoria. Şi m-a luat Aiudul „Deci pregătiți-vă să rezistați unde nu vă e voia, printre pietre.

Dragii mei, trebuie să alergăm după două lucruri. De ce Mântuitorul a spus să fiți înțelepți ca şerpii? De ce a ales animalul acesta atât de fioros, de înspăimântător „şarpele? V-ați gândit vreodată? Şarpele nu moare, orice i-ai face, numai dacă-l loveşti în cap. Aşadar, fereşte capul! Fiecare a văzut un şarpe şi şi-a dat seama că dacă îl loveşte în cap tot nu moare şi Mântuitorul e capul nostru şi trebuie păzit cum îşi păzeşte şarpele capul. Nu fugi la Hristos, ai pierdut tot! Cine este Hristos? „Eu sunt Cel ce sunt” este. El e totul. Deci de aceea să fim înțelepți ca şerpii. Dar acuma am pus mâna pe vierme. Ce înseamnă că am pus mâna pe vierme? Mă rog să mă ia şi pe mine în plimbarea lui. Să caut şi eu viața. Sunt călugăr şi vă rog să mă scuzați, nu vă invit că sunteți neputincioşi, dar dac-ați îndrăzni, e cel mai mare lucru: călugăria.


[1] Interviu înregistrat în data de 13 martie, 2010.

citit integral aici.

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

3 thoughts on “Marele Duhovnic, Parintele Arsenie Papacioc, a trecul la Domnul. Dumnezeu sa-l odihneasca in ceata Sfintilor

  1. AVRAM MARIAN says:

    Aveti un blog care mi-a placut, iar daca va intereseaza as dori sa citit articolul de mai jos publicat de mine pe http://mandriadeafiroman.blogspot.com , iar daca nu va intereseaza puteti sa-l stergeti. Va multumesc!
    „Unul din Stalpii Ortodoxiei si Poporului Nostru , Parintele Arsenie Papacioc a trecut la Domnul.

    In varsta de 97 de ani Parintele era constient ca urmeaza sa plece din aceasta lume si de aceea nu a fost surprins.

    Am avut priviligiul de a ma intalni cu Parintele Arsenie Papacioc acum o luna , la Manastirea Terchirghiol unde slujea din 1976.Cand il vezi prima data pe Parintele Arsenie , gandul te duce la Sfintii din icoane , un trup slab , aproape fara umbra, care lumineaza doar din interior.

    M-a binecuvantat in chilia Sfintiei Sale si era atat de zambitor incat ai zice ca sufletul lui numai era pe acest Pamant.Am stat putin ca nu am vrut sa-l obosesc pe Parinte.

    Apoi parintele Arsenie statea la usa chiliei , dupa o usa din plasa de tantari , iar lumea venea acolo doar sa-l vada.El voia sa-i primeasca pe toti si desi nu avea voie sa se oboseasca.Oricum ii binecuvanta pe toti prin usa , iar oamenii erau atat de bucurosi ca l-au vazut incat sufletele lor se tineau de mana.

    Parintele avea o privire atat clara, ochii sai ca marea erau atat de vii incat ai zice ca avea douazeci de ani.

    Apoi dupa ce lumea a plecat de langa chilie , Parintele a mai stat mult timp la usa privind la toti cei din curtea manastirii si zambind.

    Acest stalp al Romaniei , care a fost martirizat in temnitele comuniste in perioada de influenta ruseasca nu s-a lepadat niciodata de aceasta tara , cu vorbele lui „Dumnezeu ne iubeste mai mult decat ne uraste dracul” sau „Nimic nu este pierdut atât timp cât credința este în picioare, cât sufletul nu abdică şi capul se ridică din nou” el ar trebui sa ne impulsioneze sa-i calcam pe urme.

    Dumnezeu sa-l odihneasca pe Marele Nostru Parinte, cu toate ca stim ca el continua lupta pentru tara noastra asa cum a facut o si in viata materiala.

    Asta e Poporul Roman: Arsenie Papacioc , Iustin Parvu, Adrian Fageteanu nu ce ne arata noua la televizor.

    Cand ma numesc Român as vrea ca numele meu sa fie asociat cu ei si nu cu nonvalorile si nu cu pleava societatii , si nu cu cei care dau si primesc caldari la votare si nu cu cei care spun ca România e o tara fara viitor si nu cei care cred ca tara asta ce a suferit si a fost schingiuita nu se va mai ridica.

    Trebuie sa-i facem mandri de noi si sa nu lasam acesti stalpi ai Romaniei sa fie uitati.

    Parinte stiu ca o sa ne ajuti din ceruri pe cei cu inima curata ce vrem sa ducem Romania acolo unde se cuvine sa fie!

    O viata avem Români si o cinste!Desteptati-va ca am dormit destul!(Filmul Mihai Viteazul 1971,regia:Sergiu Nicolaescu)”

  2. Stelian Gombos says:

    In memoriam „Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc (1914 „2011) de la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol – Constanța, acum la naşterea sa cea cerească şi veşnică…

    Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc s-a născut la 15 august anul 1914, în localitatea Misleanu, comuna Perieți, județul Ialomița, fiind unul dintre cei mai mari şi mai vestiți duhovnici români. Din anul 1976, este duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol, județul Constanța. Părintele Papacioc a trecut prin puşcăriile comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Parvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu şi alții. A fost arestat şi condamnat sub regimul mareşalului Ion Antonescu, în anul 1941, pentru apartenența la Mişcarea Legionară. S-a călugarit în anul 1946, după eliberare și s-a nevoit la Mănăstirea Antim din Bucureşti până în anul 1949. Între anii 1949-1950 a fost sculptor la Institul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamț. Între anii 1952-1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că facea parte din grupul „Rugul Aprins”. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost grațiat în anul 1964 de la închisoarea Aiud. Considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Arsenie Papacioc s-a născut în anul 1914 ca al șaptelea copil al părinților Vasile şi Stanca. Casa părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieți din județul Ialomița. Numele civil al părintelui Arsenie a fost Anghel. De mic, Anghel dovedeşte o memorie bogată şi o vie inteligență, de multe ori fiind premiant cu coroană. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei „Vraja”, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât şi fizice. La întrecerile interşcolare, organizate în Bucureşti, obține locul I la viteză şi locul II la sărituri. După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut intenția de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din județul Vâlcea. Starețul mănăstirii, părintele Simeon, l-a refuzat spunându-i: „Nu te pot primi, frate. Te văd că eşti nițel mai învățat şi nu te pot pune la boi. Ce o să zică frații? Pe acesta îl ții la cancelarie și pe noi ne pui la greu? „œ. Nu a renunțat la gândul său și a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obştea monahilor. Tot acolo primeşte ascultarea de paraclisier şi predă educația civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniştii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască celor mici învățătura creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea și s-a retras la o moşie pe care călugării de la Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de părintele Gherasim Iscu, starețul Mănăstirii Tismana. Acesta l-a ascuns la Schitul Ciclovina, județul Gorj. Mitropolitul de atunci al Olteniei, IPS Părinte Firmilian Marin, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina și i-a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea însă nu a aprobat acest gest al mitropolitului şi fratele Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihăstria. Acolo a fost călugărit, la slujbă participând părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost Părintele Petroniu Tănase (trecut şi el la cele veşnice în 22.02.2011, după ce în 31.01.2011 s-a născut în veşnicele locaşuri fiul său duhovnicesc „Arhiepiscopul, Mitropolitul şi Cărturarul Bartolomeu Valeriu Anania). După ce a primit preoția, Părintele Arsenie Papacioc a fost numit spiritual la Seminarul Monahal de la Neamț. A urmat mutarea la Mănăstirea Slatina, unde a fost egumen. De aici a fost arestat şi dus la Suceava, ținut în anchetă nouăzeci de zile, bătut și chinuit pentru acuzații fără nici un suport real. După ani de detenție, de interminabile anchete și deplasări de la un penitenciar la altul, de la Vaslui, unde era un lagăr de muncă forțată, la temuta închisoare de la Aiud, Părintele Arsenie Papacioc a fost eliberat și i s-a permis să slujească la o parohie din Ardeal. De aici, a ajuns, în anul 1976, la Mănăstirea „Sfânta Maria” – Techirghiol, unde a putut fi întâlnit, pentru sfat duhovnicesc şi cuvânt de folos, până astăzi „19 iulie anul 2011…
    În urmă cu trei ani, în luna august anul 2008, am fost la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol „Constanța acest veritabil tezaur al spiritualității ortodoxe şi a celei româneşti autentice. Am fost de foarte multe ori la această sfântă aşezare, care cuprinde atâtea comori ale spiritualității noastre eterne, româneşti şi ortodoxe, de fiecare dată fiind foarte impresionat de toate cele văzute şi auzite în acest loc sfânt „în care trebuie să ne lepădăm de încălțămintea netrebniciei şi a cerbiciei noastre! „
    De fiecare dată când am ajuns acolo am găsit o sărbătoare a întregii suflări româneşti de pretutindeni, care se bucură la modul cel mai sincer de această izbândă a Bisericii noastre strămoşeşti, care şi în această zonă a fost de-a lungul istoriei destul de aspru vitregită de lucrarea şi înrâurirea Bisericii sfinte a neamului nostru românesc; monumentul şi obiectivul acesta fiind perceput ca un trimf al nostru constantând, încă o dată dacă mai era cazul, că Dumnezeu ne-a purtat şi ne poartă de grijă prin nemărginita Sa dragoste ce o are pentru noi oamenii şi pentru a noastră izbăvire!…
    Şi aici, în duhovniceasca lavră a spiritualității noastre dreptmăritoare, am stat de mai multe ori, la ceas de sfătuire, dialog şi convorbire duhovnicească cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc – originar din părțile Ialomiței, care a suferit martiriul închisorilor comuniste, despre Euharistie, Îndumnezeire şi Mântuire, despre necesitatea existenței acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire…
    Ce să mai zic într-o astfel de situație: că în ultima vreme am petrecut destul de mulți părinți duhovniceşti, mai cu seamă în ultimii doi ani, numai anul acesta fiind deja trei (primii doi fiind Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania şi Părintele Petroniu Tănase), şi iată acum a sosit ceasul să facem acelaşi lucru şi cu Părintele Arsenie Papacioc „care va rămâne în amintirea şi în conştiința noastră cu multe învățături şi fapte minunate, printre care, la loc de frunte stă aceea că a încurajat şi ajutat o mulțime de tineri teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinței ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiției şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înțelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român. Apoi mai rămâne în sufletul nostru prin caracterul, onoarea şi demnitatea lui, apoi vocea sa caldă dar în acelaşi timp hotărâtă şi fermă; după aceea cultura teologică şi nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacității prea cuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoțit de foarte multă înțelegere şi condescendență; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susținute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simț, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieți şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!… Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreție şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste față de valorile perene ale spiritualității şi culturii noastre autentice!…
    Ştiind, din propria-mi experiență, că fiecare întâlnire cu Părintele Arsenie Papacioc a fost un prilej de mare înălțare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învățăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înțelepciune, abnegație şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalități ale culturii şi spiritualității noastre, fiindu-le prea puțin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!…
    Eu personal, mă simt foarte onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc „mare personalitate a culturii şi spiritualității acestor ținuturi şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toții pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, prețuim mai mult pe alții de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaționali!… Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…
    Şi cum spuneam, la începutul acestui material pro memoria (sau in memoriam), aici, în duhovniceasca lavră a spiritualității noastre dreptmăritoare, am stat de vorbă cu vrednicul de pomenire Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc, abordând şi dezbătând tema esențială a Euharistiei, Îndumnezeirii şi Mântuirii noastre, despre necesitatea existenței acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire şi, iată ce ne-a răspuns, în cele ce urmează, din prea multa-i sa dragoste şi experiență, şi pe care-l oferim, în cele ce urmează, cititorilor dreptmăritori creştini interesați de acest important subiect, întru amintirea şi pururea pomenirea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc:

    Ne împãrtãsim ca sã fim mereu cu Hristos, pentru cã nu existã numai o împãrtãsire cu Sfintele Taine, ci si o împãrtãsire duhovniceascã, adicã aceastã continuã prezentã a inimii noastre la Dumnezeu…

    Interviu cu P.Cuv. Păr. Arhim. Arsenie Papacioc de la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol, județul Constanța…

    Steliaan Gomboş: – Preacuvioase Părinte Arsenie, în primul rând îngăduiți-mi să vă mulțumesc mult pentru dragostea de a-mi acorda acest interviu, şi apoi să vă întreb pentru început: ce le recomandați în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viața duhovnicească?
    Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc: – Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieții, de problemele cărărilor vieții, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului. Este o stare de absență, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziția de trăire, de înălțare, de steag, toată creația suferă. Noi trăim într-o mare unitate, toată creația lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărțim de marea unitate, suntem pe poziție de anulare, de auto anulare. Deci, recomand o poziție de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezență. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoințe. Recomand o stare de prezență permanentă, de opoziție față de păcat şi patimă, care înseamnă recunoaşterea forțelor de bine din tine.
    – Ați cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezență continuă?
    – Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viața lor. Am trăit în puşcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi. Eram într-o anumită relație şi cu Părintele Dumitru Stăniloae, bineînțeles respectând proporțiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins – am fost amândoi în acelaşi lot – el s-a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniță, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost – puțini erau care nu ştiau toate scrierile sfântului Ioan Evanghelistul – părintele Stăniloae a rămas impresionat. Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernați de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenți. în închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim „L-am avut pe Virgil Maxim chiar în celulă. Am stat împreună, mi-a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud. Pe mine m-au ținut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiți! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă dați seama, erai cu totul suspendat de tot ce-i materie! În asemenea condiții, toți creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat – ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi. Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.
    „În altă ordine de idei, Preacuvioase Părinte Duhovnic, de ce Sfânta Liturghie este considerată de către toți Părinții ca fiind cerul coborât pe pământ?
    – Sfânta Liturghie face abstracție de la orice fel de comparație. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînțeles. Este cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Şi de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care L-a născut pe Dumnezeu şi a creat preoția care-L coboară de sus şi îl naşte din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceți de lucrul acesta? Nu este o coajă de pâine acolo, este un Dumnezeu, este o creație întreagă! Cum aş îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfințenie? Este chiar Dumnezeu, întrutotul pe Sfânta Masă. Şi lucrarea aceasta o săvârşeşte omul. Pentru că ființa umană – aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa – este copleşitoare, de neînțeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creație. Lupta satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creați aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creați. Nimeni din creație nu-i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creație. Omul! Lui i s-a încredințat marea răspundere să supravegheze întreaga creație, el este stăpânul creației. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării. Aşa că Liturghia, în sfârşit, nu-i o lucrare omenească, ea este peste îngeri şi peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici şi acum! Învierea lui Iisus Hristos s-a făcut „Nu numai El a înviat. Toată creația a avut un moment de recucerire şi de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne este şi frică să amintim, n-ar fi fost aşa de valoroasă dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Deci poziția aceasta este: întâi suferința şi pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfântul Teodor Studitul. Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu-i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greşeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească. În ierarhia din Biserică nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, acela este mai mare în Biserică, în Împărăția cerurilor. Să ştiți că smerenia este singura cale şi modalitate de salvare.
    – Ce este Sfânta Împãrtãsanie, Preacuvioase Pãrinte Arsenie, şi care este rostul ei în mântuirea credinciosului?
    – Aceasta este întrebarea cea mai de vârf, cea mai importantă. Toți credincioşii ştiu cã este Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos îşi menține acest cuvânt divin: „œEu voi fi cu voi pânã la sfârşitul veacurilor”. El spune, de asemenea: „œCine nu va mânca Trupul şi nu va bea Sângele Meu nu va avea viațã în el şi nici parte de Mine”. Se înțelege cã prin aceastã primire a Trupului şi Sângelui Mântuitorului te duci pânã la El, ca dumnezeu dupã har. Şi când te duci la El, eşti mare ca El. Şi, de asemenea, atunci când te împãrtãşeşti, El vine la tine, este mic ca tine. Asta cum spun marii Sfinți. Deci o identitate de fiu, divinã. Nu este nici o teamã cã vorbim asa. El este, nu e altul care s-a fãgãduit, şi-şi ține fãgãduința. Pentru cã Dumnezeu poate sã facã orice, dar un lucru nu poate: sã-şi calce cuvântul. Şi iatã cã-şi ține cuvântul, ca sã fie cu noi permanent. Îngerii de sus, care au multe particularitãți, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atât cât a rânduit bunul Dumnezeu sã fie descoperiți, ştim cã nu au putința pe care o are omul, de a se ridica pânã la Dumnezeu, de a deveni dumnezei dupã har. Sunt într-o fericitã ascultare şi împlinire a voii lui Dumnezeu, gânditoare, dar n-au aceastã putințã. Au şi ei un proces de despãtimire, dar nu în sens de despãtimire de la pãtimire, ci ei descoperã noi taine prin porunca care li se dã. Aceasta este un fel mai superior decât era sau o bucurie în plus. Noi îi spunem despãtimire pentru ca sã se înțeleagã cã noi ne despãtimim pentru cã am fost împãtimiți. Vedeți, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, începãtorii, arhangheli, îngeri „sunt fãcute prin cuvânt. Însã ființa omeneascã nu, Dumnezeu a fãcut-o cu mâna lui, şi încã cum: chip şi asemãnare. Este usor sã spui chip şi asemãnare, pentru cã astfel ştim din învãțãtura Bisericii. Dar când te opreşti asupra acestor însuşiri, calitãți, daruri, te vezi chip şi asemãnare. Şi atunci iatã cã noi avem o identitate divinã, şi prin restaurarea pe care a adus-o Iisus Hristos prețuim cât pretuieşte El. Ar trebui ca omul, într-o formã retrospectivã, sã se regãseascã pe sine şi sã rãspundã la întrebarea care s-a pus: Unde erai atunci când nu erai în tine? Nu este permis sã se piardã un timp, o vreme, pentru altceva. Dumnezeu ne-a fãcut numai pentru El, deci ne va pretinde sã fim cu adevãrat prezenți numai la El. Nu întrerupem treburile sociale şi ascultãrile pe care le avem, pentru cã chiar El ne porunceşte. El ne-a dat darurile sã le împlinim, sã le sãvârsim. Dar cu gândul continuu la Cel ce este.
    Ei, iată şi un exemplu grăitor: S-au cãsãtorit doi tineri, Ioana şi Ionel. Dupã nuntã, Ioana a trecut la bucãtãrie „şi nu este o înjosire cã a trecut la bucãtãrie, ci este ceva propriu femeii, pentru ca bãrbatul sã poatã fi liber sã rezolve probleme în afarã. Şi Ionel s-a dus la serviciu. Dar ea, nepriceputã, emoționatã, a afumat mâncarea şi se vãita cã ce o sã zicã Ionel. Conştiinciozitatea asta care este mare dar de la Dumnezeu pentru tot omul! Şi a venit Ionel. Şi ea, cu plânset şi vaiet, i-a spus: „œDragã Ionele, am afumat mâncarea”. „œLasã, dragã, nu mã intereseazã. Dar de ce nu te-ai gândit la mine toatã ziua? Asta mã intereseazã pe mine”. Ei, asta o sã ne întrebe Dumnezeu, Care ne-a dat inimã puternicã ca sã pricepem cerurile, veşniciile, sã contrazicem rãul, sã biruim dracii, care ne-a dat aceastã putere de a fi dumnezei dupã har, veselia cã slujim marelui Adevãr „cãci aceasta este adevãrata veselie şi libertate „: De ce nu v-ați gândit la Mine deloc? Este, fãrã îndoială, în mod logic, cã aşa va fi suna această întrebare. Şi mă tem că vom rãspunde foarte greu. Noi, ortodocşii, nu apãsãm pe pedala cunoaşterii atât de mult, cât neapãrat pe trãire, pe aceastã formare interioarã a noastrã, de smerenie, pentru ca sã fim scrişi şi noi sus, în cartea cea mare. Şi omul care s-a smerit, acest om a biruit cu adevãrat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie raționalã, ci o smerenie smeritã, trãitã.
    Mã întreba cineva, la o altã înregistrare: „œPãrinte, cum sã scãpãm de satana, de diavol?”. „œCe ne facem fãrã diavol?”, i-am rãspuns eu. Pentru cã e lãsat de Dumnezeu sã ne mai ispiteascã. Putea sã-L omoare Mântuitorul! N-a venit sã glumeascã, sã facã teatru şi demonstrații. De ce, dacã i-a luat coarnele şi forțele şi pretențiile, l-a mai lãsat „cum zic Sfinții Pãrinți „numai cu vârful cozii? L-a lãsat pentru cã este necesar sã ne şlefuim cu orice chip în atacurile lui, sã ne definim pe noi, sã cunoaştem mai bine marile adevãruri. El este un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea greşealã a oamenilor, cã se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iatã, suntem mlãdițe în tulpinã. De unde vine toatã seva, toatã puterea, înmugurirea, rodirea? El n-are nici o vițã. El nu este mlãdițã. Totul este de la Dumnezeu: „œFãrã de Mine nu puteți face nimic”. Lucrul acesta s-a ignorat şi neglijat în trãirea creştinilor. Dacã creştinul s-ar gândi mereu la lucrul acesta, ar trãi o stare de prezențã care-i mai plãcutã decât nevoința. Sinodul din anul 419 de la Cartagina a dat canonul 124 în care se zice, în legãturã cu aceste spuse ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Dacã crezi cã poți sã fii ceva, anatema sã fii. Mi-a plãcut foarte mult pentru cã este un adevãr, dar şi pentru cã Biserica se ocupă sã ne trezeascã la faptul cã tot ce a spus Iisus Hristos este adevãrat şi vrednic de urmat. Nu-i nimic utopic, imaginar, nu-i nimic imposibil. El a spus cã va fi mai greu. O fi! Dar îți rezolvi problemele cu forțele proprii? Asta-i greşeala. Trebuie sã ți le rezolvi cerând permanent ajutorul lui Dumnezeu, pentru cã, dacã nu-i cu putințã la oameni, la Dumnezeu orice-i cu putințã. Asta mi-a plãcut la acest sinod, cã s-a gândit sã ne trezeascã la faptul cã suntem nişte mlãdițe care nu putem rodi fãrã vițã. Cu nici un chip! Chiar cu nici un chip! Dacã o mlãdițã stã fãrã vițã, se usucã într-un timp extrem de scurt. Şi atunci Domnul nostru Iisus Hristos S-a oferit sã-I mâncãm Trupul şi Sângele Lui ca sã fim mereu dumnezei.
    Sã nu faci greşeala de a te compara cu marii trãitori. Cã nu prin nevoința şi trãirea lor s-au îndumnezeit numaidecât. Ci prin harul lui Dumnezeu, pentru prezența lor. Şi tu, dacã ai aceastã prezențã, ai strãbãtut sorocul pentru împãrtãşit şi nu eşti altfel decât marii trãitori. Dar acum se pune o problemã cu aspect tehnic. Când ne împãrtãşim? Nu timpul decide. Asta-i o greşealã. Hotăreşte intensitatea credinței tale, inima ta. Cum spune Sfântul Ioan Gurã de Aur: Ani vrei sã-i dai? Vindecã-i rana! Acesta-i scopul duhovnicului. Şi dacã îi vindeci rana, îl faci capabil de întâlnirea cu Iisus Hristos, prin împãrtãşire. Nu ne împãrtãşim pentru cã au venit Paştile ori Crãciunul. Ne împãrtãşim ca sã fim mereu cu Iisus Hristos, pentru cã nu existã numai o împãrtãşire cu Sfintele Taine, ci şi o împãrtãşire duhovniceascã, adicã aceastã continuã prezențã a inimii noastre la Dumnezeu.
    S-a discutat foarte mult în lumea trãitorilor, a oamenilor de credințã şi a duhovnicilor, când sã te împãrtãşeşti. Unii spun cã la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregãtirea ta interioarã, pentru cã la un eveniment atât de mare, ca sã-L iei pe Dumnezeu, cu adevãrat îți trebuie o pregãtire. Numãrul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce înseamnã numaidecât acest patruzeci? Dragã, mai întâi de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca sã te pregãteşti pentru marele eveniment ce are în vedere veşnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise în Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Patruzeci de zile dureazã postul Crãciunului şi postul Paştelui. Este un timp suficient ca sã te pregãteşti pentru marele eveniment ce urmeazã, eveniment bisericesc, mântuitor. A patruzecea zi dupã zãmislirea pruncului se formeazã inima. A patruzecea zi dupã moarte putrezeşte inima. Noi am rãmas la patruzeci de zile într-o formã tradiționalã, care nu este atât de recomandatã. Te împãrtãşeşti continuu cu Iisus Hristos, duhovniceşte, iar când te pregãteşti şi printr-o postire, abstinență şi înfrânare „Nu numaidecât postirea este o condiție. Nu o faci pentru cã ți s-a spus s-o faci, ci ca sã te smereascã trupeşte, sã renunți la o serie întreagã de porniri spre rãu: lãcomii, curvii, judecãți. Posteşti cu procese, cu certuri, cu procurori şi cu avocați? Asta nu. Şi atunci, împãrtãşirea este în funcție de curãțirea şi curăția inimii tale. Inima este adâncul cel mai adânc din noi. Aş putea sã spun cã e o ființã în plus în fiinta noastrã. De ce spune Dumnezeu: Am fãcut inima ta ca sã locuim în ea? El nu locuieşte oriunde? Dumnezeu, Care Se simte atât de lãudat în slãvile cerurilor, are plãcerea sã locuiascã într-o inimã de om. Este locul pe care l-a fãcut special ca sã fie gãzduit El. Mintea este subordonatã inimii. Ființa noastrã de rãspundere şi de adevãratã bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curãtirea inimii ar fi deci un motiv ce trebuie respectat în vederea sfintei împãrtãşiri cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A te împãrtãşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos înseamnã, repet, sã fii una cu El, sã fii cu adevãrat un împlinitor al cuvintelor Lui şi sã recunoşti cu adevãrat cã pierdut ai fost şi te-ai aflat, datorită Lui! Pentru cã, da, e nevoie sã te pierzi. Dar nu în sensul de a pãrãsi învãțãtura adevãratã, ci de a renunța la o identitate moleşitã ori strict omeneascã şi de a te regãsi într-o personalitate îngereascã. Sfânta Împãrtãşanie este cu adevãrat dorirea cea mai grozavã din partea cerului, ca Dumnezeu sã-şi menținã mai departe ceea ce a spus: „œEu voi fi cu voi mereu” şi „œCine nu va mânca Trupul şi Sângele Meu, acela nu va avea viațã veşnic㔝.
    – Unii pãrinti duhovnici recomandã deasa împãrtãşire, alții recomandã împãrtãşirea mai rarã, ambele pãrți invocând argumente scripturistice şi patristice. Cum vã explicați existența acestor douã curente divergente în sânul Bisericii, privind tocmai taina unitãții ei? Care considerați cã este poziția cea mai potrivitã trãirii Evangheliei în zilele noastre?
    – Dragă, problema vieții de trãire creştinã şi de unire cu Dumnezeu nu se pune din punct de vedere istoric. Nu trebuie sã ne mãrginim ori sã ne priponim în istorie. Nu, este vorba de permanențã. Nu recomand o stare de nevoințã ca mijloc neapãrat de mântuire, ci recomand o stare de prezențã continuã, ce nu are obstacol, care nu are moment istoric sau politic. Sã ne orientãm dupã un lucru. Dacã trãieşti o sutã de ani, inima bate o sutã de ani neîncetat, zi şi noapte. Ei, inima asta nu bate numaidecât pentru ca sã întreținã o ființã fizicã, ci pentru ca noi, cu orice chip, sã simțim cã trebuie sã fim prezenți, cu mintea şi cu totul, la Dumnezeu. În permanențã! Aşa cum am spus, împãrtãşirea nu trebuie consideratã dupã idei fixe, numaidecât deasã sau rarã. Rarã, pentru cã e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Sãu. Şi îți trebui o pregãtire. Dacã n-ai hainã de nuntã „Pãi, Sfânta Scriptură spune cã te leagã şi te dã afarã. Aşadar, trebuie sã fii pregãtit. Şi dacã te împãrtãşeşti foarte des, începi, ca ființã omeneascã nerodatã, neşlefuitã, s-o iei ca un obicei, nu cu teamã şi cu fricã de Dumnezeu, ci cu nădejde, cucernicie şi evlavie. Dacã ai aceastã teamã de Dumnezeu cu adevãrat şi te gândeşti la importanța acestui fapt, atunci eşti bun de împãrtãşit mai des. Dar dacã o iei din obşsnuințã sau zilnic, cum am auzit cã se face în unele pãrți, este o greşealã extrem de mare. Pentru cã nu postirea în sine hotăreşte, însă ea este necesarã, ca sã te mai strujeascã nițel trupeşte. Trupul acesta trebuie sã existe şi sã împlineascã o serie de lucruri ale firii. Dar sã fim împotriva exagerãrii lucrurilor. Şi atunci este necesarã postirea, dar nu ea este comandatã calitativ. Iarãşi este o primejdie mare, tocmai pentru cã-i foarte mare lucru, mai mare decât a te împãrtãşi nu este nimic în viața noastră cu Dumnezeu… Aici intervine şi împãrtãşirea duhovniceascã, cu „œDoamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. Dar nu înlocuieşte împãrtãşirea aceasta pipãitã, simțitã. Vedeți, de la început au fost tot felul de îndoieli. Dumnezeu a creat douã lucruri extraordinare, care nu pot fi mai desãvârşite decât le-a creat El: A creat o femeie distinsã care a nãscut un Dumnezeu şi a creat preoția, care L-aduce pe Dumnezeu de sus şi-L naşte din nou pe Sfânta Masã.
    La Heruvic, preotul citeşte o rugãciune: „œ „Tu eşti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarți”. Se pune o problemã, aşa cum o datã mi-au şi pus-o nişte studenți: „œDar eu ce sunt, pãrinte, dacã El este totul?”. Rãspunde Iisus Hristos: „œDa, preote, dar fãrã tine nu pot sã fac lucrul acesta”. Aşadar Iisus Hristos împrumutã mişcarea şi glasul preotului. Deci nu-i de glumã. Sunt rugãciuni în care se cere sã intre şi îngerii cu noi. Altarul este plin de îngeri pentru cã este Iisus Hristos acolo. Preoția trebuie primitã cu fricã mare, cu mare rãspundere. Când am fost hirotonit preot m-a impresionat un lucru. Spun aşa pentru cã erau multe care sã mã fi impresionat, dar mergeam şi pe principiul ascultãrii, când eu eram dus de mânã şi purtat aşa… Arhiereul mi-a dat la un moment dat Sfântul Agneț în mânã, spunându-mi: „œŢi-L voi cere la judecatã aşa întreg. Stai în spatele Sfintei Mese, cu fața la apus, cu El în mânã, pânã soseşte momentul împãrtãşirii”. Ei, ce ziceți? Când te gândeşti ce ții în mânã, ce rãspundere ai, deci cine eşti, deasupra tuturor heruvimilor, serafimilor „Cred cã am repetat lucrul acesta despre Sfânta Împãrtãşanie, dar niciodatã nu e spus destul. Trebuie cu orice chip sã ai o mare fricã de Dumnezeu, neapãrat iubire de Dumnezeu, şi sã fii conştient de identitatea ta creştinã…
    – Preacuvioase Părinte Arsenie, în rugãciunile de dinainte de Sfânta Împãrtãşanie, ca şi în cele de dupã, se vorbeşte de iertarea pãcatelor. Dacã şi Sfânta Împãrtãşanie iartã pãcatele, atunci care este sensul Spovedaniei de dinainte de aceasta?
    – Sfânta Împãrtãşanie nu iartã pãcatele. Sfânta Împãrtãşanie desãvârşeşte. Iertarea pãcatelor o primim în Taina Pocãinței: „œ „te iert si te dezleg”. Deci nu se poate fãrã mergerea înainte la dezlegarea pãcatelor, pentru cã Sfânta Împãrtãsanie poate sã fie foc, sã te ardã.
    – Cu alte cuvinte, este întotdeauna necesarã Spovedania înainte de Sfânta Împãrtãşanie?
    – Este, ca sã-ți ierte pãcatele. Este nevoie sã te spovedeşti nu doar când te împãrtãşeşti, ci sã te culci mereu cu linişte, spovedit, cu cercetarea conştiinței, care să fie una împăcată. Te duci la pansat de câte ori eşti rãnit. Sau, într-adevãr, sã o faci pentru cã sunt o serie întreagã de lucruri care ți-au scãpat. Lumea este obişnuitã sã spunã nişte pãcate, dar sã ştiți cã foarte puțini îşi pun problema unor pãcate, pe care noi le numim pãcatele lipsirii, adicã faptele bune pe care le puteai face şi nu le-ai fãcut. Vedeți, şi asta înseamnã o curãțire. Şi eu recomand tuturor sã se spovedeascã bine, ceea ce înseamnã sã te gândeşti la spovedit cu mult timp înainte, adicã sã-ți faci mereu acest control, iar la spovedit sã te duci pregãtit. Te-ajutã părintele duhovnic, cãci s-ar putea sã uiți unele lucruri, dar în orice caz, nu te duce nepregãtit sau din obişnuințã. Repet şi subliniez: Nu se poate sã mergi la împãrtãşit fãrã dezlegare. Acestea sunt şi rosturile vãmilor, care existã, dar nu în forma în care sunt prezentate: a 23-a e cu tutunul etc. Este ultima reprizã, când omul este cu desãvârsire stors. Se vor avea în vedere pãcatele şi faptele bune pe care puteai sã le faci, dar nu le-ai fãcut. Va fi multã înțelegere. Însã trebuie sã ştie lumea cã şi diavolii vor fi extrem de activi în a specula. Însă ei nu vor depãşi mila lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, dreptatea lui Dumnezeu. Însã fãrã discuție, spun ce-au spus dracii odatã unui om: Mare îndrãznealã are curãțenia. Şi le-a scãpat din mânã.
    – În afarã de spovedanie, cum se cuvine sã ne pregãtim pentru Sfânta Împãrtãşanie?
    – Cu milostenie, în orice chip. Asta este una din marile pregãtiri pentru veşnicie: milostenia. Sã rupi din tine ceva. Vedeți, milostenie este toatã Scriptura. Sfânta Evanghelie din Duminica Dreptei Judecãți vorbeşte numai de milã: de ce nu M-ați îmbrãcat, de ce nu M-ați adãpat, de ce nu M-ați cercetat „Va sã zicã, de ce n-ati fãcut milã, milostenie? Se spune cã s-a ridicat mila împotriva dreptãții şi a biruit mila. Atunci când vei fi bãgat în un singur lucru îți va veni în minte, ori de te cãieşti, ori de te bucuri, şi anume de ce nu laşi din tine nimic afarã. Prin urmare asta ar fi o pregãtire continuã, neîncetată. Fiindcă existența noastrã, a celor care purtãm numele de creştini, este pregãtirea continuã. Şi când dormim sã fim treji. Deci cât se poate permanent…
    – Preacuvioase Pãrinte, ce înseamnã a te împãrtãşi cu nevrednicie, cum îți poate fi Sfânta Împãrtãsanie spre osândã?
    – Dragul meu, cu nevrednicie se împãrtãşeşte un om împãtimit, necurãțit, nespovedit, fãrã grijã, care merge din obicei ori nu s-a spovedit cu adevãrat şi sincer. Pentru cã o spovedanie bunã este ca tu sã fii pe poziția de a nu mai face, de a nu mai repeta. Nu sã te spovedeşti doar de formă şi sã spui cã, oricum, şi-aşa fac. Asta e o fraudã. Nu trebuie sã te îngrijoreze marile pãcate, pentru cã toate se iartã, dar sã fii pe o poziție, o hotărâre şi o decizie de mare cãințã şi pocăință. Şi în ce priveşte canoanele pe care le dau duhovnicii, cred cã este o greşealã sã se dea canoane care opresc de la Împãrtãşanie ori sunt cu mari nevoințe. Este o greşealã deoarece credincioşii ori nu le fac, fiind o serie de împrejurãri familiale, sociale, istorice care îi opresc, ori este o lipsã de mare trãire, şi atunci este mai bine sã dai un canon de simțire. Dar şi în aceste condiții, dupã o astfel de spovedanie, suntem departe de o pocãințã adevãratã. Dar sã fim pe drum şi ne ajutã harul lui Dumnezeu. Altfel ne cautã harul şi nu ne gãseşte. Dacã nu-ți poți iubi vrãjmaşii, ți-ai pus mãcar problema sã-i iubeşti sau ştii asta doar din literaturã? Asta-i viața: crucea, suferința cu orice chip. Frãțiile voastre ştiți cã Crucea L-a împuternicit pe Iisus ca sã judece? Crucea este cel mai minunat lucru al pãmântului, pentru cã are 360 de grade. Dreptatea lui Dumnezeu n-a mântuit lumea, învierile din morți, mãsurate cu 180 de grade, n-au mântuit lumea. Numai Crucea cu 360 de grade, adică jertfa totalã. Aşadar poziția, convingerea şi atitudinea noastrã sã fie mereu aceasta: de jertfã, cu orice chip, mai ales cã pot fi iertate orice fel de pãcate. Nici o nenorocire nu înseamnã ceva. Nimic nu este pierdut atâta vreme cât credința este în picioare. Când capul se ridicã, atunci sufletul nu abdicã. Te spovedeşti de pe poziția de a nu mai face. Cã se întâmplã, este accident, dar nu este dorința şi deliberarea ta, nu-i nepãsarea ta, nu este pocãintã falsã, fățarnică şi ipocrită. Când te pocãieşti cu adevãrat, te duci ca sã nu mai faci. Altfel eşti vinovat de participare, nu de accidentare. Deci ca sã poți sã fii pregãtit trebuie sã fii un om de jertfã. Aceasta-i poziția creştinã: jertfa!
    – Preacuvioase Părinte Duhovnic, de ce Sfânta Împãrtãsanie este o Tainã care se repetã în viața credinciosului. Harul primei Împãrtãşanii nu are putere de actualizare veşnicã asemenea Sfântului Botez?
    – Sfântul Botez ne-a încreştinat şi ne-a scãpat de pãcatul strãmoşesc. De pãcatele noastre nu scãpãm decât prin alt botez, care este Taina Pocãinței. Sunt mai multe botezuri: botezul credinței din Vechiul Testament, botezul cu apã al lui Ioan, botezul cu Duh şi apã al Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi botezul morții, adicã botezul sângelui, al muceniciei şi martirajului. Cu Iisus Hristos trebuie sã ne hrãnim permanent, deoarece trãim permanent. Are o foarte mare valoare cã te-ai împãrtãşit cândva, dar de atunci „œcândva” ai trãit mereu cu gândul la „œcândva” din viitor. Întotdeauna avem nevoie de El. El ni se dãruieşte: „œIar Eu cu voi sunt”. Dacã a fost odatã cu Sfinții Apostoli, ce nevoie mai era ca sã mai fie încă odatã cu ei? A fost permanent cu ei! „œIar Eu cu voi voi fi”, cãci lupta este continuã, în tine, pentru desãvârşirea ta.
    Pentru cã vorbeam de iubirea de vrãjmaşi: să ştii că n-ai sã poți imediat, dar începând sã-ți pui sincer problema cã vom rãspunde la Judecată de ce nu i-am iubit „şi acest lucru este o poruncã, nu este un sfat „atunci, încercând sã-i iubeşti, te trezeşti la un moment dat cã nu-i mai urãşti. De aici pleacã totul. Şi dacã nu-i urãşti, eşti deja pe o treaptã. Şi cu harul lui Dumnezeu şi cu marile simțiri duhovniceşti din noi ne agãțãm de altã treaptã, tot mai sus. Harul lui Dumnezeu vine dacã tu eşti pe drum. Vreau sã spun cã mai întâi trebuie sã fie dorință, voință, inițiativă şi mişcare, cãci în acest fel harul vine. Dacă stai, stã şi harul. Este în funcție de atitudinea şi mişcarea ta. Nu te mântuiesc faptele tale, oricât ar fi de grozave, ci harul lui Dumnezeu pe faptele tale.
    – Preacuvioase Părinte, Sfânta Împãrtãşanie îi uneşte pe credincioşi între ei, dar şi cu pãrintele liturghisitor. Cum se manifestã aceastã unire?
    – Am vãzut şi vedeți toti cã în pustie leii sunt cu leii, cãprioarele numai cu cãprioarele, fiecare cu semintia lui. Aşa-i şi aici. Existã o lege ce nu are nume, şi care este a lui Iisus Hristos, care ne uneşte pe toți. Nu poți vedea în privirea unui om cã-i sincer cu tine? Imediat se vede. Acestea sunt mari daruri pe care le are ființa omeneascã, de percepere în timp, în spațiu. În acealaşi fel şi în sufletele altora. Nu face pe proorocul, dar se simte lucrul acesta. Pentru cã este omul lui Dumnezeu, şi acela te atrage cu blândețea lui. Îl are pe Iisus Hristos cu el. Din punct de vedere rațional n-avem cum sã rãspundem, decât cã se simte. Ființa omeneascã este mult mai frumos complicatã în ce priveşte relația cu marile adevãruri. Un mare adevãr este şi cu cei cu care trãieşti aicea şi îi simți. Noi simțim când cineva nu este dupã Dumnezeu şi îl ocolim. Iacã, v-am spus: leii stau cu leii, hidrele cu hidrele „De ce lucrul acesta? Fiindcă este seminția lor. Omul are o înțelepciune mai mare decât aceste animale, care au o inteligențã instinctualã, un comportament instinctual, şi nu au conştiințã. Noi, care suntem dupã chipul şi asemãnarea lui Dumnezeu, simțim cine este omul lui Dumnezeu şi cine nu.
    – Sfințite Părinte, viața duhovniceascã a preotului liturghisitor îşi pune amprenta asupra deschiderii credincioşilor de a primi Sfânta Împãrtãsanie?
    – Sigur că da. Duhovnicul joacã un rol de cer pe pãmânt. La el trebuie mers ca sã primeşti tot ce ți-a dat Dumnezeu pentru a ajunge la Dumnezeu. Şi acesta este foarte accesibil. Nu este înger; este cu haine ca tine, cu ochi ca tine, cu nume ca tine, cu pãrinți, cu copii, cu naşi, cu bune şi cu rele. Însă are puterea aceasta de a te dezlega, a te ierta, a te convinge. Dacã nu şi nu, sã-ți fie ție ca un pãgân şi vameş, zice Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Aceea-i altceva. Sigur cã îşi pune amprenta. Eu vãd ca duhovnic. Vin foarte mulți şi, dacã nu-i ajuți puțin „Ei, ce-ai mai fãcut? Pãi n-am fãcut nimic, pãrinte. Pãi de ce-ai venit la mine? Pãi sã vedeți „Şi atunci îmi dau seama şi trebuie sã încep cu întrebãri. Acesta-i un moment mare. Nu-i un simplu dialog. Este o discuție în fața lui Dumnezeu. Mã împrietenesc cu el ca sã-l fac sã spunã tot. Cã sunt pãcate ascunse, grele de tot. Sigur cã-şi pune amprenta. Şi atuncea zice: Vedeți părinte, de-aia am venit eu la dumneavoastrã „În altă ordine de idei, dragul meu, să ştii că este o satisfacție, o bucurie şi o mulțumire sufletească dar este şi stare o obosealã, cãci nu e vorba de unu-doi, e vorba de mii de persoane.
    – Preacuvioase Părinte, cuvântul „œeuharistie” înseamnã mulțumire. Cum se ajunge la aceastã stare de mulțumire?
    – În discuția noastrã s-a vorbit, cred, de mulțumirea aceasta, pentru cã spun: aceastã sfântã ființã omeneascã are putința de a discerne marele adevãr, marile lucruri, şi simte cã este în slujba lui Dumnezeu. Mai ales duhovnicul. Cum le spun şi eu: „œMãi, vom fi la Judecatã împreunã. Sã nu ascunzi ceva, sã nu faci ceva”. Nu se teme de Dumnezeu, se teme de tine cã i-ai spus acuma sã nu facã cutare lucru, cã vei fi de fațã la Judecatã. Sigur cã are o mare influențã asupra lor şi o mare putere de a pricepe dacã este sincer sau nu, recunoscător ori ba, pentru marea şansă şi marele privilegiu, al înveşnicirii, în comuniunea cea sfântă, cu El!….
    – Acestea fiind zise, vă mulțumesc foarte frumos, Preacuvioase Părinte Arhimandrit, pentru aceste zile binecuvântate aici şi pentru aceste convorbiri duhovniceşti, deosebite, dorindu-vă să aveți parte, în continuare, de multă sănătate, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti!…
    Iar acum, după trei ani de la acest frumos, folositor şi duhovnicesc dialog sau moment, şi totodată, acum, la sorocul şi răgazul mutării sfinției sale în veşnicele şi cereştile lăcaşuri, ne rugăm cu toții ca Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea şi amintirea! Amin!…

    Cu aleasă prețuire şi deosebită recunoştință,
    Drd. Stelian Gomboş „Consilier
    la Secretariatul de Stat pentru Culte
    din cadrul Guvernului României.

  3. Mihaela S says:

    Ultimele cuvinte ale parintelui Arsenie Papacioc :

    „SA IUBIM BINE, SA IUBIM FRUMOS, SA IUBIM RANA SI PE CEL CE A FACUT RANA…”

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura