Acasă » Articole » INEDIT: Cuvânt la Buna Vestire, al celui între sfinți Părintele nostru Andrei, episcopul Critului


INEDIT: Cuvânt la Buna Vestire, al celui între sfinți Părintele nostru Andrei, episcopul Critului


traducere de Monahul Gherontie (Nica)

Astăzi a sosit bucuria tuturor oamenilor, iar blestemul cel dintâi se dezleagă

Astăzi a sosit bucuria tuturor oamenilor şi blestemul cel dintâi se dezleagă. Sosit-a Cel ce pretutindenea este şi toate le umple de bucurie. Cum a venit dară? Fără să fie înconjurat de purtători de suliță, fără să aibă în urma Sa oşti îngereşti, fără venire măreață, ci liniştit şi blând. Şi a făcut astfel, ca să distragă atenția boierului întunericului; ca prin această înțeleaptă meşteşugire să prindă în cursă pe şarpe, să înşele pe balaur, pe asirianul ce pusese stăpânire pe toată noblețea omenească şi astfel în cele din urmă să-i răpească prada. Căci nu s-a îndurat nesfârşita Sa milostivire ca acest lucru deosebit, adică omul, să fie nimicit, şi pentru care El a întins cerul ca un cort, a întemeiat pământul, a împrăştiat vânturile, a făcut marea şi toată zidirea cea văzută. Pentru aceasta Dumnezeu a coborât pe pământ, a plecat cerurile, a venit printre oameni, a fost purtat în pântece de Fecioara, El, pe Care tot universul nu-L poate cuprinde.

Veselească-se dară astăzi toată lumea, iar natura să salte! Căci cerul se deschide şi pământul primeşte tainic pe Împăratul a toate. Nazaretul imită Edenul şi primeşte în sânurile sale pe Săditorul Edenului. Părintele îndurărilor îşi logodeşte Luişi nimicnicia omenească prin Singurul Născut din El. Şi Gavriil slujeşte taina spunând liniştit Fecioarei: „Bucură-te!”, ca fiica lui Adam, ce a răsărit din David să readucă bucuria pe care a pierdut-o strămoaşa ei, Eva. Astăzi Tatăl slavei S-a milostivit de neamul omenesc şi a căutat cu îndurare la firea care s-a stricat de către Adam. Astăzi Dătătorul de milostivire îşi arată abisul preabunelor Sale îndurări şi revarsă mila Sa asupra făpturii, milă ce se revarsă precum apele ce acoperă mările.

Această bună-vestire prăznuim noi acum; această vestire o primeşte Gavriil şi mijloceşte între Dumnezeu şi omenire şi mai întâi binevesteşte Fecioarei încredințând-o de reîmpăcarea deplină a lumii cu Dumnezeu, căci Părintele îndurărilor S-a milostivit de neamul nostru care fusese de-acum supus stricăciunii prin alunecarea în păcat şi Şi-a adus aminte de lucrul mâinilor Sale. Şi întrucât n-a suferit să ne vadă pierind până la sfârşit, întâi a dat prin mâinile lui Moisi Legea ce era scrisă pe plăci de piatră. Dar pentru că Legea nu a adus vreo schimbare[1], a trimis bărbați purtători de Duh, adică pe proorocii cei străvăzători, care arătau căile Domnului cele drepte. Şi cu toate că cei către care au fost trimişi şi-au astupat simțurile şi nu s-au schimbat defel, totuşi nici măcar atunci Făcătorul n-a trecut cu vederea făptura Sa, ci a trimis nouă nevrednicilor la care sfârşiturile veacurilor au ajuns (I Cor. 10:11) pe Fiul Său, Cel de un scaun şi întocmai bun cu El, Care a ieşit din sânurile Sale preabune şi atotneprihănite. Căci a judecat cum că se cuvine mai vârtos să lucreze pentru mântuirea celor ce au naufragiat, decât să treacă cu vederea această făptură atât de însemnată, pe care a plăsmuit-o.

Trimiterea lui Gavriil

Deci, după ce a rânduit pe unul dintre cei dintâi îngeri să slujească Tainei, i-a poruncit potrivit măreției Sale: „Scoală, Gavriil, şi mergi la Nazaret, cetatea Galileii, unde locuieşte Fiica Fecioara logodită cu un bărbat pe nume Iosif. Numele Fecioarei este Maria”. Zice, la Nazaret. Pentru care pricină? Ca să culeagă Atotputernicul de-Dumnezeu-dăruita frumusețe a fecioriei, precum trandafirul, din ținut spinos, şi ca să se plinească proorocia: „Nazarinean se va chema” (Matei 2, 23). Cine? Cel Care mai pe urmă este numit de către Nathanail „Fiul lui Dumnezeu şi Împăratul lui Israil” (In. 1: 50). Este o obişnuință de netăgăduit faptul că Gavriil slujeşte tainelor lui Dumnezeu, după cum am văzut şi la proorocul Daniil (Daniil 8: 16; 9: 21).

„Mergi, dară, în cetatea Galileii, Nazaret şi de îndată ce ajungi acolo, grăbeşte întâi să spui Fecioarei această vestire de bucurie pe care a pierdut-o oarecând Eva. Şi ia aminte să nu-i aduci tulburare în suflet, căci vestirea e de bucurie, iar nu de nimicire; închinăciunea este de veselie, iar nu de întristare, căci care bucurie a fost sau va fi mai mare pentru neamul omenesc ca aceea de a fi părtaş dumnezeieştii firi şi, printr-o legătură nemijlocită cu El, să se unească şi să se facă una cu El după ipostas? Ce lucru este mai minunat decât să vezi pogorârea lui Dumnezeu, ce ajunge până acolo că şi în pântece de femeie este purtat? O, lucruri preaslăvite! Dumnezeu în pântece femeiesc, Cel Care are cerul tron şi pământul aşternut picioarelor (Is. 66:1)! Dumnezeu să fie cuprins în pântece femeiesc, El Care este mai presus de ceruri şi pururea veşnic şi de un scaun cu Tatăl! Şi ce lucru mai preaslăvit poate fi ca Dumnezeu să se arate în chip de om, fără ca să iasă din dumnezeirea Sa? Şi decât faptul că vedem firea umană să fie în întregime unită cu Făcătorul ei, ca omul în întregime să se îndumnezeiască, el care întâi a căzut în păcat?

Frământarea Arhanghelului

Ce a făcut, aşadar, Gavriil? Când auzi acestea şi înțelese că porunca este pecetluită de dumnezeiasca hotărâre, dar depăşeşte puterea sa, a rămas atârnând între frică şi bucurie şi îi era limpede că nu trebuie să se încumete la aşa ceva, dar totodată socotea că nu trebuie să se împotrivească. Deci, urmând porunca dumnezeiască, a zburat jos către Fecioara şi ajungând la Nazaret, a stătut înaintea uşii unde era aceasta. Apoi rămase gânditor, fiind frământat de diferite gânduri, ca şi cum se afla în încurcătură. Şi socotesc că astfel gândea în sine: „De unde să încep împlinirea hotărârii lui Dumnezeu? Să intru de năprasnă în odaie? Dar atunci voi tulbura sufletul Fecioarei. Să înaintez mai încet? Dar Fiica va crede că am intrat samavolnic. Să bat la uşă? Dar cum? Nu stă în firea îngerilor aceasta, nici ceva din lucrurile materiale nu poate pune piedică celor fără de trup. Să deschid mai întâi uşa? Dar şi închisă de ar fi, eu pot intra. Să o strig pe nume? Dar o voi speria pe copilă. Deci, voi face astfel: Voi săvârşi porunca aşa cum vrea Cel Ce m-a trimis, căci are de gând să mântuiască neamul omenesc. Şi vrerea Lui, de bună seamă, este „chiar dacă e cumva de nepătruns „plină de milostivire şi închipuire a împăcării. Cum oare mă voi apropia de Fecioară? Despre ce să-i vorbesc mai întâi? Despre vestirea de bucurie sau despre sălăşluirea Domnului meu? Despre venirea Duhului sau despre adumbrirea Celui Preaînalt? Am să heretisesc, deci, pe Fecioară, vestindu-i minunea, am să mă apropii de ea, spunându-i lin: „Bucură-te!”. Asta mă va ajuta să-i vorbesc cu îndrăzneală. Să premeargă deci închinarea „Bucură-te!” ca o garanție a împreună-vorbirii mele cu ea. Căci şi numai la auzul lui „Bucură-te!”, întrucât nu va înfricoşa pe Fiică în vreun fel, va înmuia mai dinainte starea ei sufletească. Deci, de la bucurie voi începe să-i spun vestirile de bucurie, căci aşa e potrivit împărătesei, cu vestiri de bucurie să-i aducem închinare. Şi asta deoarece chipul [vestirii] e de bucurie dătător, timpul veselitor, porunca fericită, hotărârea mântuitoare şi prevestirea surprinzător de îmbucurătoare.

Bucură-te, cea plină de har, Domnul cu tine!

Acestea dar, hotărând Arhanghelul merse la odaia unde se afla Fecioara. S-a apropiat încet de uşă şi după ce intră, zise Fecioarei, cu glas domol: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul cu tine! Cel ce există mai înainte de tine, astăzi Se face împreună cu tine şi după puțin va lua obârşia dintru tine. Atunci veşnic, acum în timp”. O!, ce nemăsurată iubire de oameni! Cât de multă bunătate! Nu s-a mulțumit să-i spună doar vestirea de bucurie, ci a numit şi pe Cel ce aduce bucuria prin întrupare din Fecioara. Căci graiul „Domnul cu tine” arată lămurit cum că Însuşi Împăratul Se află de față şi Se întrupează deplin întru ea, fără însă să se îndepărteze de slava părintească.

„Bucură-te, cea plină de har, Domnul cu tine!” Bucură-te, tu care eşti organ al bucuriei, prin care dezlegatu-s-a osânda blestemului şi în locul său a urmat cu dreptate bucuria. Bucură-te, tu care eşti cu adevărat binecuvântată! Bucură-te, ceea ce eşti strălucită! Bucură-te palat înfrumusețat al dumnezeieştii slave! Bucură-te, palat sfințit al Împăratului! Bucură-te, cămară întru care Hristos Şi-a logodit Luişi omenirea! Bucură-te, tu ce ai fost aleasă de Dumnezeu înainte de a te naşte! Bucură-te, prin care noi, oamenii, ne-am împăcat cu Dumnezeu! Bucură-te, comoară a vieții nestricăcioase! Bucură-te, Cer, sălaş mai presus de ceruri al Soarelui slavei! Bucură-te, încăpere prea largă a lui Dumnezeu Cel neîncăput nicăieri, fără numai întru tine! Bucură-te, pământ sfânt fecioresc, dintru care s-a plăsmuit cu negrăită plăsmuire dumnezeiască noul Adam, ca să mântuiască pe [Adam] cel vechi. Bucură-te, maia sfântă, de Dumnezeu plămădită, dintru care s-a frământat tot aluatul neamului omenesc şi după ce s-a transformat în pâine din trupul lui Hristos, alcătuieşte un amestec preaslăvit.

Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău!

„Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău!” Şi pe bună dreptate [eşti] binecuvântată, căci te-a binecuvântat Dumnezeu, pe tine, lăcaşul Său, care ai purtat în pântece negrăit pe preadeplinul Om al slavei părinteşti, pe Iisus Hristos, Care este şi Dumnezeu şi Om desăvârşit, după firile din care şi întru care a fost alcătuit. Binecuvântată eşti tu între femei, care ai încăput fără strâmtorare  în cămara cea nejefuită a fecioriei tale comoara cerească „întru care sunt toate visteriile înțelepciunii şi ale cunoştinței, ascunse” (Colos. 2: 3). Tu eşti cu adevărat binecuvântată, „al cărei pântece e stog de grâu” (Cânt. 7: 2), căci ai rodit fără sămânță şi nearat pe rodul binecuvântării, pe spicul nestricăciunii, Hristos şi pentru că ai adus Lucrătorului mântuirii noastre seceriş bogat, mii de suflete fericite. Tu eşti după adevăr binecuvântată, care singura dintre toate maicile ai fost pregătită mai dinainte să devii maica Ziditorului tău, fără însă ca să pătimeşti cele ale maicilor, deoarece nu s-a stricat minunata ta feciorie de dureri de maică, căci vlăstarul tău fecioresc a păzit întregi pecețile curăției tale. Tu eşti întru adevăr binecuvântată, singura care ai purtat în pântece, fără de bărbat, pe Cel Ce a întins cerurile şi, lucru străin, cer a făcut pământul fecioriei tale. „Binecuvântată eşti tu între femei”, singura ce te-ai învrednicit binecuvântării făgăduite de Dumnezeu neamurilor prin Avraam (Fac. 22: 18). Tu eşti cu adevărat binecuvântată, pentru că doar tu ai fost Maica binecuvântatului Prunc Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, şi prin tine strigă neamurile: „Binecuvântat Cel ce vine întru numele Domnului”(In. 12: 13) şi „Binecuvântat numele slavei Lui în veac şi se vor umplea de slava Sa tot pământul. Fie, fie”(Ps.  71: 19).

„Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat rodul pântecelui tău”. Rod, dintru care izvorăşte îndulcirea gustării amare a lemnului şi prin care lumea se curățeşte. Rod care a țâşnit izvoare de ape lui Israil care rătăcea prin pustie şi a îndulcit apa cea amară a Merei şi a plouat mană, hrană neobişnuită şi nelucrată. Binecuvântat rodul care a schimbat apele cele amare care nu rodeau, în ape dulci şi fertile prin Elisei care a turnat sare în ele. Binecuvântat rodul care provine din vlăstarul cel curat al pântecelui fecioresc, ca un strugure copt într-un chip mai presus de fire. Binecuvântat rodul dintru care irump „izvoare de ape săltătoare întru viața veşnică” (In. 4: 14). Rod, dintru care avem Pâinea de viață purtătoare, trupul Domnului şi potirul nemuririi ce are întru sine băutură mântuitoare. „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat rodul pântecelui tău”.

Nedumerirea Mariei

Iar ea s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta întru sine ce fel de închinăciune poate fi aceasta.

Iar ea, zice [Evanghelistul], „s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta întru sine ce fel de închinăciune poate fi aceasta” (Lc. 1: 29). Spune că s-a tulburat, nu pentru că a căzut în necredință; nicidecum. Ci mai degrabă din evlavie față de acea străină închinare, căci îi păru ca o ghicitoare ceea ce vedea. Nici nu a pătimit ca Zaharia pentru necredința lui, din pricina căreia a fost pedepsit, schimbând nenaşterea de prunci cu muțenia. Dar întrucât era curată de orice bănuială şi amestec cu bărbat şi de orice obicei de acest fel şi era obişnuită să îşi pironească mintea la vederea necurmată a celor cereşti, a simțit în sufletul ei tulburare, căci era firesc ca una ce era fără îndrăzneală, să şovăie în acea clipă şi să socotească cu mintea graiul ce i se spusese, iar nu să-şi deschidă urechile cum s-ar întâmpla şi fără luare aminte, celui ce-i vorbea.

De aceea, foarte înțelept, Evanghelistul scoate în evidență acest lucru, spunând: „Iar ea cugeta întru sine”. Ca şi cum îşi cerceta gândurile cu criteriul cugetului curat, astfel încât să nu primească acele graiuri fără judecată [discernere]. Spunea: „Ce fel de închinăciune este aceasta?”. Căci era firesc, ea care era de neam nobil şi fiică a lui David, să nu fie neştiutoare a întâmplărilor zugrăvite în Sfintele Scripturi. Astfel, şi-a întors mintea de îndată la căderea strămoaşei, cugetând la alunecarea în păcat prin înşelăciune şi la celelalte asemenea ce au fost istorisite de cei vechi. Prin urmare, Evanghelistul, foarte nimerit scrie că ea cugeta întru sine. De asemenea, a făcut aşa ca să arate câtă pricepere avea, precum şi ce cunoştință statornică, fiindcă nu se cădea să primească graiul îngeresc, fără ca mai întâi să se încredințeze că este bun, în urma unei cercetări atente. Dar pentru că încerca să alunge tulburarea din sufletul ei, nu a grăit nimic, numai că, după ce înfățişă o oarecare teamă pe chip, lăsă să se vadă starea ei sufletească şi statornicia obiceiului ei, în locul glasului. Spunea întru sine: „Ce fel de închinăciune este aceasta?”, au doară numai eu din toate femeile voi schimba firea lucrurilor? Au numai eu pot purta rod în pântece fără să mă însoțesc cu bărbat? „Ce fel de închinăciune este aceasta?” Cine a adus această veste şi pe unde a intrat? Să fie om, cel ce grăieşte cu mine? Dar se arată ca un fără de trup. Să fie oare înger? Dar vorbeşte ca un om. Nu mă pricep ce poate fi ceea ce văd şi aud.

Nu te teme, Maria, căci ai aflat har de la Dumnezeu

Ce face, deci, Gavriil? Îndată ce pricepu că s-a tulburat copila, nu s-a mai gândit la nimic altceva, ci grabnic i-a zis: „Nu te teme, Maria, căci ai aflat har de la Dumnezeu”. După ce mai întâi i-a potolit frica, apoi i-a dat îndrăzneală, zicându-i: „Nu te teme, Maria, căci ai aflat har de la Dumnezeu”, pe care Eva l-a pierdut oarecând. Şi spunând „har”, a risipit îndoiala cugetului ei şi faptul că față de ceea ce i s-a arătat, trebuie să cântărească bine. Şi adăugând: „ai aflat har de la Dumnezeu”, a făcut-o întrezărind, poate, teama Fecioarei. „Nu te teme, Maria!” Nu este înşelător modul în care îți vestesc. N-am venit ca să înşel. Nu vorbeşte iarăşi şarpele care şopteşte. Nu-ți vorbesc de pe pământ. Din cele de sus am venit să-ți aduc vestirea de bucurie şi nu simplu vestire bună, ci o vestire de nemăsurată bucurie. „Nu te teme, Marie!”. Închinăciunea nu este spre batjocură, iar vestirea nu aduce întristare. „Domnul cu tine”, Dătătorul a toată bucuria şi Mântuitorul a toată lumea. „Cu tine”, Cel Ce nu S-a despărțit de sânurile părinteşti, dar S-a şi zămislit în pântecele tău. Te-am numit „cea plină de har”, ca să-ți arăt bucuria tainei tale. Te-am numit „cea plină de har”, pentru că ai primit în pântecele tău toată bucuria şi te-ai îmbrăcat cu veşmânt ce străluceşte cu harisme dumnezeieşti. Am spus „Domnul cu tine”, ca să arăt lămurit puterea Celui ce S-a sălăşluit întru tine, pentru că El este Domn şi Dumnezeu, „Stăpânitor, Domn al păcii şi Părinte al veacului ce va să vină” (Is. 9: 6), Fiu al tău, al Fecioarei, dar şi Mântuitorul tuturor. „Domnul cu tine”, harul şi adevărul cu tine. Domnul Legii, Părintele harului şi Izvorul adevărului. „Nu te teme, Marie, Domnul cu tine”; Cel Ce stăpâneşte peste orice domnie. Fiul Părintelui luminilor, Care S-a născut fără de început dintru El, şi S-a întrupat în timp, sub ani, dintru tine; Care se află întreg în ceruri în sânul Său, şi jos pe pământ, întreg în pântecele tău. El este cu tine şi întru tine, căci a ajuns şi s-a sălăşluit în pântecele tău şi astfel, Cel Ce din fire este necuprins, a fost cuprins întru tine. „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu!” Har pe care Sarra nu l-a primit, nu l-a cunoscut Revveka şi nu l-a aflat Rahil. „Ai aflat har”, de care nu s-a învrednicit vestita Anna, nici Fenanna, potrivnica ei, de vreme ce acelea au devenit maici, ele, care mai înainte erau sterpe, dar odată cu sterpiciunea au pierdut şi fecioria. Tu însă, şi maică vei fi şi vei avea nestricată şi fecioria. Deci, nu te teme, căci ai aflat har de la Dumnezeu; har pe care niciun om nu l-a aflat în toate veacurile, precum tu. Şi care alt har s-ar putea asemăna cu acesta, care are deosebitul privilegiu de a proveni nemijlocit de la Dumnezeu?

Şi vei chema numele Lui Iisus

Aşadar, „ai aflat har de la Dumnezeu şi, iată, vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus” (Lc. 1, 31). O, ce minune! Întâi îi dezleagă nedumerirea ce apăruse în sufletul ei şi apoi adaugă graiurile tâlcuirii. Şi, ia aminte, câte izbuteşte prin puține cuvinte: risipeşte teama, înainte-vesteşte harul, tâlcuieşte zămislirea, prooroceşte naşterea, stabileşte numele Lui înainte de a Se naşte. Şi nu se opreşte aici cuvântul lui, dar ca să şi arate limpede stăpânirea Celui ce avea să Se nască, îndată a adăugat: „Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, părintele Său şi va împărăți peste casa lui Iacov în veci şi împărăția Lui nu va avea sfârşit” (Lc. 1: 32-33). Văzut-ai, cum încet-încet a risipit teama Fecioarei? Vezi câtă îndrăzneală a dat sufletului ei? Căci atunci când i-a spus: „Fiul Celui Preaînalt”, dar şi că David va fi părintele Său, îndată a dat aripi minții ei, precum arată cele ce urmează.

Cum va fi aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat?

Şi ia aminte la priceperea Fecioarei, căci atunci când s-a înştiințat de acestea, şi a înțeles neschimbarea voii lui Dumnezeu, a spus către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat?” Străine lucruri îmi făgăduieşti şi vesteşti, care sunt mai presus de fire. Nu ştiu de nuntă, căci de logodit m-am logodit, dar nu m-am şi căsătorit. Pe Iosif îl cunosc ca logodnic, iar nu ca bărbat. Logodnicul este împreună-locuitor cu mine în aceeaşi casă, iar nu soț. Fără de sămânță e pântecele, iar nu pământ lucrat. „Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat?” Au nu cumva numai pe mine singură, firea mă va arăta [a fi] maică fără de nuntă? Au doară, eu singură, contrar legilor firii, voi aduce naştere străină întru ea? N-a premers nunta, de bărbat nu ştiu, căci pe Iosif n-am cunoscut. Pentru mine a fost păzitor al fecioriei, iar nu bărbat. „Cum va fi mie aceasta?” Iar Gavriil răspunde îndată şi subțiază grosimea întrebării prin înălțimea răspunsului, zicând: „Ce sunt graiurile acestea ce aud de la tine, de trei ori fericită Fecioară? De ce aduci de față astfel de cuvinte? Eu am venit din cer să-ți vestesc zămislire neobişnuită şi nemaiauzită. Nu-ți vorbesc de pe pământ când îți spun «Domnul cu tine», iar tu te întrebi «cum va fi mie aceasta?». Eu îți binevestesc pe Cel Ce a ajuns să locuiască în pântecele Tău, înainte de a veni eu, iar tu îmi vorbeşti de bărbat şi naştere pământească şi spui cum se va face aceasta? Înțelege: cum a odrăslit toiagul? Cum piatra a născut apă? De unde a zămislit-o? Cum flacăra s-a apropiat de rug şi nu l-a ars? Dacă față de acestea nu arăți necredință, nici față de mine să nu arăți, pentru că Cel Ce a lucrat acelea şi lucrează acestea este Unul şi Acelaşi: [Este] Cel pe Care îl porți întru tine. Printr-o legătură străină legilor firii, vei deveni hrănitoarea Celui pe Care-L vei avea în pântece. Nu precum Elisabeta, nu precum Anna care te-a născut; căci ele s-au făcut maici după ce au primit sămânță, pe când tu vei naşte fără de bărbat pe Acela ce a locuit întru tine fără de sămânță.

Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri

Şi dacă vrei să afli chipul în care se va face aceasta, ți-l voi spune lămurit: «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri»; Căci Cel Ce se va naşte nu se va naşte din poftă trupească şi nici nu va mijloci naşterii Maicii lui Dumnezeu, plăcerea trupească, pentru că e mai presus de hotarele firii şi totuşi nu este cu desăvârşire în afara ordinii fireşti [a lucrurilor], de vreme ce Cuvântul Cel mai presus de fire, predomină asupra firii. Nicio pătimire nu va însoți zămislirea pământească, dintre cele ce de obicei o însoțesc, după cum nici la vreo naştere cerească nu s-a petrecut. «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri»”.

Ia aminte, unde se arată taina Sfintei Treimi, căci atunci când zice „Duh Sfânt”, nu a înțeles nimic altceva, fără numai pe Mângâietorul. „Puterea Celui Preaînalt” arată în chip limpede pe Fiul, iar prin cuvântul „Cel Preaînalt” se înțelege Persoana Tatălui. Ceea ce se spune „te va umbri”, socotesc că se referă la ceea ce a văzut mai înainte Avacum cu ochi străvăzători drept „munte umbros cu desime” (Avac. 3: 3) şi arăta pe Fecioara. „Pentru aceasta şi Sfântul ce Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema”; Căci Pruncul Cel mai înainte de veci, Care S-a format şi a fost plăsmuit, în chip cu neputință de înțeles, de către Duhul Sfânt prin Tatăl Cel Sfânt, pe bună dreptate va fi Sfânt şi Fiu al Celui Preaînalt se va chema, deoarece este Cuvântul Cel împreună-veşnic al Celui Preaînalt.

S-a arătat, deci, lămurit Fecioarei ce, de unde, şi ce fel este Cel ce S-a zămislit întru ea şi că Cel Ce Se va naşte va fi Fiul lui Dumnezeu. Şi ca să zugrăvească mai viu şi mai bine puterea cuvântului, aduce în mijloc zămislirea Elisabetei. Ca şi cum i-ar zice că Cel Ce a putut să arate, fără de nădejde, pântece roditor la bătrânețe, este de la sine înțeles că va arăta [cu putință] şi Fecioară purtând în pântece mai presus de cuvânt. De aceea adaugă:  „Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință”.

Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău

Ce zice, aşadar, Evanghelia?  „Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău”. Văzut-ai pricepere? Văzut-ai prisos de modestie nobilă? După ce înțelese bine cum va fi chipul zămislirii, naşterea de Fiu, cine şi al Cui Fiu va fi şi cum Se va chema şi al cărui tron urmaş şi peste cine va împărăți şi că, în sfârşit, Cel Ce Se va naşte nu va cădea de la împărăție, atunci lăsă şi ea să iasă din gură răspunsul, zicând cu glas vesel: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Şi prin aceasta înțelege astfel: „Iată, sunt gata şi nimic nu poate să mă împiedice. Sufletul [este] binedispus, pântecele pregătit, pentru că e neatins şi e păstrat numai pentru Ziditorul”. „Iată roaba Domnului” supusă, dispusă să slujească, pregătită să primească. „Facă-se după cuvântul tău”, pentru că, spune ea, toate câte au fost cu putință, le-ai vestit fără înconjur, tot ceea ce se săvârşeşte este plin de bucurie şi slavă negrăită. „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Slavă iconomiei celei netâlcuite! Slavă harului! Preaslăvit să fie sfatul cel fără început şi mai înainte cunoştința!

Într-adevăr, Duhul Sfânt a locuit în Fecioara şi puterea Celui Preaînalt a adumbrit-o, potrivit sfatului mai înainte hotărât şi a înainte-cunoaşterii lui Dumnezeu. Şi spune: „Şi îngerul a plecat de la ea”(Lc. 1: 38), de vreme ce a împlinit ceea ce i s-a încredințat. A plecat de la ea îngerul, dar Domnul nu S-a depărtat [de la ea]; căci unul este cu putință de descris, fie el şi netrupesc, în timp ce Celălalt e nedescris, chiar dacă e încăput în trupul şi pântecele Fecioarei. Şi unul înainte a vestit că Cel Ce vine e purtat în pântece de Fecioara pentru mântuirea oamenilor, pe când Celălalt a luat firea noastră, a reînnoit-o Luişi, redându-i chipul şi vrednicia cea dintâi, pe care protopărinții cei întâi-zidiți le-au pierdut din neluare-aminte. Şi, după ce a înălțat acest chip [icoană] al Său [din om], l-a pus să şadă „în ceruri, mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte nu numai în veacul acesta ci şi în cel viitor” (Efes. 1:21). Lui I Se cuvine slava şi stăpânirea, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Cel fără început al Său Părinte şi cu Preasfântul şi de viață făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!


[1] „Căci Legea n-a desăvârşit nimic”  (Evr. 7: 19) [n.ed. gr].

tradus pentru revista ATITUDINI


Post a Comment

(required. But it will not be published)