Acasă » Articole » Părintele prof. Mihai Valică: Scrisoare către cei ieşiți din Biserică


Părintele prof. Mihai Valică: Scrisoare către cei ieşiți din Biserică


Dragă Părinte Nichita Paşcan şi dragi măicuțe şi surori ieşite din Biserica lui Hristos

  1. Motivația scrisorii

Vă scriu din proprie inițiativă, cu întârziere, ce-i drept, după ce am citit, întâmplător, aşa zisa Mărturisire de credință a părintelui Nichita Paşcan[1] şi întrucât multe din părerile personale ale părintelui Nichita le întâlnesc şi printre unii creştini sau chiar clerici, conştiința mea de preot şi teolog mă obligă să aduc  mărturia mea teologică în acest caz.

1.1. Considerații generale

A sta indiferent față de problemele Bisericii înseamnă că indiferența a pus  stăpânire pe ființa noastră, care  poate induce sau adânci o criză creştină de identitate personală, eclesială sau comunitară. Însă a interveni, depăşindu-ți fără discernământ atribuțiile, înseamnă a pune unitatea Bisericii şi pe tine însuți în pericol de moarte.

Acest lucru l-a făcut cu multă râvnă părintele Nichita, întrucât neliniştea personală şi insomniile sale teologale le-a prelungit fără discernământ şi fără dragoste creştină suficientă, fără deplină cunoştință teologică şi fără pricepere şi în spațiul eclesial, periclitând astfel şi mântuirea păstoriților săi.

Ecumenismul himer şi haotic propus de neortodocşi şi acceptat pe alocuri de unii ortodocşi naivi sau vicleni trebuie respins fără echivoc, aşa cum ne poruncesc canoanele, însă a respinge dialogul teologic cu ereticii sau necreştinii este egal cu o abandonare a misiunii noastre de a propovădui Evanghelia lui Hristos. Noi nu trebuie să negociem cu aceştia adevărul, ci să vestim profetic: aşa grăieşte Domnul.

În  acest context Ortodoxia trebuie să fie steaua polară după care se ghidează corabia mântuirii,  adică Biserica. Ea trebuie să fie o mărturie vie pentru tot cosmosul şi să arate calea spre Hristos.

Păcatele celor ce au făcut ecumenism liturgic babilonic nu pot întina sfințenia Bisericii, deoarece aceştia chiar în momentul ritualului luciferic s-au desprins din Trupul Tainic al lui Hristos cu  aceeaşi viteză cu care Lucifer  a căzut din cer, cu toți îngerii lui[2].

După părerea mea, atitudinea părintelui Nichita este o lepădare de credință şi nicidecum o mărturisire, întrucât premizele eclesiologice de la care pleacă, precum şi concluziile trase, sunt total false, cu toate că sunt şi observații pastoral-eclesiale pertinente, cum ar fi cele referitoare la ecumenismul fără granițe.

Ştim că a fost un slujitor cu multă râvnă preoțească, conştiinciozitate liturgică, iubit de fiii lui duhovniceşti, respectat şi cu multă dreptate, însă în momentul ieşirii din Biserică, pe toate acestea le-a pierdut, deoarece spune Iezechil: „Dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa şi va începe să facă nelegiuire, va muri pentru aceasta” (33, 18).

  1. Ființa, imaginea şi scopul Bisericii

Noi voi da un răspuns punctual acelei lepădări, ci voi prezenta pe scurt câteva puncte ale eclesiologiei ortodoxe. Cred că nu este nevoie de a face o demonstratio, în sensul argumentelor  teologico-canonice despre Biserică, ci în cazul de față este vorba doar de o afirmatio practică privind ființa Bisericii, după modelul Sf. Părinți, şi doresc să subliniez care ar  trebui să fie atitudinea unui creştin (laic sau  cleric) față de Biserică şi lume în contextul actual.

Scopul fundamental al Bisericii este acela al îndumnezeirii omului, deci al ipostasului uman prin harul lui Iisus Hristos, sub ascultarea episcopului, aflat în recunoaştere reciprocă şi în comuniune harică şi euharistică cu episcopii unui teritoriu canonic local, care are succesiune apostolică.

Sf. Ioan Gură de Aur descrie dumnezeieşte lungul drum spre îndumnezeire, atunci când compară Biserica cu corabia lui Noe. El scrie: „…corabia a luat numai necuvântătoare şi a salvat necuvântătoare; Biserica a luat oameni necuvântători şi nu numai că i-a mântuit, ci i-a şi schimbat; corabia a luat corb şi a dat drumul tot unui corb; corb ia şi Biserica, dar îi dă drumul porumbiță; ia lup, şi-i dă drumul oaie…care îşi dă până şi lâna ei”[3].

Pentru a atinge şi a împlini o asemenea chemare, slujitorii Bisericii trebuie să lupte cu timp şi fără timp, să îndure potrivnicia lupilor şi a fiarelor sălbatice din Corabia mântuitoare, să rabde până la prigoană, şi nicidecum să-i asmută, sau să se răzvrătească sau să se revolte împotriva lor, sau să părăsească Corabia pe motiv că nu le mai suportă mizeria, ci scopul lor este să-i transforme în ființe eclesiale hristice, prin  consecvență şi statornicie în adevărul cel veşnic (Iisus) şi în păzirea   poruncilor lui Dumnezeu: „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credința lui Iisus”. (Apoc. 14, 12).

În acest context scrie, tot Sf. Ioan Gura de Aur, că „trebuie să fie prea mare primejdia din afara corăbiei, ca să poți suporta putoarea din interiorul corăbiei… apele mari au invadat totul, necazul şi moartea planează peste o lume vinovată. O singură scăpare rămâne, o unică mântuire, celor care nu  vor să piară: să intre în corabia protectoare! Toți cei care nu sunt cuprinşi în ea sunt pierduți fără nădejde… capul văzut era Noe; capul adevărat, cu toate că era nevăzut, era Dumnezeu”[4]. Cine are o astfel de credință despre Biserică nu o va părăsi niciodată.

Nimeni nu a ieşit din corabie, decât corbul, care „este trimis şi care simbolizează răul, păcatul urât, erezia, necredința, doar acestea se separă de Biserică; porumbița singură îi va rămâne fidelă”[5], spune mai departe Sf. Ioan Gură de Aur.

Această imagine o repetă până în zilele noastre mulți teologi, atunci când afirmă că Biserica nu a suportat şi nu suportă nicio schismă, deoarece Trupul lui Hristos nu poate fi rupt,  ci doar a îndepărtat şi îndepărtează cu durere mădularele care nu lucrează sinergic cu Trupul[6].

2.1. Biserica în context național spre eshaton

  • Biserica, după ființa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”[7], care include Națiunea, dar nu se identifică cu ea, ci cu Împără­ția lui Dumnezeu, „căci nu avem aici cetate stătă­toare, ci suntem în căutarea celei viitoare”[8].
  • Cei morți, alături de cei vii şi cei ce se vor naşte alcătuiesc neamul din care ne tragem şi alături de care vom fi chemați la judecată[9].
  • Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne „‘a hotă­rât o evoluție în istorie. Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi.
  • Biserica vorbeşte despre judecata particulară „când fiecare va răspunde pentru faptele sale „şi despre judecata universală „când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieții, pentru „umărul” pe care l „‘am pus ca acest neam să meargă spre înviere.
  • Scopul Bisericii este de a transforma Națiile în Poporul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să „‘şi dezvolte mai departe credința, cultura națională şi conştiința de sine a unei nații[10].

O întrebare: Pentru care neam sau țară pregăteşte calea părintele Nichita cu măicuțele în Grecia, dacă ne referim la versetul din 2 Cronici, 7, 14? „Şi se va smeri poporul Meu, care se numeşte cu numele Meu, şi se vor ruga şi vor căuta fața Mea, şi se vor întoarce de la căile lor cele rele, atunci îi voi auzi din cer, le voi ierta păcatele lor şi le voi tămădui țara”.

Clericii şi credincioşii îşi păstrează demnitatea şi chemarea slujitoare de creştini doar dacă au rămas în Biserica Ortodoxă şi luptă constant din interior împotriva răului de tot felul şi nu se lasă reeducați de Piteştiul modern al zilelor noastre şi nici derutați de diversiunile vicleanului diavol, întrucât „cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”[11].

  1. Propuneri, soluții şi rugăminți
  1. Rog pe părintele Nichita şi pe cele 29 de măicuțe şi surori să se întoarcă la Biserica lui Hristos şi în țara noastră, la locul lor de metanie;
  2. Dragii mei nu vă chem la compromis sau la o tăcere vinovată, ci înapoi la asumarea crucii, la jertfă și responsabilitate hristică în Biserica noastră ortodoxă română.
  3. Am mijlocit printr-o cunoştință la Preasfințitul Sebastin să vă reprimească în eparhia sa şi să vă repună în cinstea pe care ați avut-o. A fost de acord. Deci Biserica nu vă leapădă, ci vă reprimește cu multă nerăbdare și dragoste. PS Sebastian aşteaptă doar, să îi trimiteți o scrisoare în acest sens şi să se bucure împreună cu voi toți, de Naşterea Domnului. Preasfințitul consideră aceasta ca fiind cel mai frumos şi deosebit dar de Crăciun, care ar putea fi în istoria unei eparhii sau chiar Patriarhii. V-a iertat şi de când ați plecat nu a încetat să se roage pentru voi.
  4. Îi rog pe toți care pot să facă cunoscută această scrisoare pentru a ajunge în timp util la destinatarii ei, deoarece nu cunosc adresa lor.
  1. Concluzii şi îndemnuri

Din această întâmplare nefericită putem trage multe concluzii. În primul rând vedem cum cad cei aleşi şi aceasta ar trebui să ne îngrijoreze şi să ne facă pe toți mai atenți şi mai vigilenți. Apoi să vedem că răul şi pericolul cel mai de temut a fost şi este lipsa credinței depline, a dragostei, a prea bunei păreri despre noi sau vrednicia noastră, precum şi lipsa răbdării sau a luptei noastre şi a jertfei noastre până la sânge[12], până la martiraj.

Dacă nu mai putem fi răbdători unul cu altul, mai ales într-o eră a globalizării, când sunt tendințe să se înlocuiască ecumenicitatea Bisericii cu ecumenismul şi mondialismul impersonal şi himer, când se încearcă relativizarea revelației divine şi înlocuirea ei cu un sincretism babilonic la scară planetară, când se „organizează” meticulos iluzia fericirii, aproape la toate nivelurile, până la hedonism, în locul jertfei personale şi a mântuirii prin Hristos, este necesar mai mult ca oricând să rămânem în Biserică şi să urmăm îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „ocărâți fiind, să binecuvântăm. Prigoniți fiind, să răbdăm. Huliți fiind, să ne rugăm. Ajunşi ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor”[13], să ne smerim de dragul lui Dumnezeu şi de dragul unității neamului şi a adevărului Bisericii lui Hristos.

Ştim din istoria Bisericii, că nu prudența, nu compromisurile sau exclusiv tactul pastoral al unora, au salvat Biserica în perioadele grele, ci Însuşi Iisus Hristos ca Fiu a lui Dumnezeu şi ca veşnic jertfitor pe sfintele altare, a salvat Biserica pentru jertfele mucenicilor, pentru curajul, răbdarea, sângele, prigoana şi jertfele martirilor ucişi în temnițele comuniste, precum şi pentru persecuțiile de tot felul, îndurate în  rândul clericilor, a creştinilor şi a oamenilor verticali în fața răului. Nu fuga este soluția, ci lupta şi răbdarea până la sânge.

Creştineşte, nimeni nu are voie să condamne personal pe cei vinovați. Ei sunt vrednici de iertare în numele lui Iisus Hristos[14]. Nimeni nu are voie să îi despartă cu forța pe cei răi de cei buni, întrucât parabola evanghelică despre grâu şi neghină[15], ne arată că numai Dumnezeu poate despărți pe supuşii Împărăției, de supuşii celui rău, la sfârşitul veacurilor[16].

Sf. Ioan Gură de Aur spune că omul în viață nu este numai grâu, ci şi neghină. În clipa în care cineva vrea să smulgă neghina în locul lui Dumnezeu, atunci îi ia acelei persoane  şansa de a deveni grâu, îi ia şansa de a se transforma din lup în oaie, iar cine pretinde să facă separarea sau judecata de pe acum, se substituie lui Dumnezeu şi se opune răbdării Lui[17].

de preot prof. Mihai Valică


[1] Vezi: http://vremuriledepeurma.files.wordpress.com/2010/10/1-marturisirea-de-credinta-a-pr-nichita-pascan.pdf
[2] Isaia, 14, 12-15.
[3] Omilii la săracul Lazăr, cuvântul VI, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providență. Despre rugăciune. Despre viețuirea după Dumnezeu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 140; Vezi şi Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, ed. Anestis, Bucureşti, 2008, pp. 131-132.
[4] Bogățiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, Oradea, 2002, pp. 120-127.
[5] Ibidem, p. 126.
[6] Vezi pe larg Karl Christian Felmy, Dogmatica experienței eclesiale, Sibiu, 1999, pp. 186-187.
[7] Vezi I Corinteni 12, 12 „‘14.
[8] Evrei 13, 14.
[9] Cf. „Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003, mai ales pp. 9 „‘15, 95 „‘119 şi 175 „‘187. Titlul vo­lumului are înteme­ierea în I Corinteni 15, 22 „‘23: „Căci precum în Adam toți mor, aşa în Hristos toți vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale…” (subl. n.). Cf. şi Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004 (secțiunea „Dreptatea nea­murilor”).
[10] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu și dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, București 2007, pp. 165-166.
[11] Matei 10, 22: Şi veți fi urâți de toți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.
[12] Vezi Evrei 12, 4: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-ați împotrivit încă până la sânge”.
[13] 1 Corinteni 4, 12-13.
[14] Matei 6, 14-15. Că de veți ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veți ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre; 18, 35: Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.
[15] Matei 13, 24 „‘30, 36 „‘43.
[16] Matei 25, 31.
[17] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit. p. 171.


  • Posted by Un om care iubește dreptatea On 21 decembrie 2010

    Dintru bun început, părintele profesor Mihai Valică ne pomenește de conștiința sa de preot și de teolog, care-l îndeamnă a ne adresa aceste rânduri, întrucât multe din părerile personale ale părintelui Nichita le întâlnește la unii dintre noi.
    Stau acum și mă întreb: unde a fost plecată conștiința părintelui prof. Valică, atunci când a blagoslovit cu prezența sa simpozionul de martirologie organizat de către unii care au adus multă suferință și durere în sufletul unui îndelung pătimitor întru Hristos, 17 ani prin temnițele comuniste, precum Părintele Iustin Pârvu?
    Având o opoziție de-a dreptul drăcească față de proiectul Părintelui Iustin privind construirea unei mânăstiri la Aiud, organizatorii mai sus numitului simpozion nu mai au căderea morală să vorbească despre martirii creștini ai temnițelor comuniste. Mai mult de atât, manifestarea lor devine una de-a dreptul grotescă, batjocorind în felul acesta memoria creștinilor ortodocși care și-au dat viața pentru Hristos și pentru țară.
    Mai rămăsese ceva neatins de căpușele, de paraziții tranziției, anume memoria martirilor creștini din pușcăriile comuniste. Însă s-au găsit și aici unii (unul dintre ei cu nume parcă predestinat, cu nume de parazit), care să încerce să confiște memoria martirilor temnițelor comuniste și s-o exploateze în interes personal, precum și în interesul bandei din care fac parte, de profitori, de masoni și de lingăi patriarhali. Nu mai pomenesc aici numele unui măscărici și numele unui manechin comandat din Deal, pentru că îmi este greață. Precum și numele unor bulibași culturali dâmbovițeni care au vărsat mult venin la adresa celor de la Petru Vodă, ale căror pagini de internet au mediatizat intens evenimentul mai sus amintit și în care pagini scrierile profesorului Valică sunt o prezență constantă. Şi ne întrebăm în consecință, dacă a prof. Valică conștiință a avut vreo tresărire în momentul în care a participat la o asemenea mascaradă. În schimb domnia sa a simțit nevoia să trimită un drept la replică celor care au criticat simpozionul, afirmând că dânsul îl consideră o reușită.
    Despre”reușita” acestui simpozion de martirologie ne vorbește și Părintele Iustin în „Atitudini”, spunând: „Şi noi, când facem o comemorare a martirilor noştri, să o facem în aşa fel încât să insufli un respect față de eroi, martiri, mărturisitori; nu trebuie compromisă jertfa şi lucrarea lor, amestecând-o cu tot felul de teorii mizere ale străinilor, „Dar se fac studii de martirologie tot în hoteluri, tot cu străini, al căror neam a torturat pe martirii noştri. Străinul îşi expune teoria lui bagatelizantă, românul nostru râde şi în felul acesta ne batem joc de suferința unui neam întreg. Dacă nu trăieşti martirologia este ca şi cum te-ai duce la apă şi te întorci cu găleata goală. Martirologia nu se face în laborator şi în eprubetă, ci prin trăire. „Aceasta este o blasfemie la adresa suferinței.”

    În lumina acestor fapte avem tot dreptul să ne întrebăm dacă nu cumva această scrisoare a părintelui profesor Valică are doar rolul de a-i liniști pe cei ce s-au numit pe ei înșiși stăpâni ai locului, (de parc-am trăi în sclavagism ori feudalism), că nu vor fi și alți robi care vor fugi de pe plantație, pentru că în afara ei vor muri.
    Căci despre păstorii ce urmează Păstorului cel bun, care „sufletul Său și-l pune pentru oi” (In. 10,11), nici nu poate fi vorba la nivel de ierarhie. N-am văzut nici un ierarh, nici chiar pe cel al locului, să se frământe prea mult, cu atât mai puțin să-și găsească vreo vină în plecarea măicuțelor și a părintelui Nichita de la Brâncoveni. De ani și ani de zile nu văd decât stăpâni ai locului preocupați doar de scaune și de mărire, de slujirea intereselor străine de țară și de Ortodoxie, precum și de slujirea puterii lumești ce de multă vreme nu mai are nici un fel de legătură cu Dumnezeu, fiind pe deplin închinată satanei.
    În loc să ne cutremurăm și să ne punem grave semne de întrebare privitor la cei care conduc azi Corabia mântuirii noastre, socotim că-i mai ușor să găsim vinovați doar la nivel de acarul Păun, care el singur este vinovat că s-a smintit și s-a aruncat în fața trenului. Nu a avut suficientă dragoste și nici pricepere, a avut o părere prea bună de sine, a avut insomnii teologice și de asta s-a pierdut.
    Chiar și pe o corabie sau un vapor oarecare, dacă 30 de oameni din echipaj se aruncă peste bord și se pierd în mare, căpitanii nu pot să nu se cutremure, oricât de ticăloși ar fi ei, și să nu-și pună semne de întrebare.
    Dar în cazul nostru referitor la un preot și 29 de maici nu contează că s-au aruncat din Corabie în mare și că poate și-au pierdut sufletele lor. Şefii Corabiei nu-și pun nici un semn de întrebare referitor la ei înșiși și nu-și găsesc lor vreo vină. Doar cei treizeci sunt vinovați. Cică s-au lepădat de Corabie și s-au aruncat singuri în mare.
    Nu contează nici faptul că preafericitul cârmaci dimpreună cu majoritatea zdrobitoare a înalților cârmaci au cotit Corabia ce-o consideră demodată, i-au schimbat cursul ei vechi de aproape 2000 de ani, și l-au dat după iahtul cel luxos al masoneriei, ori după luxoasele vapoare ecumeniste ale CMB și CBE. Nu contează că și-a pierdut Corabia direcția și se îndreaptă în direcția opusă mântuirii, are grijă Stăpânul nevăzut să o aducă la liman la momentul potrivit. Noi nu trebuie să facem nimic (eventual îi cerem Stăpânului să vină să ne înmoaie și posmagii), trebuie să rămânem doar în Corabie, și să răbdăm și astfel vom fi cu toții martiri. Martiri ai somnului, aș zice eu.
    Cât de convenabile sunt toate acestea pentru cei care s-au declarat stăpâni peste Corabie și cred că este a lor și că o pot duce pe oriunde!!! Iar când unii călători sau slujitori de pe Corabie se trezesc și văd că aceasta umblă pe aiurea numai spre mântuire nu, atunci sunt adormiți la loc cu: are grijă Iisus Hristos, ne duce El Corabia la liman, El conduce în mod nevăzut corabia, noi putem să facem orice, să ne prostituăm spiritual, să ne destrăbălăm, putem face orice, că ne duce El corabia la mal.
    Corabia lui Noe a fost dusă de către Dumnezeu la țărm, pentru că atunci Duhul Sfânt nu se pogorâse peste cei din corabie și ei nu puteau să găsească singuri drumul.
    În schimb Corabiei celei noi i-a fost dat să fie condusă pe drumul ei de către oameni călăuziți de către Mângâietorul trimis la ei, de către Duhul Sfânt. În plus ni s-a dat și o Carte Sfântă ce ne arată drumul. Stăpânul de drept al Corabiei doar ne veghează din cer, El nu intervine direct decât atunci când Corabia este în pericol de moarte, dar numai după ce oamenii au făcut tot ce era omenește posibil să o salveze și să o țină pe direcția cea bună. Dacă Stăpânul vede pe Corabie doar tembeli și puturoși adormiți în marea lor majoritate, care și-au pus în frunte doar niște vase spurcate de care Duhul Sfânt nici măcar nu se poate apropia, atunci ne lasă să mergem pe drumul ce singuri ni l-am ales. Cei care s-au contaminat de masonerie și de ecumenism vase spurcate s-au făcut, de care Duhul Sfânt nu se mai atinge. Ei au devenit asemenea orbilor care îi călăuzesc pe alți orbi. Ei trebuie să plece.
    Fiecare neam și-a primit propria Corabie care trebuie să meargă spre același țărm pe care Stăpânul ni l-a indicat și să se unească într-un singur popor în Împărăția cea Veșnică a lui Dumnezeu.
    De ajuns vor ajunge pentru că așa stă scris în Cartea Sfântă, dar se pare că nu toate, unele se vor fi pierdut pe drum.
    Şi se vor pierde doar acelea care nu vor lua în seamă sfaturile referitoare la cârmacii cei vicleni, lăsate nouă de către Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă episcopul sau clerul este viclean în chestiunile credinței, atunci fugi și leapădă-te de el.” Adică fugi de te leapădă imediat de el, mergi de îndată și te leapădă de el. Şi o asemenea minte luminată de puterea Duhului Sfânt, sunt sigur că a văzut că nu se sparge Corabia dacă se face curățenie pe ea, dacă este aruncată spurcăciunea de la vârful ei. Problema este că la noi românii celebrul „merge și așa” este la el acasă. Iar în Biserică el a fost dus pe culmi nebănuite de către slujitorii ei, culmi ce ne-ar putea oferi titlul de maeștri ai absurdului și ai ridicolului.
    Dacă nu vom fi în stare să facem ceea ce ne-a învățat Sfântul Ioan Gură de Aur, Corabia noastră nu va ajunge la țărmul promis. Altele cu siguranță vor ajunge, dar a noastră s-ar putea să nu ajungă și ar fi păcat.
    Să medităm adânc la cuvintele unui mare Sfânt cu Gura de Aur.

Post a Comment

(required. But it will not be published)