Acasă » Articole » Părintele Justin Pârvu: Hristos S-a născut! Nu ne vom şterge păcatele până când nu vom trece printr-un val aspru de suferință şi prigoană


Părintele Justin Pârvu: Hristos S-a născut! Nu ne vom şterge păcatele până când nu vom trece printr-un val aspru de suferință şi prigoană


interviu realizat de Monahia Fotini, 20 decembrie 2010.

Sărut mâna, Părinte! Iată ca a mai binevoit bunul Dumnezeu să ne apropiem de un nou Crăciun cu pace. Voiam să vă întreb care este diferența între sărbătoarea Naşterii Domnului, aşa cum se prăznuia pe vremea sfinției voastre şi modul în care este azi sărbătorită. Nouă ni se pare că timpul parcă sa îngustat şi trece foarte repede de parcă nu mai avem vreme să ne bucurăm de o sărbătoare. Acum ajungem Crăciunul şi parcă mai ieri începusem Postul. Aşa era şi pe vremea sfinției voastre? Aşa o resimțiți şi acum?

Sigur că este o diferență. Era cu totul altfel bucuria unei astfel de sărbători trăite la nivel general. Pentru că aceste sărbători se desfăşurau în toată simplitatea lor, în adevăratul lor rost şi făgaş. Era într-adevăr o bucurie înnăscută în creştinul nostru ortodox. Plecau băieții să împodobească steaua, se luau câte doi-trei şi umblau din casă-n casă până pe la Bobotează. Fiecare casă, aşa cum primeai icoana părintelui care venea cu Ajunul, tot aşa de solemn erau primiți şi copiii, mai mici sau mai mari, care veneau cu uratul să vestească Naşterea Domnului. Pentru creştin era o mare binecuvântare să le intre pragul colindători şi o simțeam cu toții ca pe o mare uşurare sufletească. Masa săracă, bogată cum era, dar se simțea cum fiecare om forma o peşteră a Naşterii. Acum, de pildă, frumusețile acestea de la televiziune, de la radiouri, de la toate aceste mijloace de comunicare sunt foarte bune şi folositoare în acelaşi timp, dar îi ia omului tocmai ce este mai important: curiozitatea de a trăi.

Merg de pildă oamenii la Sfintele Locuri, pleacă înainte cu 2 săptămâni, cu o săptămână să se închine la peştera Mântuitorului din Betleem, se duc în Nazaret, apoi la Iordan, să vadă cu ochii lor apa Iordanului care se întoarce înapoi. Apoi toată lumea aceasta care se nevoieşte până într-acolo dovedeşte că la Betleem există mai mult decât o simplă peşteră; dovedeşte prezența harului dumnezeiesc. Nu e musai să mergi la Ierusalim ca să Îl simți pe Domnul în inima ta; prezența şi trăirea unuia care nu merge este mai aproape de Ierusalimul ceresc decât a celui care s-a dus la Ierusalim şi după ce s-a întors, la câteva zile, a uitat, a intrat în normal şi iar ar dori să se mai ducă. Pentru că nu este o continuitate în trăire şi nu este o viață întreținută permanent în numele Domnului. Se stinge repede. Acum, de pildă, noi aşteptăm Naşterea Domnului, dar parcă mai alaltăieri a fost începutul postului. Aceasta se întâmplă din motivul că Dumnezeu a dat timpurile să meargă mai repede, după greutățile pe care le trăim. Pe câtă vreme, când omul era în continuitatea lui, simplu, modest în toate pregătirile „nu erau atâtea cheltuieli şi enormități, şi trăirea şi timpul parcă erau altfel. Li s-a dat drumul industriaşilor să facă o sumedenie de jucării sub imaginea Moşului Crăciun. Dar Moş Crăciun n-are nicio legătură cu ceea ce se comercializează. Acestea ne distrag atenția spre cele exterioare. Pe când omul nostru, când mergea la biserică, stătea acolo până la terminarea slujbei; de-acolo pleca în liniştea lui înspre casă, fără să vorbească unul cu altul şi aşa se depărtau cu gândul rugăciunii şi a sfintei rânduieli din biserică. Când intrai înainte în casa lui, făceai mai întâi două-trei închinăciuni, apoi spuneai un Cuvine-se cu adevărat… şi iată de ce-am venit la d-voastră. Îşi spunea omul ce avea de zis, mai făcea o rugăciune, iarăşi un Cuvine-se cu adevărat… şi pleca acasă. Ei bine, astăzi dacă intrăm la vecinul, nu se mai vorbeşte de rugăciune, rugăciunea păcii: Pacea peste casa aceasta a d-voastră! Acum intră direct cu aparat de fotografiat, cu aparat de înregistrare, şi toate aceste lucruri îl scot pe om din făgaşul lui normal. Iată că şi tehnica este folositoare, pentru că eu, stând acuma mai mult într-un scaun decât să mişc într-o parte sau alta, stau aici şi dau drumul la un aparat şi ascult liturghia din biserică. Este şi asta o treabă bună cumva, dar nu e definitivă pentru că e o treabă nesfârşită, pentru că nu coboară acolo, în cameră la mine, harul lui Dumnezeu; coboară acolo unde e sfânta masă, unde stă preotul care binecuvântează, şi poporul care participă cu evlavie. Şi când ieşeau creştinii din biserică, la Naşterea Domnului, cum era obiceiul altădată, se salutau „Hristos S-a născut!, salutul acesta ca la Învierea Domnului (Hristos a Înviat!). Aşa se salutau până la Bobotează.

Acestea se mai păstrează şi acum pe la sate. Dar la oraşe de ce e aşa mare diferența? Nu se păstrează mai nicio tradiție, nicio datină.

Păi țăranul nostru s-a dus să lucreze la oraş, a stat o lună de zile, două acolo, mai lucrează sau nu lucrează ceva, dar el vine schimbat acasă, că nu mai este simplu cum era… Apăi nu-i totuna să sărbătoreşti obiceiurile de Crăciun într-un mare oraş european față de cineva care l-a sărbătorit într-o celulă din Aiud sau din Gherla, să vezi cum e să petreci o zi de celulă; să vezi cum e înghețat tot peretele, cum luceşte de parcă ar fi pictat cu nişte fire de sticlă… Cel care trecea la Domnul era pentru noi un om viu, trecut dincolo şi care se roagă pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Era o bucurie parcă, aşa cum era şi în vremurile primare ale Creştinismului. Noi nu aveam comoară acolo decât credința în Dumnezeu. Singura noastră comoară acolo era să ai o mină de creion, o dăltiță unde să sapi o cruciuliță cu imaginea Maicii Domnului sau a Mântuitorului şi să o dăruieşti altui deținut. În peştera noastră din temniță, ca şi în peştera Mântuitorului, era o trăire permanentă. Câtă diferență este între ieslea unde Se naşte Hristos şi ieslea noastră de azi, sau ieslea bunicilor noştri! Câtă diferență este între peştera unui sărac şi a unui bogat azi, într-o zi de Crăciun sau de Înviere! De aceea nu e bine să ne comparăm cu cei care sunt mai bogați şi au condiții mai bune de trai. Trebuie să trăim expresia omului sărac ce stă în nevoință. Înainte de a dobândi o masă bogată de Crăciun, trebuie să dobândim o inimă curată, un suflet blând şi iertător, să ştim să primim greutățile şi persecuțiile vieții noastre de zi cu zi. Creştinismul nu s-a născut în Televiziune, în stațiuni şi hoteluri de lux, cum se duc oamenii de azi de sărbători, de ajung prin Sudul Asiei. Până şi omul țăran simplu, săracul, a luat obiceiul ca de acum să nu mai facă Crăciunul la el acasă, în România, se duce să facă numaidecât în Grecia sau cine ştie pe unde. Dar dacă-i moda acum să mergi în Grecia,… la mare, iaca se duce şi țăranul nostru. Bietul om vrea şi el să se ridice din sărăcia asta a lui, cum şi noi dorim să vedem Ierusalimul, Sfântul Munte. Dar atât acolo cât şi aici, sunt aceleaşi trăiri frumoase, numai dacă ştim să le împodobim noi prin viața noastră spirituală. Viața spirituală a românului nu este mai prejos decât a grecului, a bulgarului, a rusului, pentru că nici ei nu mai au tradiția şi cultura pe care au avut-o odată.

Dar poate că din pricina deznădejdii oamenii încearcă să mai uite de necazurile lor prin aceste surogate duhovniceşti…

Lumea se află într-adevăr într-o lipsă spirituală, pe lângă lipsurile acestea materiale care ne amețesc pe noi, cu toate că în realitate la noi, la români nu este nicio lipsă. Pentru români este uşor de trecut prin această criză, pentru că poporul român a fost şi va rămâne întro criză permanentă. Noi acum, de pildă, ne-am propus să trimitem la Ierusalim vreo 20 de copilaşi pe care-i îngrijim noi aici din mila Domnului. Sigur că este un efort pentru mănăstire, dar pentru ei a fost aşa o bucurie de parcă s-a pogorât cerul pe pământ. Creştinismul este foarte legat de centrul acesta de mântuire a omului „Ierusalimul. Pentru că de ce se duc creştinii la Ierusalim? Ca să se simtă ei mai aproape de Dumnezeu. Acolo şi pământul pe care calci este sfânt, nu numai mormântul Domnului. Însă să ştiți că Sf. Mormânt nu este numai acolo la Ierusalim, ci întreg pământul este un mormânt al Domnului. Dar e nevoie ca să trăim noi această realitate, ca să o putem împărtăşi şi celuilalt.

Din păcate occidentalii nu prea prețuiesc românii şi ne consideră o specie de țigani, un popor necivilizat, care nu este bun decât numai de cerşit.

A ajuns românul nostru acum de batjocura Occidentului, cerşetor în toată lumea, dar acesta nu este decât un plan satanic care caută să compromită un popor ortodox ca românii. Orice străin care ar trece pe la noi în timpul unei sărbători creştine, dacă intră să stea într-o biserică o oră sau jumătate de oră îşi va da seama ce înseamnă ortodoxia românească şi ce este românul. Nicio altă țară nu se poate compara cu suferința martiriului neamului românesc, prin numărul mare de martiri, de mărturisitori pe care l-a dat şi prin viața creştină pe care a dus-o fiecare deținut în puşcărie, că nu mai încăpeau închisorile, celulele, podurile şi beciurile Securității. Ce putem să spunem de o nație ce nu s-a făcut vrednică de o astfel de suferință? Se poate ea compara cu una suferindă? România nu e valoroasă prin aurul şi alte bogății materiale, aşa cum se laudă occidentalii, pentru ca astea pier degrabă, ci prin jertfa şi valoarea ei spirituală. Acum mai nou vin cu invenția aceasta cum că tineretul nostru nu a murit pentru un ideal creştin, ci pentru idealuri şi scopuri politice.

Ce părere aveți însă de faptul că tinerii români nu recunosc aceste bogății ale țării şi îşi doresc mai mult să aibă o țară ca afară decât să se întoarcă la tradițiile lor?

Bine ar fi ca acest tineret să îşi pună întrebarea de ce am ajuns aşa, noi, românii? Oare nu din cauza tot a Occidentului care ne-a supt toată avuția țării şi au făcut tot cât le-a stat în putință să ne sărăcească? Dacă ar fi aflat acest răspuns, nu ar mai fi alergat să îmbrățişeze degrabă Occidentul, ci ar fi căutat să stea de strajă aici în hotarele noastre. Noi, românii, am fost tot timpul un piept şi spadă puternică de apărare a Occidentului de-a lungul istoriei. Carpații aceştia au fost ziduri de fier ce au pus stavilă tuturor celor ce doreau să cotropească Europa. Dar Occidentul a ştiut mai degrabă să profite de pe urma noastră şi niciodată nu ne-au fost recunoscători, iar acum se întreabă ironic oare de ce a ajuns românul să cerşească? Mai e şi vina conducătorilor noştri şi partidelor româneşti care s-au mâncat între ele şi s-au înghesuit care mai de care să trădeze mai repede şi să primească susținere din partea marilor puteri. Dar toată această situație şi obişnuință în a trăda nu a făcut decât să slăbească rezistența şi bogăția țării. Da, noi am ajuns cerşetorii Europei, pentru că noi toată sărăcia noastră am pus-o în slujba Europei Occidentale, care acum trăieşte pe jertfa noastră. Dar rolul nostru foarte greu va fi valorificat de lumea aceasta a Occidentului care nu trăieşte şi nu poate să ajungă la gradul românului de jertfire. Îi invităm pe frații noştri occidentali să participe la sărbătorile acestea frumoase ale țării noastre, aşa cum frumos vestesc tradițiile populare Naşterea lui Hristos, poate mai frumos ca oricare popor, de la cel mai bătrân pană la cel mai mic prunc al lui, care gângureşte în brațele mamei, mărturisind parcă şi el Naşterea Domnului. Naşterea Domnului este un dar, o bucurie, dar totodată şi o cruce, pentru că Hristos se naşte în peştera din Betleem, spre a se răstigni pe Golgota, ca să ia asupra Sa păcatele întregii omeniri. Nu se poate vorbi de răstignire, de înviere, dacă nu plecăm de la naştere. Apoi putem admira frumusețea unei familii sfinte, a lui Iosif şi Mariei, ca un model de viețuire creştină. Această sărbătoare ne mai trimite cu gândul la strămoşii noştri prin care avem prilejul să schimbăm un cuvânt de întâlnire, printr-o pomenire în biserică şi la mormintele lor. Şi eu mă gândesc că acolo sus mă vor întreba toți colegii mei de detenție: Ce am făcut eu pentru ei? Şi ce bucurie poate fi mai mare decât să mă duc să aprind o lumânare, pentru fiecare acolo şi să mă rog să lumineze căldura acestei lumi vremelnice de aici cu veşnicia lor de dincolo.

Dar poate că şi noi avem o vină pentru modul în care ne percep statele occidentale, pentru că massmedia românească şi televiziunile nu prezintă decât viața de jos a poporului, imaginile cele mai josnice şi nedemne de neamul nostru…

Desigur, şi aceşti ziarişti şi comentatori de televiziune majoritatea sunt puşi şi plătiți tot de ei. Nu trebuie să ne mai intoxicăm cu televizorul, să nu le mai dăm nicio atenție, pentru că şi aceştia tot pe spinarea noastră trăiesc.

Din păcate v-au acuzat unii că sfinția voastră monopolizați subiectul martirajului din temnițele comuniste din România, fără a acorda şi altora dreptul de a vorbi în numele acestor martiri. Ce ați vrut să spuneți şi care este de fapt mesajul sfinției voastre?

Din neştiință sau din rea credință, aceste persoane mi-au înțeles greşit mesajul. Ca să mă fac mai înțeles vă dau un exemplu. Iată, de pildă, eu vreau să mă apuc să realizez o sculptură sau o icoană, un obiect de artă, ca să pot atrage lumea. Sigur că dacă eu nu mă pricep în lucrarea aceasta, ea nu va avea acelaşi rezultat ca a unuia care are 25 de ani de pictură sau de sculptură în spate. Bineînțeles că lumea va aprecia lucrarea artistului şi nu a mea, care de-abia țin dalta în mână. Ei, cam aşa se întâmplă şi cu martirajul. Ca să poți vorbi despre martirii unui neam, trebuie să fii tare pregătit în suferință, ca omul care te ascultă să te recunoască. El va gusta din învățătura ta şi bineînțeles că pâinea clădită în lacrimi şi suferință îi va părea mai gustoasă decât cea a negustorilor de azi. Bineînțeles că e greu, mai ales când te afli la începutul drumului Crucii. Şi eu, când am intrat pe drumul acestei cruci, am fost descumpănit la început şi neîncrezător în biruința asupra suferinței. Când am intrat prima dată în celula din Aiud, primul simțământ a fost că celula va fi mormântul meu. Dar lucrurile nu s-au întâmplat aşa deloc. Aici am găsit tineri care erau condamnați de Antonescu din „™40 -™41, deci care aveau deja câțiva ani buni de închisoare. Atâta caracter şi atâta tărie sufletească am putut găsi la aceşti tineri, încât pentru mine celula a devenit mormânt al învierii, al strălucirii harului dumnezeiesc. Bineînțeles că se simte nevoia şi unui studiu academic asupra martirajului tineretului din vremea regimului comunist. Aceasta nu supără deloc, pe mine chiar mă bucură. Trebuie să prețuim darul vorbirii cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe cineva, pentru că acesta va şti să prezinte mai înalt şi mai cu măiestrie nevoințele martirilor. Dar nu stilul academic scrie istoria, ci suferința şi pătimirea. Şi în niciun caz amestecul cu diferite cluburi masonice, care strică cinstea şi onoarea martirajului. E bine să-L slăvim pe Dumnezeu şi la un pahar de vin, dar mai de cinste să-L slăvim prin suferință. Numai cel ce ştie să picteze poate să împlinească emoțiile unui artist. Dar şi un pictor care vrea să picteze o icoană cu adevărat nu o poate picta oricum, în orice duh şi în orice stare. Mă uitam şi la Mănăstirea Durău, pe vremea mea, cum se picta biserica de către Tonitza. Cu post şi rugăciune. Nu exista să lucreze la chipuri cu stomacul plin. Şi într-adevăr se simte o mare diferență între o icoană pictată cu post şi rugăciune şi una pictată cu pântecele îmbuibat şi afumată cu țigara „iarba diavolului. Aşa se întâmplă în orice lucrare a noastră. Dacă lucrăm cu lacrimi şi cu osteneală, harul lui Dumnezeu se întipăreşte în acea lucrare.

Credeți că actuala criză apropie lumea mai mult de Biserică, de Dumnezeu?

Românul a învățat că din această criză nu vom putea scăpa niciodată decât ridicând mâinile la cer şi plecând genunchii noştri la pământ. Şi cu cât putem ține noi mâinile mai mult la înălțime cu atât Dumnezeu va veni cu mila Sa peste noi. Românul nostru este obişnuit cu viața aspră, este obişnuit să urce iarna culmile munților. Românul va reuşi, poate alții nu vor reuşi.

Dar noi nu mai avem bărbăția pe care o avea generația sfinției voastre…

Nu avem noi aceeaşi bărbăție dar harul lui Dumnezeu este acelaşi. Atunci erau mulți şi buni, acum sunt şi mai puțini dar parcă şi mai buni. Niciodată harul lui Dumnezeu nu lipseşte din viața unui popor. Pentru că prezența celor de dincolo este cu noi, este aici. Şi la noi, în celule, când murea câte un deținut, pentru noi era în acelaşi timp şi o întărire, o bucurie, simțeam rugăciunile celui care ajungea la Dumnezeu şi ne dădea tărie.

De ce credeți că a înmulțit Dumnezeu bolile şi cancerul pe pământ?

Dumnezeu ne pedepseşte prin boli, dar totodată boala este şi singura noastră modalitate prin care ne ispăşim păcatele. A îngăduit Dumnezeu aceste boli grele, cancerul, Sida, chiar şi la prunci. Şi am observat eu, pentru că mulți bolnavi vin aici să ceară ajutorul, am observat că aceste boli îşi fac loc în familiile care au dus o viață mai puțin creştină şi astfel prin suferință să se poată întoarce înapoi la Dumnezeu. Mă uitam într-un spital de copii bolnavi de Sida, sărmanii desfigurați, mâncați de vii. Aceştia pentru mine sunt mucenici care plătesc păcatele părinților lor. Pentru mine chinul acestor copilaşi este egal cu chinul nostru din puşcării.

Să se mai ducă creştinii la spitale dacă se introduc cardurile de sănătate cu cip biometric?

Nici vorbă! Ce să facă în spitale? Mai degrabă te îmbolnăveşti în spital; te duci acolo cu o boală şi te întorci cu încă vreo două acasă. Dar eu cred că se vor mai găsi câțiva medici creştini, de bună credință, care să ajute şi fără mijlocirea acestor cipuri. Poate că şi medicii sunt chemați acum de Dumnezeu la o mărturisire şi Domnul aşteaptă să vadă răspunsul lor. Dacă medicii din România ar protesta împotriva implementării acestui sistem, şi motive sunt „Slava Domnului! „poate că statul nu le-ar mai impune ca obligatorii cetățeanului nostru. Dar, nu „se tem ca nu cumva să îşi piardă postul. Cât pentru creştini îi sfătuiesc, ca atunci când sunt bolnavi, să cheme preoții Bisericii, aşa cum ne învață Scriptura şi să ceară sănătate prin rugăciunile de la sfântul maslu. Ne-a dat Dumnezeu acest remediu. De ce nu îl folosim?

Credeți că e bine să se mai împrumute oamenii la bănci?

Mă rog ca să rânduiască Dumnezeu cumva ca românii să îşi achite datoriile la bănci şi să nu mai aibă de a face cu băncile pe viitor, pentru că băncile nu au făcut decât să ne înglodească în noroi mai mult decât să ne ajute. Şi în ziua de azi un împrumut nu e nicidecum recomandat pentru că nu mai avem ce face şi nici pentru cine face. Oricum nu ne vom şterge păcatele până când nu vom trece printr-un val aspru de suferință şi prigoană. Şi dacă azi suntem aşa cum suntem, este din cauză că Dumnezeu vrea să ne pregătească neamul ca să se înfățişeze curat, gata spre Înviere. Acolo nu o să meargă nici bogatul, nici împăratul, nici sluga, nici ostaşul, acolo va merge numai cel ce va purta haina de nuntă a Creştinătății. „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Gal. 3:28), care S-a născut în peştera Betleemului. Fie ca Naşterea lui Hristos să ne facă puțin mai buni şi mai iertători şi să ducem lumina stelei Împăratului cerurilor şi celor din întunericul şi din umbra necunoştinței, şi celor aflați în necazuri şi sărăcie, şi celor ce nu au unde să îşi plece capul în această lume obidită de azi. Şi dacă Dumnezeu ne iubeşte, încât pe unicul Său Fiu L-a trimis să Se întrupeze într-o peşteră sărăcăcioasă, ca să ne înalțe pe noi la cer, atunci de ce mai suspinăm? Bucurați-vă ca azi Hristos S-a născut spre mântuirea sufletelor noastre!

extras din nr. 14 al revistei ATITUDINI


  • Posted by Mircea Suta On 30 decembrie 2010

    MULTUMIM DIN TOATA INIMA BUNULUI DUMNEZEU PENTRU CA NE-A DARUIT ACESTI MARI DUHOVNICI AI NEAMULUI NOSTRU !
    IAR PARINTILOR ACESTIA DUHOVNICI SA LE DEA BUNUL DUMNEZEU SI MAICUTA DOMNULUI SANATATE SI VIATA LUNGA CA PRIN SFINTIILE LOR SA NE TINA IN LUMINA !

    DOAMNE AJUTA !

    Mircea

  • Posted by Iulia On 8 ianuarie 2011

    Propun sa actionam si noi concret fratilor!!!poate ati auzit ca s „™a amanat introducerea de acte de identitate cu cip,dar incepe introducerea cardurilor de sanatate.in curand va veni si pecetea finala!!!e adevarat ca fiecare e responsabil pt mantuirea sufletului sau dar ar trebui ca niste crestini adevarati sa ne sprijinim unul pe altul si impreuna sa lucram la mantuirea noastra a tuturor.problema cu multi crestini de azi e ca sunt caldicei.trebuie ori sa fii cu Hristos pana la capat ori nu mai esti deloc!nu exista cale de mijloc trebuie sa ne pastram credinta ortodoxa pan la capat altfel „Sa stiti ca cea mai buna solutie in vremurile acestea este RUPEREA DE SISTEM!!!si nu atunci cand deja incepe introducerea pe scara larga a pecetii apocaliptice,ci CAT MAI CURAND!ALTFEL NU VOM SCAPA!Va fi greu dar nu imposibil!asadar eu propun:
    -fiecare din noi si familiile si duhovnicii nostri sa se gandeasca LA MODUL CEL MAI SERIOS daca accepta mucenicia
    -pe baza acestei decizii sa formam un grup care accepta sa se rupa complet de sistem si impreuna sa stabilim cum sa facem,sa ne lasam nr de telefon adresele de email,sa vorbim la telefon,sa facem un forum,iar cineva dintre noi sa faca o lista cu aceia din grup
    -sa plecam impreuna la manastirea Petru Voda sau la manastirea Optina,locuri unde nu se accepta deloc cipurile,si SA NU NE MAI INTOARCEM!!!E FOARTE SERIOS!!!greu dar necesar.Pt a realiza aceasta comunitate de crestini orttodocsi ar fi bine sa colaboram cu cei de pe celelalte bloguri ortodoxe antisistem si sa le zicem la toti aceasta initiativa,gen saccsiv,ortodoxia,bataiosu,etc „sunt multe „sa facem un forum doar al nostru unde sa discutam despre plecare.ca daca nu plecam din timp,nici nu vom mai pleca,ca nu vom mai avea cum „deci sa ne miscam!!!!daca ne rupem fiecare de sistem separat nu e bine „sa fim si noi ca primii crestini,prigoniti dar uniti!!!sa vindem tot ce avem sau sa dam de pomana,sa ne facem bagajele(haine,carti folositoare pt suflet,de rugaciuni,calendar,icoane,hrana neperisabila,apa cat putem duce,seminte,eventual unelte sa cultivam,cate un animalut dupa putinta „lista impreuna o vom stabili dar fara sa ne certam,si totul vom imparti intre noi „sa stabilim un loc de intalnire si o data de plecare convenabile pt toti,apoi sa luam bilete de tren sau sa mergem cu un autocar si „Doamne ajuta!!!sa lucram in echipa „unde s multi puterea creste si ,,unde sunt 2 sau3 adunat in numele Meu sunt si eu in mijlocul lor”.putem sta la manastire o vreme,iar atunci cand chiar nu se va mai putea trai acolo din cauza razboiului si a prigonirii,vom parasi manastirea,vom lua ce ne trebuie si vom pleca sa traim in munti sau in pesteri si paduri si ne va ocroti Dumnezeu.daca va fi voia Lui sa sfarsim muceniceste,vom marturisi si fie ce o fi.pana atunci vom trai crestineste,cu Spovedanie saptamanal si Impartasanie dupa putinta,cu mancare cu masura si somn putin,cu post si rugaciune si chiar cu Sfintele Slujbe chiar daca va trebui sa le tinem pe ascuns sub pamant!trebuie sa vorbim cu parintele Iustin Parvu sau cu staretul de la Optina neaparat si sa ne stergem urmele!sa renuntam la bani,la case,la masini,la scoala,la servicii,la contul bancar,la credit,platitiva datoriile,si sa ne rugam neincetat Domnului si Fecioarei Maria si ingerilor si sfintilor sa ne ajute!va rog spunetimi ce parere aveti despre aceasta initiativa si as vrea sa stiu cati ar fi de acord si daca e buna!nu silim pe nimeni!dati mai departe pe alte forumuri si siteuri propunerea si cine vrea sa ma contacteze o poate face la adresa de mail
    [email protected].
    Doamne ajuta!

  • Posted by Teodor On 6 februarie 2011

    ce se va intampla daca vom arde cu totii aceste carduri? o noua forma de protest pasnic.

Post a Comment

(required. But it will not be published)