Acasă » Articole » Parintele Justin: Intreaga crestinatate este rastignita pe cruce


Parintele Justin: Intreaga crestinatate este rastignita pe cruce


Parintele Justin Parvu, cu Sf Cruce ridicata

Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de monahia Fotini, 9 martie, 2009

Eu zic că astăzi, ca şi altădată, creştinul trebuie să fie ca iepurele pe hat: în două lăbuțe, cu urechile ciulite dreapta-stânga să vadă de unde vine pericolul. Asta-i trezvirea noastră!
– Părinte, de la apelul sfinției voastre pe care l-ați adresat acestui popor, cu privire la actele biometrice, s-a declanşat un întreg război în lumea noastră creştină, căruia bieții credincioşi cu greu îi fac față şi prigonirile asupra lor sunt nelipsite. Cum să se raporteze simplul credincios la acest război, în care el se simte slab şi nepregătit, dar în acelaşi timp dator în fața Adevărului în care s-a născut?
– Dragii mei, războiul acesta este într-adevăr unul anevoios, dar nu fără ştiința lui Dumnezeu. Creştinul nostru de azi trăieşte nişte vremuri grele, de neputință. Poate că niciodată nu a fost aşa de neputincios creştinul cum este astăzi. Dar Dumnezeu e încă printre noi, dragii mei, şi va fi până la sfârşitul veacului. Nu trebuie să ne înspăimânte neputința noastră, pentru că nu noi luptăm pentru apărarea Adevărului şi a sufletelor noastre, ci mai întâi Hristos este cel ce luptă pentru şi prin noi. Noi nu suntem decât nişte unelte prin care Dumnezeu lucrează, dacă noi Îl lăsăm. Creştinismul, aşa cum a avut un răsărit, tot aşa trebuie să aibă şi un apus; iată că noi suntem martori acelor vremuri de apus al creştinătății, în care Dumnezeu ne-a învrednicit să trăim. Sfântul Serafim de Sarov spunea undeva că aşa cum la sfârşitul vieții Sale pământeşti, Mântuitorul a simțit durerea maximă de părăsire a Tatălui Său, tot aşa şi creştinul, la sfârşitul veacurilor, va trăi şi va simți părăsirea lui Dumnezeu. Acum, putem spune, întreaga creştinătate este răstignită pe cruce. Un om care este pe cruce oare nu se simte slăbit? Oare să ne scoatem piroanele şi să ne tămăduim rănile? Sau să răbdăm, rugându-ne Domnului pentru iertarea celor ce ne prigonesc? Iată că acum trecem prin Postul Paştelui, care ne îndeamnă la o mai adâncă cugetare asupra noastră înşine, la pocăință, dar mai ales la patimi. „Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni”. Este oare cinste mai mare ca aceasta? Dacă Hristos a numit răstignirea Sa slavă, oare noi să fugim de ea? Dacă noi ne-am aduna cu toții şi dacă ne-am apuca să facem o asceză, aceasta va ține loc de apărătoare împotriva tuturor acestor atacuri ale ştiinței şi tehnicii de acum, împotriva tuturor celor ce ne prigonesc, am realiza totul, n-ar mai avea niciun efect asupra noastră, nici duhurile rele, nici asupritorii noştri. Prin această asceză noi trebuie să formăm o pânză harică pentru a acoperi neamul creştinesc. Atunci suntem în măsură să discutăm şi să facem o judecată hotărâtoare asupra acestei situații grele în care ne aflăm. Nu trebuie să stăm nepăsători, acesta este un mare păcat, dragii mei. Dumnezeu ne porunceşte să-L mărturisim înaintea oamenilor. Dar nici să o facem cu trufie, fără durerea inimii pe care a vut-o Mântuitorul față de Iuda şi față de toți prigonitorii Lui. Vedeți diferența? Dumnezeu Şi-a iertat prigonitorii Lui, dar nu i-a luat cu El în rai, decât pe cei care s-au pocăit! Lumea, acum, este în pragul unui mare cataclism de război. Acesta este un război tehnic, electronic, care depăşeşte limita tuturor războaielor de dinainte. Prin acest război se urmăreşte animalizarea noastră, aduce omul la starea în care să nu mai poată gândi, să nu mai poată simți şi trăi nimic, decât ceea ce i se comandă, devenind un rob al tehnicii. Şi dacă vorbim de criza economică, să vorbim şi de criza spirituală prin care trece omenirea acum. Criza morală, criza spirituală care s-a abătut asupra noastră nu este altceva decât aspra judecată şi mâniere a lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Şi aşa cum spunea şi Înaltul Teofan, traducând cuvântul criză ca judecată, apoi cu adevărat suntem sub judecata lui Dumnezeu pentru toate fărădelegile noastre. Cu acest cuget trebuie să mergem la război.
– De ce unii creştini, şi muți chiar dintre clerici, chiar dacă merg la biserică şi săvârşesc multe din faptele bune, nu au sesizat totuşi acest război şi nu văd niciun pericol sufletesc în acceptarea acestor cipuri?
– Ei, sărmanii oameni trăiesc creştinismul căldicel, de aceea nu văd lupta. Nu e de ajuns să sacrifici ouăle de Paşti ca să fii un bun creştin, ci e nevoie să te mai sacrifici oleacă şi pe tine. Unde s-a mai pomenit creştinism fără jertfă, fără prigonire? Acela nu e creştinism. Noi mâncăm ouăle şi Paştile şi cu asta ne-am achitat! Nu, dragul meu! Toate trebuie să le trecem printr-o suferință şi printr-un moment greu care au născut aceste tradiții şi obiceiuri, fără de care faptele noastre aşa-zis bune nu ar fi existat. Imediat trebuie să ne gândim că alături de oul roş este şi Crucea îndată a Mântuitorului Iisus Hristos. Alături de pasca pe care ne-o face bunica în covățica ei acolo şi împleteşte sfânta cruce în mijlocul ei, acolo este prezentă şi durerea mucenicilor, cuvioşilor, a pustnicilor, a drepților care s-au nevoit în vederea acestei Răstigniri. Să ne alăturăm şi zbuciumului sufletesc al Mântuitorului pe cruce, că altfel n-ar fi fost Învierea. Ultimele ore ale Mântuitorului pe cruce au fost cele mai grele momente „până la Săvârşitu-s-a. Ei bine, noi trebuie să trăim toate aceste implicații ale sărbătorii, nu numai în parte, ca să putem avea cu adevărat şi bucuria Învierii Domnului. Că posturile, rugăciunile, nevoințele noastre sunt mijloace ca să ajungem la biruința Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Iubim prea mult lumea şi patimile ei, de aceea nu mai vedem niciun pericol şi ne lepădăm uşor cu zâmbetul pe buze. Că vin unii şi zic: „Uite, eu am cipul şi nu am pățit nimic. Sunt vesel şi sănătos”! Dar şi bogatul din Evanghelie parcă tot fericit era, până a ajuns la locul pe care îl merita. Acestea sunt vremuri grele? Asta nu e nimic. Vor veni necazuri şi mai mari, dar cu atât să fim mai fericiți, că ne-a învrednicit Dumnezeu să ne facem părtaşi Răstignirii Lui. Noi să ne lepădăm de toată grija cea lumească, după cum spune Heruvicul şi nu avem de ce să deznădăjduim. Pentru că Mântuitorul spune foarte limpede: Nu te teme, turmă mică! Noi suntem turma mică.
– Dar ce să mai creadă turma, părinte, când păstorul ei zice că e primul care se cipuieşte, după cum a declarat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei?
– Este foarte dureros că reprezentantul acesta purtător de cuvânt al Patriarhiei se înfățişează în fața unui întreg popor ortodox, ca şi cum nu ar exista „Cu toții vorbim de criză, criză financiară, criză morală „dar cu mare durere am constatat că nu există o altă criză mai mare decât depărtarea preoților de turmă. A mai primit şi un salariu în plus şi cu atât mai mult, nu mai vorbesc băieții. Şi atunci ce să facă un simplu credincios? Face crucea mare şi Doamne ajută! Pentru că ei au căutat să producă această adâncime între cler şi credincios. Cu mici excepții, există un divorț între preot şi creştinul ortodox ascultător. Va trebui să le demonstrăm că turma aceasta nu este chiar aşa rătăcită, ci conştientă de nişte realități, să conştientizeze că acestei turme i se cere un model adecvat, nu unul jignitor pentru turma unui Împărat Atotputernic „Căci până şi cea din urmă creştină a turmei îşi face cruce de această îndrăzneală şi cutezanță a unei uniforme îmbrăcată de un cleric care se pronunță în numele unui sinod. Cum poți să dormi liniştit când dai o țară întreagă în mâna diavolului? Hai, dai o Basarabie, dai o Bucovină, dar să dai sufletul unei nații „Biserica?! De aceea să fim responsabili, pentru că ceea ce facem noi acum rămâne pentru copiii, nepoții şi strănepoții noştri. Ceea ce socotim că facem acum să facem cu conştiința că suntem într-un moment istoric, în care să se vadă că s-a luptat pentru adevăr; că în aceste momente grele, creştinii au apărat cu prețul vieții lor adevărul acesta ortodox. Şi aşa după cum un ostaş pleacă să-şi apere țara cu arma în mână şi urmăreşte inamicul, aşa trebuie să fim şi noi conştienți că predăm testamentul ortodoxiei nepoților şi strănepoților noştri. Cum poți să dormi liniştit ştiind că te apără ştiința acestui veac? Păi pe noi ne apără Dumnezeu sau cipul? Să crezi ştiința veacului XXI este o mare neghiobie, care nu are decât un superficial de civilizație laică şi o cultură pur şi simplu amețită de rațiune. Ce să te încrezi de pildă într-un gânditor de al nostru cum că el ar putea să dea principii de viață şi reguli sau îndrumări spirituale pentru o națiune ortodoxă de 2000 de ani născută, şi crescută în duhul unei cu totul altei lumi decât suntem acum?! Păi aceste tendințe care se încearcă acum asupra creştinismului nostru ortodox, sunt sforțări inutile, de parcă s-ar bate elefantul cu locomotiva „ca să încerci să dărâmi un obicei şi o tradiție în România, sau o gândire atât de profundă şi de adâncă, care a fost pecetluită cu sângele atâtor nevoitori, pustnici, călugări, monahi şi monahii, care s-au nevoit în pustietățile acestea ale țării, care au fost martirizați prin propria lor voință „şi acum să vină un oarecare din lumea întreagă să ne spună nouă că nu e ce-a fost şi cum ştiam noi, că noi trebuie să o luăm pe altă cale. La care cale vă referiți, cinstiți boieri? A marxismului, a leninismului? Păi nu vedem cu toții unde neau dus aceştia? Şi această concepție modernă are la bază tot principiul ateist, tot ei sunt la bază. Au venit de prin mulțimea asta sovietică şi s-au impus acum în lumea noastră. Şi nu se poate vorbi despre o convingere şi o credință care să poată avea o temelie. Ori pentru noi tocmai asta este puterea şi rezistența noastră „să ne rugăm, să fim într-o unitate deplină, să credem cu desăvârşire în ceea ce ne-am botezat, în ce ne- am îmbrăcat, în cămaşa lui Hristos şi acesta este drumul celor 40 de mucenici pe care i-am sărbătorit astăzi.
– Ce atitudine trebuie să aibă monahul în fața acestor pericole? Mai ales pentru că unii păstori ne sfătuiesc să stăm liniştiți în chilii şi să nu provocăm panică?
– Cum să stea, măi, liniştiți când Biserica îi arde? Ce interes are monahul față de lumea care se zbate acum între mântuire şi pierzare? Care este atitudinea noastră de monahi? Păi, degeaba te rogi tu dacă nu vezi fratele care cade în prăpastie. Zadarnic înalți ochii la cer dacă nu ştii să ți-i cobori la cel care boleşte lângă tine. Care a fost atitudinea monahismului din primele secole creştine? Aceasta, nepăsătoare la durerile aproapelui lor? Tocmai rugăciunea este aceea care ne dă puterea să vedem rănile fraților noştri. Şi ce biruință este mai mare în fața lui Hristos decât aceea că ai salvat un suflet de la pieire? Dar dacă nu vrei să îl salvezi, măcar nu descuraja! Nu au fost ei cei care au dat tonul şi au fost prezenți în toate problemele care frământau creştinătatea? Martirii nu au fost călugării? Ce învățătură vin ei să ne aducă nouă acum?”. Ce a făcut Sf. Vasile cel Mare? Nu a scos călugării şi i-a adus în cetate să fie la dispoziția credincioşilor? Ca să fie modele de înfrânare, de virtute, de contemplație, de dragoste? Aceasta este smerenia? Să dormi liniştit la chilia ta? Monahul a fost şi va rămâne ochiul de veghe al creştinătății.
– Vedeți o reînviere a generației de astăzi ca să putem ieşi din această criză?
– Să dea Dumnezeu să mă înşel eu, dar eu nu văd o refacere. Doar după ce va trece multă vreme de restrişte, dar cu generațiile acestea nu se vede nimic nou şi bun la orizont. Suntem prea cuprinşi de bălărie, suntem cuprinşi prea mult de neghină, ca să mai putem curăța noi ogorul. Trebuie să mai treacă o generație de martiraj ca să putem avea noi o claritate şi o limpezire şi o nădăjduire cu adevărat, de la om la om. Până nu creăm omul acesta al creştinului de altădată „cu tehnica şi cu ştiințele economice şi politice actuale, niciodată nu vom ajunge la un liman desăvârşit până ce nu realizăm sufletul nostru cu adevărat, cum l-am primit aşa să şi-l predăm. Eu zic că astăzi, ca şi altădată, creştinul trebuie să fie ca iepurele pe hat: în două lăbuțe, cu urechile ciulite dreapta-stânga să vadă de unde vine pericolul. Asta-i trezvirea noastră! Dar la noi primează interesele personale. Pentru un interes personal, nu pot eu să înăbuş un adevăr istoric sau creştin! Pentru că politicienii noştri nu au decât un singur lucru de realizat – să facă avere pe seama acestui popor. Cu toate partidele care s-au perindat politic, nu s-a schimbat nimic. Se putea ca țăranul să trăiască deplin şi demn în Ţara Românească, dar nu i-a interesat asta. Eşti pus sub control dacă vrei să faci ceva bun, el trebuie să o ducă bine şi tu trebuie să te desființezi. Ţara Românească este o țară sfântă, cu un popor sfânt. Noi nu suntem consecința a nimănui, politic sau a altor stări de lucruri, dar noi suntem ținta multor răzbunări vrăjmaşe de 2000 de ani; aşa cum Mântuitorul a fost vândut de la un neam la altul, aşa şi poporul român de la un stăpân la altul. De aceea noi trebuie să avem această mulțumire sufletească şi să ne bucurăm pentru aceste zile în care suntem loviți şi să ne dea Dumnezeu să ducem mai departe crucea către Golgota a acestui neam şi să ajungem şi la Învierea Domnului. Poporul nostru este foarte golit de copilaşi, nu avem mame, nu avem urmaşi. Să facem ceva câtuşi de puțin să aducem un număr de creştini curați pe care să-i dăm şcolii, să-i dăm societății româneşti. Trebuie să apărăm societatea şi familia de handicapul acesta modern care s-a infiltrat şi la noi în țară, prin acceptarea incestului şi a prostituției şi a altor mari fărădelegi. Ei încearcă să desființeze valorile nației din temelii, şi o face acționând prin ambele planuri: unul moral, spiritual dar şi cel biologic, virusând familia şi voința omului. Să ne amintim de martirii şi străbunii noştri şi să nu îngăduim străinilor să ne răpească moştenirea aceasta primită prin harul lui Dumnezeu şi plămădită prin sângele şi sudoarea martirilor noştri. Să ştiți că noi putem fi străjerul Europei. OEuropă fără o Românie nu poate exista. Ortodoxia noastră românească a rămas cam singura de strajă, în splendoarea ei de demnitate şi prestigiu. Aşa că: străjuiți bine! Neamul acesta nu şi-a pierdut încă seva!

(extras din numarul 5 al revistei ATITUDINI)


Post a Comment

(required. But it will not be published)