Părintele Justin Pârvu despre ascetism, cântare psaltică și frumusețea vieții bisericești


Părintele Justin PârvuPărinte, cum era școala muzicală psaltică pe vreme sfinției voastre? Se făceau repetiții, părinte, la mănăstirea Durău?

Măi, se făceau, câte puțin așa, dar se făceau cu frații care erau acolo.

Cam câți frați erau la Durău?

Nu erau prea mulți, vreo 12-15 frați, așa erau, dar foarte pasionați de cântare, măi. După treburile liturgice ale bisericii, ca să-ți dai seama cum le plăcea lor să toace, măi, toaca era pentru ei ceva dumnezeiesc și într-adevăr întrecuseră și Mănăstirea Neamțului în ce privește bătaia toacei. Veneau oameni din orașul Piatra-Neamț și de pe la Tg. Neamț, din părțile astea, să audă toaca de la Durău, să audă toaca pe la schiturile astea din preajmă care luaseră tradiția, așa, la frumusețea asta. Părintele Irinarh de la Durău bătea toaca foarte frumos. Și bătrânul ducea o viață foarte aspră.

Era duhovnicesc…

Da, da. În chilia lui nu avea nimic, nimic, nimic. Pur și simplu pe pereți o icoană afumată acolo, pereții plini de fum, vatra unde își făcea el focul, trei lemne cum bătea acolo în doi tăciuni și asta era viața lui. Când se ducea la masă, mânca ce era mai slab. Laptele, smântâna, astea nu-l interesau. Venea el și cu părintele Irimia – pustnicul ăsta Irimia, un călugăr iar desăvârșit – și amândoi, (petreceau) în tăcere și nu îi auzeai vorbind. Dacă îl necăjeai pe părintele Irimia, mai mult decât îi convenea lui, apoi îți făcea un cap așa (arată), ca să-l lași în pace.

Părintele Irimia cânta și el, nu?

Irimia, mai cânta și el. Vreau să spun despre ascetismul lor și pustnicia lor așa de călugări „ruginiți”.

Se cânta în două strane, Părinte, sau într-o singură strană?

În două strane se cânta. Într-o strană era părintele Gherasim și în cealaltă era Irinarh. Amândoi cântau foarte frumos. Oricând treceai pe lângă chilia lui, sau ziua așa când se închidea, în chilia lui Gherasim se auzea cântând.

Părintele Justin Pârvu despre ascetism, cântare psaltică și frumusețea vieții bisericeștiCânta. Ce cânta?

Măi, orice: Idiomelarul, Penticostarul, Anastasimatarul – tot ce vrei, cântări din Postul Mare.

El avea voce frumoasă?

Avea, da, avea și el, dar spun că ăștia când cântau amândoi, parcă auzeai geamurile bâzâind, așa… Lumea îi aștepta să vină la biserică. Când erau sărbătorile mari, apoi venea lumea să-i asculte pe ei în mod deosebit în cântările lor. Noi sigur că, aveam și noi (la cântare) cutremur și emoție, dar nu puteam să înțelegem prea mult, eram începători. Totuși eu aveam 17 ani. Nu aveam noțiunile acestea de muzică, încă. Eh, se cânta ca la țară acolo unde eram noi, aici în parohia asta la Poiana Teiului.

Irinarh Vântu ce vârstă avea?

Avea, în orice caz, cam la 80 de ani. Dar erau foarte postitori. Cu cei trei cartofi acolo, seara…

Și cum aveau putere să cânte cu trei cartofi? … Continuare »


Sfântul Nicodim Aghioritul – teolog al Euharistiei


de Nicolae Pintilie

„Cel ce n-are nicio piedică, poate să se împărtăşească şi în fiecare zi, precum şi cel ce alunecă în păcate şi nu se pocăieşte, nici la sărbătoare nu poate să se împărtăşească. Pentru că nu aduce uşurarea de păcate faptul că se împărtăşeşte cineva în mod nevrednic, o dată pe an. Obiceiul acesta aduce şi mai mare pedeapsă.”

De multe ori, auzim în jurul nostru, a celor care trăim între o Liturghie și alta, afirmații și întrebări despre cum este bine să ne împărtășim – mai des sau doar în cele patru posturi rânduite de către Sfânta Biserică? Oarecum, trăim într-o dispută euharistică, argumentele curgând și dintr-o parte, și din alta, umplând zeci de pagini în literatura de specialitate din ultimii ani.

Răspunsul acestei provocări, care ține totuși de viața noastră, trebuie căutat sub epitrahilul duhovnicului și împlinit prin evlavia euharistică personală. Și, totuși, ne-ar ajuta să cunoștem istoria acestei frământări liturgice, care se manifestă frecvent în viața Bisericii actuale. O istorie care începe în patru secole creștine, atunci când participarea la dumnezeiasca Liturghie era sinonimă cu primirea Euharistiei. O istorie care continuă cu perioada în care evlavia euharistică a scăzut, primirea Sfintei Împărtășanii devenind o opțiune personală și nu una comunitară. Pe parcursul acestei istorii euharistice au existat momente de revenire la practica apostolică, momente prilejuite de personaltăți teologice, care au văzut necesitatea însuflețirii vieții euharistice. O astfel de personalitate, care a luptat cu toată puterea pentru a înviora practica primirii euharistiei ca eveniment al comunității, a fost Sfântul Nicodim Aghioritul.

O viață închinată studiului

Născut într-o vreme când Grecia Insulară era sub stăpânire otomană, Sfântul Nicodim Aghioritul a fost personalitatea care a deschis o nouă epocă teologică, o renaștere după lumea apusă a Sfinților Nicolae Cabasila, Grigorie Palama și Simeon al Tesalonicului. În plină stăpânire otomană, care nu încuraja educația relgioasă creștină a supușilor greci, cum a fost oare posibilă pregătirea unui geniu teologic, care să readucă în actualitate teologia Părinților?

Născut în Naxos, în jurul anului 1749, viitorul monah Nicodim a avut șansa ca, în copilărie, să aibă un dascăl strălucit – arhimandritul Hrisant, fratele Sfântului Cosma Etolianul. La doar 16 ani, tânărul învăța știința laică, studiul cărţilor sfinte, dar și limbile latină şi franceză, alături de cea elină, în care erau scrise marea majoritate a operelor teologice din primele șase secole creștine.

Acestă bună pregătire filologică s-a întâlnit cu spiritualitatea Sfântului Munte. Cu o viață de pustnic, monahul Nicodim, numit mai târziu Aghioritul, a zidit o lucrare apostolică. Îmbrăcat în zdrenţe şi încălţat cu saboţi, hrănindu-se cu orez fiert și miere dreasă cu apă, Sfântul cunoștea doar două activităţi: rugăciunea şi studiul. Ucenicii povestesc cum dragostea pentru studiu depășea orice limită: „La orice oră din zi sau din noapte, îl găseai deasupra unei cărţi sau scriind, sau stătea cu bărbia în piept, pentru a face ca mintea să se coboare cât mai profund în inima sa, chemând neîncetat numele cel sfânt al lui Iisus. Când scria, era aşa de absorbit, încât nu simţea nimic în jurul lui. Într-o zi, un călugăr venind la el şi găsindu-l lucrând, i-a pus o bucată de pâine proaspătă în gură. Seara, când a trecut din nou, l-a găsit pe Sfânt în aceeaşi poziţie, cu bucata de pâine în gură, ca şi când n-ar fi observat nimic”.

După o viață trăită în smerenie, sărăcie și bucuria studiului, Sfântul Nicodim a lăsat o mare comoară Bisericii Ortodoxe – cărțile sale: prima diortosire a Filocaliei, „Everghetinos”, „Tratatul despre deasa împărtăşire”, „Manualul sfaturilor bune” sau „Paza celor cinci simţiri” – o carte monahală scrisă la doar 32 de ani, Opera completă a Sfântului Simeon Noul Teolog, „Manual al duhovnicului”, „Canoanele Maicii Domnului” cântate la sfârşitul Vecerniei și la Pavecerniţă, „Războiul nevăzut”, „Deprinderile duhovniceşti”, o antologie a Sfintelor Canoane – „Pidalion” sau „Cârma”, manuscrisul operelor complete ale Sfântului Grigorie Palama, comentariu la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, după Sfântul Teofilact al Bulgariei, Comentariu al celor nouă cântări ale lui Moise din Vechiul Testament, intitulat „Grădina Harului”, Comentariul Psalmilor după Eftimie Zigabenul, „Noul martirologiu”, „Manual al bunelor obiceiuri creştine” sau „Hristoitia”, vremea morții prizându-l aplecat asupra „Comentariului la Canoanele sărbătorilor şi ale Octoihului”.

Cearta colivarilor sau disputa euharistică

Cu o viață închinată studiului, Sfântul Nicodim Aghioritul a creat, prin activitatea sa, un curent „de revenire la spiritualitatea Părințior, o întoarcere la izvoare”, așa cum menționa în cartea sa, care a lăsat o importantă urmă în istoria vieții ecleziale – „Tratatul despre deasa împărtăşire”.

Sfântul Nicodim a fost teologul care a răspuns unei mișcări de răsunet în Sfântul Munte Athos – „disputa colivelor”.

Deși nu sună foarte elegant, cu acest nume a rămas în istorie o dispută dintre două curente prezente în viața monahală a secolului al XVIII-lea, din muntele ortodoxiei. Practic, ce se întâmplase? Călugării de la schitul Sfintei Ana hotărâseră să construiască un schit nou. Nevoia de materiale de construcție și de mijloace financiare i-a făcut pe acești monahi să caute donatori, pe care să-i pomenească la slujbe, în schimbul ajutorului. Cu siguranță că acești binefăcători au adus, odată cu pomelnicul pentru cei vii, și unul pentru cei adormiți. Se ajunsese, spune istoria, la peste 1.200 de pomelnice pentru cei adormiți. În acest context, monahii de la Sfânta Ana, pentru că nu puteau fizic să pomenească atâtea nume după privegherea de vineri seara spre sâmbătă, au mutat rânduiala parastasului duminica, în locul zilei de sâmbătă.

Primul scandalizat de noua practică a fost învăţatul Neofit Kavsokalivitul – primul „colivar”. „Colivari” erau deci cei care susţineau celebrarea parastaselor sâmbăta căci, în virtutea tradiţiei, duminica nu se cuvenea să fie pomeniţi morţii, pentru că era zi a Învierii.

De aici, până la problema frecvenței primirii Sfintei Împărtășanii a fost doar un pas. Monahii „colivari”, cei care susțineau tradiția în fața curentelor, săvârșeau dumezeiasca Liturghie de mai multe ori pe săptămână, împărtășindu-se toată obștea. De cealaltă parte, începând cu monahii de la Sfânta Ana, „înnoitorii” renunțaseră la Liturghia de sâmbătă, primind Euharistia în mod personal doar duminica. Care era practica corectă? Cât de des trebuiau să se împărtășească?

Răspunsul a fost dat de către monahul Nicodim Aghioritul, o practică considerată până astăzi echilibrată – o împărtăşire cât mai deasă – exprimându-se împotriva unei practici de împărtăşire rară a credincioşilor. Însă, împărtăşirea deasă este legată de către Sfântul Nicodim de o pregătire prealabilă, temeinică, a fiecărui credincios: „Cel ce n-are nicio piedică, poate să se împărtăşească şi în fiecare zi, precum şi cel ce alunecă în păcate şi nu se pocăieşte, nici la sărbătoare nu poate să se împărtăşească. Pentru că nu aduce uşurarea de păcate faptul că se împărtăşeşte cineva în mod nevrednic, o dată pe an. Obiceiul acesta aduce şi mai mare pedeapsă”. La sfârșitul „Tratatului despre deasa împărtăşire”, Sfântul Nicodim recomandă o mai deasă primire a Sfintei Euharistii, însă frecvența primirii să fie hotărâtă sub epitrahilul duhovnicului, în funcţie pregătirea personală. Soluţia propusă, în traducere liberă, cam așa sună: nici rară, nici deasă, ci cu vrednicie și cu dezlegarea duhovnicului!

Moștenirea lăsată Bisericii prin operele sale, mai ales prin strângerea la un loc a operelor Sfinților Simeon Noul Teolog și Grigorie Palama, prin diortosirea Filocaliei și publicarea Pidalionului, a făcut ca Sfântul Nicodim Aghioritul să fie înscris în rândul „cărturarilor Bisericii”. Dincolo de acest merit, peste veacuri a rămas un îndemn care ar trebui pe fiecare să ne motiveze la meditație: „Iubitorilor de bună credinţă, vă rog cu frăţească dragoste, aprindeţi-vă inimile de râvnă şi urmaţi pilda şi obiceiul creştinilor sfinţi din vechime, a strămoşilor noştri şi, cu cuvenită pregătire, împărtăşiţi-vă adesea cu Sfintele Taine ale Preadulcelui nostru Iisus Hristos. Pentru ca prin Harul Sfintei Împărtăşanii să vă întăriţi în lupta împotriva răului, să lucraţi toată fapta bună, să vă sfinţiţi cu împărtăşirea celor sfinte, să vă îndumnezeiţi prin gustarea celor dumnezeeşti, să vă faceţi nestricăcioşi, prin împărtăşirea cu cele nestricăcioase”.

(Preluat de pe Doxologia)


Vicu Merlan: Patriotismul – factor esențial al unității românilor


Zestrea principală a oricărui popor este tradiția. Aceasta formează în timp amprente ce se sădesc adânc în conștiința neamului, formând o structură aparte, numită morfogenetica sau Egregorul Neamului Românesc.

Românii, ca oricare alt popor al Planetei, are o morfostructură unică, marcată activ de rezonanțe cu locul, cu obișnuințele, cu preocupările predominante, cu resursele biosferice etc. Toate acestea sunt predispoziții spre un destin de neam, de cultură, spre infrastructura a ceea ce numim patriotism. De-a lungul timpului populațiile carpato-danubiano-balcanice au purtat mai multe denumiri: pelagi, traci, geși, daci, români.

Așadar, în timp, dar și pe un spațiu determinant, poporul român și-a format o matrice constituțională, matrice ce s-a dezvoltat, a evoluat sau involuat, în funcție de factorii care i-au apărut, dar mai ales de intențiile colective ce implicau curaj debordant, acțiuni responsabile, omenie, altruism, ajutor fratern etc.

Ancorele fraterne se întâlnesc în toate locurile unde au locuit și s-au osârduit populațiile românești. Sufletul Neamului Românesc are profunde rezonanțe doar acolo unde românii s-au manifestat, au creat și s-au bucurat de roadele pământului.

Știința actuală a demonstrat (pe baza AND-ului uman prelevat din siturile arheologice din rămășițele umane) că  oamenii preistorici aveau același combinații genetice cu românii de astăzi. Așadar, românii din spațiul carpato-balcanic, sunt aceeași de acum peste 7000-10000 de ani în urmă, că nu au venit de nicăieri, că am fost aici de la …începuturi. Civilizațiile carpatice, obiceiurile, tradițiile, legendele toate duc spre același etalon: statornicie și continuitate.

Dorul de neam și de glie, de pământul bogat și variat, a fost ancora subtilă ce i-a atras magnetic pe toți cei care au plecat și pleacă de pe pământul strămoșesc.

Oriunde ne-am duce, esența noastră subtilă se manifestă acerb prin patriotism și dor de glia strămoșească. Orice element comun ce are analogii cu teritoriul românesc sau cu obiceiurile de acasă, produc vibrații vii în conștiința și sufletul nostru, oriunde ne-am afla, chiar la mii de km distanță de locul natal.

Pământul românesc a fost de-a lungul timpului ținta multor popoare barbare, a multora care au venit cu un singur scop: jefuirea avuțiilor, a recoltelor, a bunului cel mai de preț – pământul.

Cel mai bun aliat al românului a fost Bunul Dumnezeu, ce l-a călăuzit la vremuri de restriște, l-a îndrumat să se ascundă în codrul des, sau chiar să lupte cu dușmanul nemilos. De aceea Bunul Dumnezeu i-a sădit adânc în suflet și conștiință dorul de glie, de păduri și râuri, tradiții și veselie. … Continuare »


Slujbă arhierească la Periprava pentru cinstirea martirilor din temnițele comuniste


Slujba arhiereasca la Periprava pentru cinstirea martirilor din temnitele comunisteSâmbată, 30 iunie, la prăznuirea Soborului Sfinților Apostoli, Preasfințitul Visarion al Tulcii a oficiat slujba primului hram al schitului de la Periprava, împreună cu un sobor de preoți veniți din toată țara, în prezența zecilor de credinciosi inimoși, care au înfruntat sălbăticia vremii din aceste zile spre a cinsti martirii temnițelor comuniste, cu precădere a celor ce au fost închiși în lagărul de muncă forțată de la Periprava. Răspunsurile la strană au fost oferite de către corul psaltic al mănăstirii de maici Paltin Petru Vodă, amenajerea cortului și pregătirea mesei au fost organizate de către maicile de la mănăstirea Poarta Albă și vajnicii frați de la Frăția Ortodoxă.

Părintele Justin Pârvu a fost închis la Periprava în perioada 1960-1964, de la care avem consemnată următoarea minune petrecută în ziua Sfinților trei Ierarhi, în toiul unei ierni năpraznice:

„De aceea doresc să povestesc ceea ce s-a făcut în 30 ianuarie 1962, ziua „Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi loan”. O dimineaţă ceţoasă şi rece – o ceaţă şi o umiditate, care pătrundea în tot corpul. Eram îmbrăcaţi în uniformă vărgată, specifică deţinuţilor. Numai o haină, o cămaşă ruptă pe care o purtam, fie că era o căldură de 40° C, fie era frig de – 30° C. Noi stăteam în bacuri în Delta Dunării la frontiera rusă. Pentru obţinerea căldurii, aveam un butoi de metal cu un volum de 200 litri. … Continuare »


„Hai să plângem împreună! Îmi dai voie?” Interviu cu Doamna Aspazia Oțel Petrescu


Doamna Aspazia, în anii de închisoare în afara ajutorului neprecupețit al lui Dumnezeu, ați simțit și sprijinul efectiv al oamenilor?[1]

Da, am avut în viața noastră oameni vizionari care ne-au îndrumat așa încât am putut să rezistăm la o asceză impusă care a fost cumplită, dar care a fost totuși blândă față de ceea ce se pregătește acum pentru cei care nu vor accepta Noua Eră, pentru că cei care o vor accepta, timp de trei ani și jumătate o vor duce foarte bine. Dar numai atât. Cei care nu vor accepta vor fi supuși la grele încercări, dar nu vor fi lipsiți de ajutor. Iisus are grijă de ai Lui, iar Maica Domnului este de o înțelegere pentru neputințele oamenilor atât de mare, cum nu vă puteți închipui! Ea știe că omul este slab și neputincios și face tot ce stă în putere ca să-l ajute pe omul necăjit. Și să nu uităm că atacul cel mai virulent pe care îl dă „nenumitul” este împotriva oastei lui Iisus, a oastei ortodoxe. Nicio frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu pentru că nicio iubire nu este mai mare decât iubirea lui Dumnezeu! Deci avem cea mai puternică motivare. Să nu vă fie frică! Dar mie îmi este frică, vă spun cu sinceritate. Pentru că știu că noi am plecat, vorba lui Radu Gyr: „Toți cu spadele înfrânte și cu biruința pe frunte/ Jertfind pentru patrie și cruce”, dar când am ajuns la torturi, la bătăi, la asceza impusă ani și ani de zile, am văzut ca nu e așa de simplu. Noi n-am intrat pregătiți, deși știam că suntem grozavi. Când am intrat să fim măcinați în „moara dracilor”, cum a numit-o unul dintre noi, am văzut că omul nu poate nimic dacă nu are ajutorul de Sus.

Cum ați reușit să depășiți momentele grele din închisoare?

De multe ori, alergai la subterfugii. De pildă, alergai la amintiri. Alegeai din viața ta amintirile plăcute și ziceai: „Bine, eu acum sunt în mizerie. Dar, uite am trăit cutare lucru. Ce frumos era! Te întorceai la el, îl retrăiai, te pomeneai dintr-odată mai întărit, mai mângâiat prin propriile tale trăiri frumoase din trecut. Alții recurgeau la cărți. „Hai să meditez ce s-a întâmplat cu personajele din cutare carte. Hai să spun ce s-ar fi întâmplat cu aceste personaje dacă ar fi fost puse în locul meu și să aibă experiența mea”. Îți ocupai gândurile cu așa ceva. Dar nu era ceea ce trebuia. Spuneai o rugăciune. Era cumva seacă pentru că tot timpul paralel cu rugăciunea era dârdâiala ta de frig. Îți trebuie o foarte mare putere de concentrare ca să fii total în rugăciune, ignorând faptul că tu dârdâi de frig. Deci, era greu. Și atunci mi-am dat seama că lucrul cel mai mângâietor, ca să zic așa, este ca să scoți tu problema zilei tale – de pildă, era o zi în care îți era mai frig decât în celelalte zile, deși frigul era același – și să o discuți cu cel de aproape. Am ajuns la asemenea performanțe că nici nu era nevoie să discuți, ci trebuia să te pui pe aceeași linie, să ai aceeași trăire ca omul să se simtă reconfortat prin tine. Îmi amintesc de cea mai bună prietenă a mea din închisoare care se numește Eugenia Indreica, care era și Radu Gyr al nostru, poeta închisorilor, că m-am nimerit în celulă cu ea odată – că pe noi ne pitroceau așa prin diverse celule ca să nu avem prietenii de felul acesta – și eu eram la parter și ea deasupra mea. Și, într-o seară, eu eram într-o pasă proastă. Nu știu din ce cauză plângeam. Mi-am pus pătura în cap ca să nu mă audă celelalte și să creez o atmosferă depresivă. Și dintr-odată ea s-a coborât, s-a întins frumușel lângă mine și în șoaptă la ureche mi-a zis: „Hai să plângem împreună! Îmi dai voie?”. Vă dați seama? Ajungeai la asemenea trăiri. Sau când ne era în cale afară de frig, ne îmbrățișam unele pe altele și ne cedam căldura puțină care era în fiecare din noi și o transmiteam de la una la alta. Era tot un miracol pentru că deși eram zgribulite de frig, dintr-odată ne încălzeam. Sentimentul care se crea între noi pentru că ne întrajutoram așa, era spiritul hristic care ne încălzea. Descopereai lucrurile acestea și îți dădeai seama că suferința dintr-odată devine o lucrare transcendentală. Deci în surghiunul nostru, noi L-am trăit pe Iisus într-o plinătate pe care n-am mai cunoscut-o afară. … Continuare »