SINAXAR 18 SEPTEMBRIE. MOARTEA MUCENICEASCĂ A PĂRINTELUI ILARION FELEA


Părintele Ilarion Felea

Ilarion Felea

O înmormântare la Aiud

Era prin anii 1960-61, în celularul din Aiud. Într-o zi se anunţă prin toate formele de mass-media din puşcărie, morse la perete şi calorifer: A murit Părintele Ilarion Felea.

Cine nu-l cunoştea pe Părintele Felea din Aiud? Toţi ştiam, unul de la altul, că a fost profesor la Academia Teologică Ortodoxă din Arad şi mie mi-a fost profesor şi mai ales pedagog. Îl cunoşteam noi bihorenii şi arădenii, îl cunoşteam sibienii şi bucureştenii şi mai ales Academia Română care i-a premiat cărţile. A fost un predicator de performanţă la Catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La Catedrală, credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă predica lui din ziua aceea.

La Academia teologică catedra lui se transforma în amvon; avea şi o voce baritonală care te cucerea. Douăzeci de stilouri aşterneau pe caiet, toată lecţia din ziua aceea. Fizic, era o figură impunătoare de bărbat, faţa încadrată de barbă arăta ca un cap de efigie, era generos şi comunicativ, de aceea era simpatizat de toţi.

Era moţ la rădăcină, de pe valea Crişului Alb, poate că şi aceasta i-a dat destinul înalt pe care l-a avut. La manifestări şi diferite ocazii, îl invitau unii şi alţii:

– Părinte, cântă-ne ceva din ale Iancului!

Şi cânta tărăgănat şi duios şi te ducea pe meleagurile Iancului şi ale lui Horea, în vremile de vrednicie ale moţilor.

Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete, pe unde am trecut. De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă şi la celelalte confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii, mai ales de cei tineri.

În Aiud erau feţe înalte din alte confesiuni, dar nimeni nu avea popularitatea: Părintelui Stăniloae, a ieromonahului Anania şi a Părintelui Ilarion Felea, toţi fiind la Aiud la ora aceea.

Când moare cineva afară, vin toţi cei dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştinească. Pe Părintele Felea l-am petrecut, cu sufletele, noi „fraţii şi rudeniile lui de idealuri şi suferinţă”. N-a fost bătrân dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă medicală; aşa se „planifica” în puşcăriile comuniste.

Oamenii, respectiv noi, deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului, până a închis ochii. Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul:

– Acum îl duce la groapă pe Părintele Felea!

Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului.

Noi stăteam sub pătură, era după ora 10, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot, dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură.

Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă „stăpânirea” de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de evul mediu şi ea se petrecea în evul modern, în era comunistă.

Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului.

Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui! 

Preot Ioan Bărdaş, articol preluat din Telegraful român, Nr. 31-34/1994, p. 4

(preluat din Opera Spre Tabor de Părintele Ilarion Fealea, vol III)


SINAXAR 14 SEPTEMBRIE: PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU. VIAȚA ALCĂTUITĂ DE MAICILE DE LA MĂNĂSTIREA PALTIN


Sofian Boghiu

PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU – HARISMATICUL DUHOVNIC, „MIELUL” RUGULUI APRINS

Motto: „Nu știu creștin care să nu fie și mistic în același timp”.

PĂRINTELE SOFIAN – SUFLET DIN SUFLETUL BASARABIEI

O veche predanie athonită poruncește tinerilor monahi să trăiască gândul că „toți duhovnicii sunt sfinți, dar duhovnicul meu e mai sfânt”. Nu le-a fost greu să păzească această pravilă celor care și-au plecat genunchii inimii sub epitrahilul părintelui Sofian Boghiu – „apostolul Bucureștilor” cum a fost numit de arhim. Cleopa Ilie – mai cu seamă că omul aude glasul veșniciei cu inima, nu pe calea dovezilor logice, ci printr-o mărturie lăuntrică ce nu se supune niciunei analize raționale.

La 7 octombrie 1912, de praznicul Sfinților Mucenici Serghie și Vah, pe malul basarabean al Prutului, în satul Cuconeștii Vechi din județul Bălți se va înscrie în Cartea Vieții numele pruncului Serghie ce va îmbrăca peste ani haina celui de-al doilea botez, ca monahul Sofian. Legătura duhovnicească cu ocrotitorul său, Sf. Serghie, o datorează tatălui care, încorporat în armata țaristă ca să lupte în Războiul ruso-japonez din 1904-1905, înainte să plece pe front, merge și se închină la moaștele Sf. Serghie de Radonej, cerând în rugăciune: „Doamne, cu ocrotirea Cuviosului Serghie, ajută-mă!”. În ciuda înfrângerilor suferite de armata rusă, tânărul basarabean se întoarce nevătămat acasă și se căsătorește, primind de la preotul care îl cunună binecuvântarea de a închina primul născut sfântului mijlocitor: „Să-ți dea Dumnezeu prunc minunat și să-l închini Cuviosului Serghie, de vreme ce ți-a scăpat viața”.

Hrănit din predania vie a evlaviei și credinței în Dumnezeu a părinților săi, viitorul stareț al mănăstirii Antim, le va zugrăvi în suflet amintirea ca pe una din cele mai dragi icoane: „Chipul blând al părinților mei, imaginea bisericii în care mă rugam de copil și a preotului care m-a botezat în numele Preasfintei Treimi le port pururea în inima mea. Copilăria mea este simplă, noi am fost șase copii în casă, părinții mei au fost agricultori și lucram și noi și ei. Am făcut școala în sat, patru clase primare cum era pe atunci”[1]. … Continuare »


Părintele Justin Pârvu despre primejdia creștinismului dezbrăcat de duh De vorbă cu maicile de la mănăstirea Paltin


De vorbă cu maicile de la mănăstirea Paltin[1]

Despre osteneala călugărească

Dacă ai adevărul, nu-ți mai trebuie nimic altceva decât să începi cu osteneala de dimineața până seara. Ați citit cum se ducea călugărul acela într-o fundătură de peșteră noaptea? „Și nu ți-a fost frig acolo?”. „Nu, că am întâlnit un leu și m-am așezat la spatele lui și am stat cu el acolo și dimineața el a plecat, iar eu am mai rămas puțin”. Și a mai rămas acolo încă două zile și s-a ostenit și rămăsese la un moment dat cu dulama roasă de metaniile și de nevoințele de pe bolovanii din peșteră. Și de acolo a ieșit nemâncat de trei zile și s-a întâlnit cu un pădurar care îi dă din geantă: „Părinte, uite, am șase copii acasă și am ceva să vă dau sfinției voastre”. „Măi, băiete, uite că mai am eu o bucată de colăcel uscat. Du-l la copilul cel mai mic al tău. De acela mai mic ai să te mai bucuri mai mult în viață, chiar dacă nu l-ai vrut. Dar Dumnezeu îl vrea pe el”. Și într-adevăr copilul acela a rămas singur de i-a crescut pe ceilalți, că el a murit după doi ani. A murit și mamă’sa, copiii au rămas singuri și copilul cel mai mic i-a întreținut pe toți ceilalți.

Aceasta este într-adevăr viața cea călugărească intensă și activă, care se resimte în viața creștinului ca o scânteie de Ortodoxie. Asta e viața monahală. Călugărul trebuie să aibă o nevoință mai mare decât a mireanului. Ce știm noi însă? Noi ne facem o ascultare pripită, gălăgioasă și neastâmpărată și ne închidem în casă la noi să facem mare pravilă. În comparație cu un creștin de-al nostru care are și gospodărie, are și grijile societății, are și grijile unei meserii și ale unei familii: du copilul la spital, pregătește pe celălalt care nu prea învață, pe celălalt care nu prea ascultă. Tot ăsta aduce și la mănăstire câte puțin, ăsta aduce și la ctitoria mănăstirii, cu ăsta faci și biserica, cu ăsta faci și paraclisul și casa și stăreția și toate lucrurile astea pe care ni le permitem noi. El este adevăratul mucenic care duce povara și Golgota răstignirii[2]. Astfel de creștini umplu și bisericile în nopțile de Înviere, ăștia vin și la Bobotează, cu ăștia te prezinți și la Cuvioasa Parascheva, la 14 octombrie, cu ăștia și la Sf. Ioan cel Nou de la Suceava și la Ștefan cel Mare și Sfânt, la Putna și la Nicula. Ăștia sunt ostenitorii care merită într-adevăr toată cinstea. Ei au dus și jertfele și martirajul poporului nostru, ei și-au lăsat osemintele la Mărășești, Oituz, Călugăreni. Noi cu ce ne manifestăm? Ce avem de dat?

 

Lipsa povățuitorilor în viața spirituală

Cine vrea să fie călugăr adevărat să ia viața marilor întemeietori de obște, să ia Sf. Teodor Studitul să vadă ce le recomanda călugărilor, și la începători, și la școliți, și la cei mai înaintați, să vadă cum s-au nevoit obștile acestea mari ale mănăstirilor și să se identifice și să vadă cum se formează călugărul. El (călugărul) stă ca ostașul într-o cazarmă, unde stă sub o comandă, stă sub o virtute, stă sub o formare. Cum să pui un ostaș să fie comandant de companie și pe timp de război să-l pui să comande atac împotriva inamicului? Ce știe el să facă? Că nu știe să facă o instrucție individuală, nu știe să facă o mișcare cu arma de la picior pe umăr și de la umăr la picior sau să facă în sfârșit o tragere, să lovească o țintă. Ce știe el cum să dea o comandă la 150 de oameni? Cam așa încearcă și începătorii (care se grăbesc spre viața pustnicească și fug de greutatea obștii), că nu-i mai trage obștea, vor liniște, vor aparte să trăiască. Nu vedeți cum oameni tineri s-au pierdut așa și au ajuns fără niciun rost, fără un povățuitor, fără o experiență de obște? Este așa o frământare în tineret, dar n-au un sfătuitor, n-au un duhovnic cu experiență de rugăciune, de liniște, de asceză. Pentru că până și când te apuci să înveți o limbă străină, engleza sau greaca, oricât te-ai munci să înveți singur, nu se poate. Ai nevoie de un om care cunoaște ca să te ajute. Și în cântare, oricât te-ai munci singur, nu faci mare lucru și nu-ți iese până ce nu ai un om care să te dirijeze, care să-ți dea anumite noțiuni de execuție. Cu atât mai mult în viața duhovnicească unde ai de-a face cu diavolul, cu cel viclean. Și marii duhovnici au fost ispitiți de diavol și înșelați, d’apăi începătorii, de unde să iasă ei la o desăvârșire, așa cum bați din palme? Altădată un nou venit stătea două, trei zile la poarta mănăstirii și acolo bătea în fiecare zi să-l audă starețul. „Ei, mai stai și astăzi, mai stai și mâine și să vedem poimâine dacă-i bun de mănăstire”. Ei, ăsta era într-adevăr convins că stă și că de la început o ia cu răbdarea care e la temelia tuturor începuturilor. Ăsta făcea deodată școala umilinței și a răbdării. Apăi, acum dacă vine la mănăstire trebuie să îl invit eu să se facă călugăr, să îi dau explicații, să îi pun în față avantajele monahismului. Și mai vine și la anul încă o dată: „Părinte, am mai vorbit și anul trecut despre mănăstire că aș vrea să vin să mă fac călugăr”. „Păi, da, vezi poate te convingi”. Da’ ce să faci cu el când îl pui la proba numărul unu și el te-a lăsat deodată că n-are chef de călugărie? Sfinții Părinți puneau la grele încercări pe monahi, pentru sporirea lor duhovnicească. … Continuare »


GALINA RĂDULEANU: „După mine, a fi în condiții limită și a-ți păstra calitatea de om, de altruism, de caracter și sacrificiu pentru altul, este ceva extraordinar”


„După mine, a fi în condiții limită și a-ți păstra calitatea de om, de altruism, de caracter și sacrificiu pentru altul, este ceva extraordinar”

De vorbă cu Doamna Galina Răduleanu

 Demnitatea românului de altădată

Doamna Galina, vă rugăm să ne spuneți câte ceva despre viața dumneavoastră dinaintea arestării și cum ati primit momentul arestării.

În câteva cuvinte aș vrea să vă fac așa o frescă a locului de unde am fost arestată. Am terminat Facultatea la Cluj, aproape într-o formă miraculoasă și am vrut să fac o muncă de pionierat și în același timp de apostolat într-un sat de munte de lângă Brașov, un sat care avea un specific cu totul și cu totul deosebit. Oamenii de acolo aveau un preot care fusese închis pentru legionarism și care în sat era și duhovnic și apostol și prietenul oamenilor. Tot satul se învârtea în jurul a ceea ce spunea părintele Beleuță. Și în satul acela, deși era voie pe vremea aceea să se facă avorturi, nimeni nu făcea întrerupere de sarcină pentru că părintele a explicat – și e regretabil că acum nu ajungem la aceeași explicație – că cea mai mare crimă este această ucidere de suflet de prunc. Atunci oamenii aveau până la 9 copii. Erau săraci, n-aveau uneori cu ce să-i încalțe și când trebuiau să vină la mine la dispensar, veneau pe rând pentru că își împrumutau ghetele de la unul la altul. Dar erau foarte credincioși și chiar dacă o fată greșea și rămânea însărcinată, părintele o convingea că mai mare este păcatul uciderii pruncului decât acela de a avea o legătură în afara Bisericii. Și femeia lăsa copilul, familia accepta, fata se căsătorea cu copil cu tot și avea în continuare copii. Ce să vă spun? Era un sat extraordinar și oameni extraordinari datorită faptului că preotul era extraordinar.

Am avut șansa să am o colaboratoare deosebită – eu nu eram un om smerit, eram foarte orgolioasă, foarte plină de „facă-se voia mea”, decât de „facă-se voia Ta” – eram la început de carieră și am dat de un om pe care nu l-am apreciat atunci. A trebuit să treacă foarte mult timp ca să-l apreciez. Moașa, cu care am lucrat eu, era o femeie de 40 și ceva de ani care era tipul omului smerit și era foarte credincioasă. Mergea la biserică – era pe vremea comuniștilor, dar acolo tot satul mergea la biserică – și avea tot timpul tendința să spună: „Nu suntem vrednici să mulțumim lui Dumnezeu”. Era o frază pe care nu numai că nu o înțelegeam, dar mă întrebam în sinea mea: „Ce vorbă mai e și asta?”. Au trecut foarte mulți ani și îmi dau seama abia acum ce înseamnă cuvintele acestea: „Nu suntem vrednici să-I mulțumim”. Și chiar așa este pentru că noi trăim într-o lume de minuni pe lângă care trecem nepăsători și nu realizăm că este o minune că dintr-o creangă uscată iese un mugur, că din pământul acesta negru iese firul de iarbă, că noi existăm, că trupul nostru este perfect! Nu suntem vrednici să mulțumim și nici nu mulțumim, ba din contra. … Continuare »


EDITORIAL Revista Atitudini Nr. 51, ÎN MIJLOCUL VÂLTORILOR de Mihai-Andrei Aldea


ÎN MIJLOCUL VÂLTORILOR
de Mihai-Andrei Aldea

Suntem în mijlocul vâltorilor. Trei milioane – trei milioane! – de Români au semnat pentru un referendum pe care „aleşii” Românilor îl amână la infinit. În schimb se face propaganda perversiunilor – sexuale, politice, sociale, psihice, religioase – pe toate canalele. Dacă îţi respecţi credinţa ca ortodox eşti persecutat făţiş: colegii de şcoală îşi bat joc de tine, colegii de muncă îşi bat joc de tine, Statul îţi încalcă drepturile în mod sistematic şi îşi bate joc de tine şi de religia ta, mass-media îşi bate joc de tine. Dacă ţii postul pentru că eşti creştin, eşti bătaie de joc. Cei care îl ţin pentru dietă sunt cool. Românii care se îmbracă naţional, fie şi doar cu o cămaşă tradiţională, sunt „extremişti”, „înapoiaţi” etc. Străinii care se îmbracă naţional, fie şi în pantaloni scurţi ori cu fustă, sunt cool, sunt adevărate exemple, îşi ţin „frumoasele tradiţii”, „îşi respectă cultura” etc. Lista discriminărilor şi persecuţiilor poate continua. Dar la ea trebuie să mai adăugăm o mulţime de alte probleme.
Încălcându-se legile tuturor ţărilor europene şi ale Uniunii Europene au fost invitaţi de conducerea Germaniei şi primiţi de amintitele ţări emigranţi din Africa – şi, în mai mică parte, din Asia – într-un număr de cca. 1.000.000 (un milion) de persoane. Aceşti imigranţi ilegali au fost declaraţi „refugiaţi din Siria”, cu toate că erau în imensa majoritate din Africa şi, evident, nu refugiaţi. În imensa majoritate erau bărbaţi tineri, voinici şi foarte bine organizaţi, care ştiau exact unde au fost chemaţi şi trebuie să ajungă. Violurile şi teroarea provocate la Koln de Anul Nou constituie doar o mică parte din efectul produs; ar fi de bun-simţ să adăugăm aici actele teroriste în care au fost implicaţi unii dintre ei, nenumăratele infracţiuni pe care le-au făcut şi le fac, şi care sunt sistematic trecute sub tăcere de autorităţi. Iar conducerea Germaniei, într-o manieră ce aminteşte de purtarea lui Hitler, încearcă, ilegal, să impună altor ţări să primească, de asemenea, imigranţi intraţi ilegal în Europa.
Dictatura corupţiei şi incompetenţei din România a devenit, de câţiva ani, o slugărnicie deschisă faţă de Înalta Poartă de la Berlin. Ca momeală pentru distragerea de la distrugerea sistematică a României se practică permanenta demonizare a Bisericii şi provocarea unor scandaluri ce includ încălcarea drepturilor omului şi altor drepturi cetăţeneşti fundamentale. Un exemplu simplu este demenţa de a declara vaccinarea impusă de Stat drept obligatorie, în situaţia în care Statul este dominat de infractori condamnaţi ori în curs de condamnare şi complici ai acestora. Este evident că nu se poate avea încredere în escrocii care au orchestrat şarlatanii ca „gripa aviară” sau „gripa porcină”, care sunt în spatele mizeriei din spitale şi vinovaţi pentru izgonirea cadrelor medicale din România. Iar a-ţi da copiii pe mâna lor înseamnă nu doar „încredere”, ci „încredere absolută”. Obligaţia fundamentală a informării pe înţelesul pacienţilor pentru orice tratament medical face deosebirea între o ţară liberă şi practicile stalinist-hitleriste ale impunerii tratamentelor medicale şi experimentelor medicale obligatorii. Încălcarea acestei obligaţii de către o lume a corupţiei şi prostiei şmechere, cum este lumea politică românească, este în chip limpede un abuz total, care ar trebui să adune cetăţenii împotriva sistemului mizerabil. Totuşi intervine iscusinţa propagandei mass-media, care foloseşte cazurile de extremism anti-vaccin spre a acoperi nevoia firească a consimţământului informat şi nebunia încredinţării puterii totale asupra copiilor unui Stat nebun. Ca urmare, foarte mulţi dintre cetăţeni pur şi simplu nu realizează că este o luptă a libertăţii personale împotriva unei dictaturi totale, care poate hotărî de acum înainte tratamentele medicale pe care trebuie să le suporte un cetăţean; chiar dacă este vorba despre o amputare, de pildă.
… Continuare »