De trăitori ai dumnezeiescului Har duce lipsă lumea astăzi! Soluția Sfântului Paisie Velicikovski, de Monahia Fotini


Paisie de la Neamt„Părinte Paisie, înțelepte, acoperă și păzește sfintele și dumnezeieștile lăcașuri care te laudă, căci pe tine te au înaintestătător și de grijă purtător, și ne izbăvește de sfaturile celor vicleni și din toate măiestriile lor, arătând tuturor cum că și după moarte viezi și mântuiești pe toți cei ce te cheamă cu credință”. (Din slujba Vecerniei)

Ce gură cuvântătoare va putea să laude după cuviință pe marele luminător al creștinătății? Ce minte omenească va putea cuprinde lucrările sale cele îngerești, aduse în slujba lui Hristos Dumnezeu, Căruia s-a jertfit cu lepădare desăvârșită până la moarte? „Numai a soarelui raze i-ar izvodi tălmăcirea,/ Căci întru asemănare i-ai dobândit strălucirea[1]”. Lucrarea acestui sfânt este atât de mare și de semnificativă, mai ales pentru noi, românii, încât dacă am cunoaște-o îndeajuns, nu am înceta în a-l chema zilnic în rugăciunile noastre. Prin înțelepciunea și nevoințele sale a reușit nu numai să înflorească mănăstirea Neamțu, povățuind cu desăvârșită pricepere și blândețe peste o mie de călugări, ci a reînviat întreaga viață duhovnicească, care decăzuse cumplit, atât în Moldova cât și în Rusia, prin ucenicii care i-au urmat învățătura. Monahismul suferea în secolul al XVIII-lea o așa de mare vătămare duhovnicească, încât Sf. Paisie, după îndelungate căutări, nu a găsit niciun povățuitor la înălțime duhovnicească nici în Rusia, nici în Sfântul Munte, nici în România.

De origine rusă, născut în cetatea Poltava, dăruit de Dumnezeu cu minte înaltă și inimă largă, s-a făcut repede locaș al Preasfântului Duh, căci încă din copilărie se îndeletnicea cu dumnezeieștile Scripturi și sporind în știința lui Dumnezeu și nevoință, tânărul Petru, după cum îi era numele, creștea cu virtuțile într-un an „pe cât alții în zece”. De bună seamă că Dumnezeu avea cu el o lucrare aleasă, trecându-l nevătămat prin focul necredinței și rătăcirii vremurilor de atunci. Este perioada când duhul scolastic apusean pătrunsese cu putere și în școlile Kievului, iar această molimă susținută de protestantism a afectat și Biserica Ortodoxă, prin unele fețe iubitoare de slavă. Mintea curată a lui Petru nu a putut să primească deșertăciunea acestei învățături și recunoscându-i abaterea, părăsește școala Kievului și filosofiile cele deșarte.

Paisie de la NeamtÎncotro să se îndrepte iubitorul de dreaptă credință și râvnitorul vieții Părinților din vechime? Bietul Paisie nu știa la ce căutări ostenitoare avea să se supună! Câte lacrimi avea să verse pentru stricăciunea generală a vieții monahale, care nu încăpea curăția și evlavia sufletului său! Cel care s-a lepădat de toate desfătările cele lumești, pe care nu le mai putea suferi, nu avea unde să-și plece capul, pentru că oriunde mergea găsea aceeași decădere morală și lipsă de profunzime ascetică. Cel ce dorea să se supună cu desăvârșire voinței altuia, nu avea cui să-și plece capul, pentru că nu mai era cap văzător al tainelor lui Dumnezeu. Înțelegând căderea Bisericii ruse, care era furată de imperialism și fast, căutând să-și mărească zidurile și aspectul exterior, aflată pe de altă parte și sub regimurile de autoritate ale lui Petru cel Mare și Ecaterina II, rasoforul Platon de data aceasta, se îndreaptă împreună cu prietenul său Alexie spre pământul Moldovei, a cărei limbă o îndrăgea foarte mult. Cu adevărat, fericit ești Paisie, că ai găsit în starețul Vasile de la Poiana Mărului povățuirea căutată! Însă nu a zăbovit mult nici aici pentru că Dumnezeu avea cu el o lucrare și mai înaltă. Starețul Vasile, înțelegând pericolul pierderii nevoinței lăuntrice, formează schitulețe mici și sărăcăcioase, unde călugării se îndeletniceau îndeosebi cu lucrarea tainică a rugăciunii inimii. Repede învățând meșteșugul, Paisie suferea de lipsa unei hrane duhovnicești și mai bogate, pe măsura sufletului său. Se pare că nu Paisie avea nevoie de învățător, ci înseși pământurile dezgolite de duhul sănătos evanghelic îl căutau parcă pe Paisie cel preaplin de darul duhovniciei. Iată că de data aceasta Muntele Athos, cel vestit în sfințenie, îl cheamă pe dânsul, ca să-i redea duhovnicia. Și cel ce iubea prea mult podoaba ascultării, cu nemângâiată durere se lasă lipsit de dânsa și se întovărășește cu sihăstria, negăsind nici aici pe nimeni, care să-l călăuzească, ci doar neștiință, ignoranță față de aflarea învățăturilor și scrierilor Sfinților Părinți. Întru durerea inimii, prin multe lacrimi și aspre nevoințe pustnicești, hrănindu-se cu preadulce Numele lui Iisus și crescând cu Dumnezeieștile Scripturi și scrieri ale Părinților, Sf. Paisie aflat-a harul lui Dumnezeu cel îndestulător, pe care l-a încuiat în inimă ca într-o cămară, în care Hristos de mult aștepta să Se sălășluiască. Bucură-te, Sf. Paisie, că înlăuntrul tău ai primit făclia luminii înțelegătoare și a cunoștinței duhovnicești!

Paisie de la NeamtȘi iată, că ceea ce căuta prin alții, găsește întru sine! Ceea ce lipsea Bisericii, află în alesul lui Dumnezeu, Paisie! Cel ce fugea cu sârguință de slava de la oameni, este împrejmuit de lumina harului lui Dumnezeu. Și precum strălucirea soarelui o vede tot ochiul sănătos, așa și virtuțile acestuia străluceau sufletelor căutătoare de lumina cunoștinței. Și cel ce cu nestinsă râvnă a căutat povățuitor duhovnicesc, se face el însuși povățuitor și luminător celor din întunericul patimilor. Cel ce învață a înălța mintea către cele dumnezeiești, Îl coboară pe Dumnezeu în inimile cele curățite de patimi. Și care este lucrarea cea mare a acestuia?

Sfântul Paisie, prin darul lui Dumnezeu, reușește să împrospăteze cu duh filocalic viața duhovnicească în mănăstirile cu rânduială de obște. Și ceea ce starețul Vasile a realizat în micile sale comunități monahale de la Poiana Mărului, această viață duhovnicească Sf. Paisie o dezvoltă în cadrul unei comunități cu peste o mie de monahi, reînviind parcă monahismul secolului al IV-lea. Monahii din obștile sale, cercetând Scripturile, traducând corect pe Sf. Părinți și urmându-le învățătura, luând aminte la rugăciunea cea cu luare aminte, și-au redobândit slava de mai înainte, făcându-se ascultători desăvârșiți ai predaniilor Părintești. Iar Dumnezeu nu s-a oprit aici. Ci prin purtarea Sa de grijă mulți dintre ucenicii Sf. Paisie, alături de alți cuvioși părinți, ajungând în Sf. Munte și în Rusia au restabilit și aici viața creștinească în duh și adevăr. … Continuare »


Sfinții martiri năsăudeni: credința mai presus decât viața însăși


Sfinții martiri năsăudeniSfinții martiri năsăudeni: credința mai presus decât viața însăși – de Morariu Iuliu-Marius

Demult, pe plaiurile transilvane unde credința ortodoxă era încă, în ciuda tuturor dificultăților, nealterată și nepătată, românii, reușind să se păstreze pe linia credinței în ciuda apostaziei unor oameni lași de talia lui Atanasie Anghel, în anul 1763, monarhia austriacă, mânioasă că proaspăta inovație papală, uniația, nu a avut succesul scontat, s-a gândit la o nouă strategie prin care să-i câștige adepți.

Așa au apărut cele două regimente de graniță. Concepute inițial pentru apărarea granițelor de posibilele invazii ale rușilor sau ale turcilor, ele vor avea însă și alte scopuri, între care, la loc de cinste și pe acela al atragerii iobagilor ardeleni la uniație.[1]

La Năsăud, planurile desfrânatei crăiese Maria Tereza vor fi dejucate de centuagenarul personaj cunoscut în istorie ca Tănase Todoran sau Sfântul Atanasie.  În momentul depunerii jurământului militar, motivat de încălcările flagrante ale promisiunilor făcute cu generozitate în vederea atragerii unui număr cât mai mare de vlahi la înrolare și de abuzurile făcute de ofițerii trimiși să se ocupe cu organizarea regimentului (în special cele cu privire la credință, după cum se va vedea mai apoi),  acesta va ieși călare în fața celor adunați acolo și va rosti o cuvântare înflăcărată și răscolitoare de cuget, al cărei scop va fi determinarea românilor să refuze jurământul[2]. Iată conținutul ei:

 ,,De doi ani suntem cătane, adică grăniceri și carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi. Ne-au scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătănești; copiii noștri vor merge până la marginile pământului  să-și verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robi, să n-avem nici un drept, copiii noștri să fie tot proști, ori vor învăța ceva, ori ba? Așa nu vom purta armele, ca și sfânta lege să ne-o ciufulească tisturile.[3] Jos cu armele! Alungați păgânii din hotarele noastre! Auziți creștini români, numai atunci vom sluji când vom vedea carte de la înalta împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci nu, odată cu capul! Ce dă gubernia și cancelaria din Beciu, e nimic, îs minciuni goale de azi până mâine!”[4] … Continuare »


INTERVIU CU PĂRINTELE PROCLU DESPRE HARISMELE RUGĂCIUNII


Parintele ProcluInterviu realizat de Stavrofora Justina, stareța mănăstirii Paltin Petru Vodă

Despre cum să ne mântuim în aceste vremuri

Părinte, vă rugăm să ne spuneți un cuvânt de folos despre cum să ne mântuim în aceste vremuri și cine dintre creștini este pregătit pentru viața monahală?

În veacul acesta înșelător, diavolul caută prin fel și fel de curse să-ți prindă sufletul și dacă nu poate și te-a scăpat la mănăstire, umple mintea de griji, că după ce te-a agățat vrăjmașul, pățești exact cum pățește musca cu casa păianjenului. Se zice că era odată un pițigoi care i-a spus unei muște: „Ai grijă că o să cazi în casa păianjenului!”, iar musca dă cu aripa și zice: „Lasă!ˮ și s-a prins cu una și pe urmă, iar îi spune: „Ai grijă!ˮ și ea iar îi răspunde: „Lasă!ˮ și dă și cu cealaltă și s-a prins cu amândouă în casa păianjenului și căutând să iasă, mai tare s-a prins.

Deocamdată, dintre cei care se duc în mănăstire sporesc mai mult cei care au ajuns să se poată mărturisi cât mai des. Pe majoritatea începătorilor, Duhul cel Sfânt îi aduce, îi trezește, îi luminează și-i întoarce cu mintea către mănăstire. Ei duc o viață de pocăință, prin mărturisire, prin nevoință și vor să se elibereze de lume, de cursele diavolilor. Cu timpul, făcând faptele bune, Duhul cel Sfânt prin lacrimi, prin smerenie, prin nevoință, îți curăță inima pe măsură ce sporești în smerenie. Dar se întâmplă că acolo, în mănăstire sunt unele persoane, chiar în luptă cu diavolul, cărora cel rău le dă în gând să cârtească, să judece pe stareț, pe duhovnic, pe călugări, pe maici. Și când te-ai unit cu aceia și bați în struna lor, imediat Duhul Sfânt te-a lăsat în părăsire și nu-ți dai seama. Eu, când m-am dus la mănăstire aveam atâta dragoste de călugări și de toate persoanele care duceau viață duhovnicească și acum am devenit rece, împietrit, lenevos și nu mai am râvna pe care am avut-o atunci. Și nu-mi dau seama de unde e căderea mea. De aici vine, căci pe măsură ce se lasă cineva biruit de patima de a judeca, de a osândi pe alții, atunci Duhul Sfânt îl lasă în părăsire și dau năvală ispitele. Și numai așa ne putem repara, numai prin mărturisire și rugându-ne la bunul Dumnezeu pentru acele persoane pe care le-am judecat. Să ne rugăm așa: „Doamne, iartă-i că ei din cauza noastră au greșit. Doamne, te rog, nu-i pedepsi din cauza mea, că eu am fost vinovatˮ și mă rog la bunul Dumnezeu să nu-i pedepsească, ca bunul Dumnezeu să-i mântuiască. Și așa, văzând bunul Dumnezeu căința noastră și dorința de a pune început bun, ne va schimba viața, dintr-o viață trupească într-una duhovnicească și Duhul Sfânt, văzând că noi căutăm să ne smerim și să-i vedem pe toți mai buni și pe noi mai răi, atunci El iar vine și ne ajută. … Continuare »


Mircea Vulcănescu: Pagini din jurnal de temniţă „E simplă şi duioasă atmosfera de la ruga de seară”


Mircea Vulcănescu18 mai 1946

Adorm îngrijorat de soarta alor mei de acasă. Azi am cheltuit ultimul ban. Dacă mi se întâmplă ceva, cu ce voi putea face faţă? Eu port răspunderea lor. Am adus fetele-n lume: două fete ca două minuni. Şi o a treia… Dar de Vivi are grijă mai ales mama ei. Va trebui să am şi eu, odată! Cum? Că avere n-am decât casa părintească moştenită de la tata. Tot ce am putut agonisi am pus în ea. Biblioteca, lucrurile dinr-însa, din care multe sunt ale Mărgăritei. Mă gândesc că sunt acum ameninţate. Şi Mărgărita şi copiii riscă să rămână acum pe drumuri. Legea care înfiinţează „tribunalul poporului” prevede confiscarea averii dobândită după 1940 şi pentru copii şi pentru soţie, afară de cele moştenite. Şi un text din legea aceasta arată că nici moartea vinovatului nu-i scuteşte de pedeapsa confiscării.

Ce minte talmudică se va fi îndârjit să întreţină învrăjbirea de-a lungul mai multor generaţii, persecutând şi copiii?

Şi totuşi, nu ştiu de ce, nu mi-e grijă pentru ei. O mână nevăzută stă parcă asupra lor şi îi veghează spunându-mi: „Priviţi crinii câmpului!…”. Da, desigur! Nu am făcut niciodată rău nimănui decât fără să vreau. Poate numai Mărgăritei! Dar nici ei. Şi apoi, pe ea am iubit-o. Şi pe cine ai iubit, trebuie să ştie să sufere. Asta e demnitatea ei. Şi ştiu că ţine la dânsa. Şi iar mă copleşeşte grija lor, care în ultimul timp, văzându-le cum slăbesc, atunci când leafa nu-mi ajungea să le hrănesc cum voiam, luase forme paroxistice. Am făcut bine că am cheltuit tot ce am ca să le hrănesc în ultimul timp, îmi spun. Presimţeam parcă iminenţa unui timp când n-o voi mai putea face. Şi iarăşi îmi spun: n-am făcut rău nimănui, ci tuturor numai bine. Nu se poate să nu-i ajute cineva şi pe ei! Dar cine? Hm! Asta nu prea văd bine. Şi Mărgărita şi Radu au fost săraci, de copii. Şi Mărgărita a crescut şi Radu a crescut-o pe Ioana, mare ca o minune. E bine că s-au deprins cu sărăcia. Bunăstarea în care i-am crescut pe copiii mei în primii ani, în care s-au complăcut desigur, le-a învăluit în caracterul aerian, diafan al vieţii. Faptul că suntem toţi „pasăre pe cracă”. Şi totuşi! Casa asta plăcea Sandrei atât de mult! Şi-şi făcuse din ea un loc de basm! Şi Măriuca, cu greu s-a hotărât să se-mpace cu gândul că e nevoită să muncească. O face totuşi cu râvnă de câtva timp, din virtute şi emulaţie, deşi bombănind, de acum câteva luni, de când n-avem servitoare!

Mă gândesc la spusa lui Nae Ionescu iar: „N-a trăit cu adevărat, măi băieţi, cel care n-a trăit din expediente, cel care n-a tremurat măcar o dată, neştiind ce va mânca a doua zi”! Desigur aşa e. Şi totuşi, casa asta scăpată de bombardamente şi de jaf este oare sortită să se risipească cu totul? Şi totuşi mă simt acum iarăşi tot atât de departe de ea, ca în preajma zilelor de bombardament din 1944. Să fiu oare iarăşi gata? Mă gândesc că în ultimele zile am fost mai rece cu toţi, ca şi cum legăturile mele cu ei s-ar fi subţiat, oglindite în oglinzi, ca şi cum aş fi de pe acum în altă lume. Adevărul e că de când a început Procesul Mareșalului, numai jumătate din sufletul meu e aici și pare că rătăcește. Cealaltă jumătate e acolo lângă el. Sunt unul din puținii oameni care – deși Mareșalul s-a purtat nedrept și dur cu ei – nu numai că îl admiră, dar îl și iubesc pentru simplitatea adâncă cu care și-a asumat rolul lui tragic de acoperitor al neamului într-un ceas rău, pentru buna lui credință încăpățânată pusă în slujba voinței de bine, care iese anapoda, adică pentru ceea ce am numit cândva, caracterizând rolul său de acoperitor al greșelilor și de plătitor al polițelor altora: „măreția în restriște”… … Continuare »


RĂBUFNIRI ALE NATURII SAU RĂZBOI METEOROLOGIC?


RĂBUFNIRI ALE NATURII
SAU RĂZBOI METEOROLOGIC?
de Lt. Comandor(r) Aurelian Chirica

Meteorologia ca știință se ocupa cu studiul fenomenelor atmosferice și a proceselor climatice care le însoțesc. Ea studiază mișcarea curenților de aer, care formează vânturile, a norilor, a precipitațiilor și a descărcărilor electrice, care formează fronturile atmosferice. Monitorizează  pe o suprafață determinată, temperatura, presiunea și umiditatea atmosferică, împreună cu alți parametri, în baza cărora elaborează hărți sinoptice, avertizări și prognoze meteorologice pe termen scurt, mediu și lung.

Prognozele au un grad mai mic sau mai mare de probabilitate, ele sunt corecte în proporție de 75-80% .

Viața și activitatea umană depind fundamental de mișcarea maselor de aer în jurul pământului, care împrospătează aerul, disipă căldura solului și transportă umiditatea. Aceste mase de aer deplasează norii generatori de precipitații, care colindă oceanele și continentele, făcând posibilă circulația apei în natură, circulație, de care depinde viața.

În decursul istoriei, oamenii au încercat permanent să controleze vremea. Cele mai mari eforturi s-au depus pentru combaterea secetei, sau pentru alungarea norilor de ploaie cu grindină. Ploaia aduce recolte prospere, dar și inundații devastatoare sau zone răvășite de grindină cu recolte compromise.

razboi meteorologic

… Continuare »