Părintele Justin Pârvu: diferența între Ortodoxie si Catolicism


„CREȘTINISMUL ESTE CA O PORTOCALĂ: CATOLICISMUL ESTE COAJA, IAR ORTODOXIA ESTE MIEZUL!”

Prin 2008-2009 ajungem la părintele Justin cu niște prieteni olandezi catolici. R. îi cere părintelui un mesaj pentru creștinii catolici din Olanda. Părintele îi spune: „Ortodoxia vă așteaptă!”. R. replică: „Dar Hristos este Unul!”. Părintele, cu un zâmbet mucalit, îi întinde lui R. o portocală pe care o avea la îndemână și îi spune: „Creștinismul este ca o portocală: catolicismul este coaja, iar Ortodoxia este miezul!”.

Amin și lui Dumnezeu laudă!

(Preotul V.P., Tg. Neamț)

(Preluat din Revista Atitudini Nr. 61)


SINAXAR 18 Septembrie. Preotul Ilarion V. Felea – Teologul Luminii Taborice din temnițele comuniste


Despre viaţa Părintelui Ilarion Felea s-au scris mai puţine, chiar dacă activitatea sa scriitoricească a fost uriaşă şi mult folositoare tuturor celor însetaţi de viaţă duhovnicească. Lucrarea Spre Tabor este ultima dintre scrierile Părintelui şi „cea mai în­sem­nată”, după cum însuşi mărturiseşte, şi ea invită cititorul să se înscrie în competiţia de desăvârşire a sufletului, de urcare pe muntele Taborului, în vârful căruia Îl vom vedea pe Dumnezeu faţă către faţă.

În această lucrare, Părintele Ilarion ni-L arată pe Dumnezeu aşa cum este: accesibil tuturor, gata oricând să se pogoare la ultimul păcătos şi să-l înalţe pe culmile desăvârşirii, numai de va voi să purceadă spre urcarea acestui munte. Prin cele scrise, Părintele Ilarion ne aminteşte că desăvârşirea este menirea oricărei fiinţe umane, că ea este scopul vieţii creştine, că nu este dedicată numai anumitor tipuri de oameni. În vâltoarea lumii sau în afara ei, părintele Ilarion ne arată pas cu pas, treaptă cu treaptă, cum putem să ne sfinţim sufletele. Bineînţeles că acest urcuş este anevoios şi el presupune multe necazuri şi opintiri, dar în Hristos toate lacrimile se transformă în mărgăritare şi orice suferinţă într-o mângâiere mai caldă decât orice mângâiere pământească.

Profunzimea, trezvia şi claritatea cu care Părintele Ilarion descrie aceste metode de despătimire îi dă operei o valoare filocalică incontestabilă. Părintele Ilarion se arată a fi un desăvârşit cunoscător al scrierilor Sfinţilor Părinţi şi nu numai, ci şi un trăitor al lor, ca unul ce reuşeşte într-un stil foarte plăcut şi simplu să actualizeze Filocalia, să o exprime pe înţelesul nostru, al creştinilor de azi, celor cu mintea încâlcită de conţinuturi lumeşti.

Mărturiile câtorva dintre cei ce l-au cunoscut şi i-au fost ucenici, vin să ne întărească convingerea că părintele Ilarion este nu numai un înalt scriitor al treptelor de desăvârşire spirituală, ci şi un trăitor al lor.

Din mărturisirea domnului Ioan Felea, fiul Părintelui Ilarion, aflăm că Părintele Ilarion era devotat trup şi suflet slujirii preoţeşti; că şi-a educat familia, soţia şi cei doi fii (dintre care unul a murit la o vârstă fragedă), într-o atmosferă culturală şi profund religioasă. Aflăm că părintele era de o verticalitate morală neîntrecută, făcându-se model nu numai familiei, ci şi tuturor elevilor şi studenţilor, care-l îndrăgeau mai mult decât oricare dintre profesori. Domnul Ioan şi-l aminteşte cel mai bine pe Părintele stând pe scaun la maşina de scris, unde petrecea ore în şir, uitând să mai şi doarmă. Activitatea scriito­ri­ceas­că nu-l împiedica însă să slujească zilnic slujbele din cultul liturgic, la catedrala episcopală din Arad, să spovedească atâta tineret, să se implice şi activ în formarea lor, prin nenumăratele conferinţe pentru elevi şi studenţi, organizate de P.S. Dr. Andrei Magieru. Şi cine nu alerga la Catedrala din Arad pentru a asculta predicile Părintelui Ilarion, care copleşea pe toţi cu darul său oratoric? Ce atrăgea această mulţime de tineri, dacă nu harul lui Hristos care sălăşluia în acest ilustru bărbat? Aceşti tineri erau atraşi de cuvântul Părintelui, care însufleţea inimile lor să săvârşească faptele evanghelice, să săvârşească sfinţenie. Mulţi au darul vorbirii frumoase, dar puţini au și darul de a întări voinţa şi schimba inimile celor ce îi ascultă. Această mulţime de tineret care-l asculta şi-l urma în toate pe părintele Ilarion, a fost pricina invidiei şi urii regimului ateist, care în anul 1958, îl arestează şi este condamnat în 1959 la 20 de ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru „acti­vi­tate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. … Continuare »


Părintele Justin Pârvu: „Mântuirea personală este în legătură cu aproapele de lângă noi”.


„Mântuirea personală este în legătură cu aproapele de lângă noi”

 „Ascultarea este temelia luptei”

Ne-am tot frământat și am ajuns la întrebarea întrebărilor: «Ce trebuie să facem noi, ca să ne mântuim?».

Ce trebuie să facem noi acum? Trebuie să murim ca să ne mântuim. Să murim păcatului, așa cum bobul de grâu trebuie să moară în pământ, ca să se înalțe planta.

Adică cu ce arme trebuie să luptăm noi acum?

Cu totul. Și cu sufletul și cu trupul.

Care sunt limitele?

Limite nu există. Limitele infinitului. Nu mai avem nicio șansă de mântuire dacă nu ne mai deconectăm așa de la cele lumești, rămânem legați de oameni, de mass-media și de ce ne inoculează ei. Nu trebuie să gândești ca lumea aceasta. În zilele noastre trebuie să te faci nebun, pentru că dacă ești invers lumea, ei te cred nebun. Noi trebuie să lucrăm la interiorul nostru, unde trebuie să ne rugăm neîncetat.

Părinte, ne lipsește temelia. Nu credeți că fapta este pentru noi o prioritate? Se poate rugăciune fără faptă?

Temelia stă în ascultare. Păi sunt ucenici pe care îi trimite diavolul direct la pustie. Dar trebuie mai întâi să ai o ascultare, nimeni nu vrea să mai lucreze. Dar trebuie să ne și interiorizăm un pic. De pildă, acum, sunt scoși preoți buni din parohiile de la centru, ca sunt prea filocalici, important e să aducă banul. Criteriul este banul, nu rugăciunea.

Cineva a zis odată că renunță la mântuirea personală pentru mântuirea neamului. E greșit?

Nu-i greșit. Nu te mântuiești în cadrul neamului? Nu este mântuire personală, mântuirea personală este în legătură cu aproapele de lângă noi. Noi nu ne aparținem. Suntem legați de mântuirea neamului nostru. Fiecare va da seama de ceea ce a lucrat în satul lui, în comuna lui, cu soția lui, cu vecinul lui, de ce a făcut bun sau rău pentru neamul lui. La Judecată se vor descoperi toate, și cele bune și cele rele, ce a făcut cutare, ce a făcut preotul, ce au făcut călugării, arhiereii, ce trebuia făcut și nu au făcut. Dar degeaba te zbați tu că liniștea și pacea și tot sporul vin de la aproapele. Aceasta este esența ascultării. Și sunt și dintre cei care au ascultat și care au murit pentru celălalt. Mulți zic că nu pot să asculte că este comandorul rău, și în loc să își facă ascultarea în rugăciune, stau și se frământă și se discreditează unii pe alții. Dar acolo este sporul, unde este liniște și pace, în jurul tău, înlăuntrul tău. Tot răul și prăbușirea în lume au venit de aici – din neascultare. Ascultarea este temelia luptei. Să nu ne aflăm în luptă cu ascultarea! Nu, că nu e bun! Trebuie să fie altul șeful. Nu e bine!  Și așa ne-am prăbușit și noi ca neam, că ne-am mâncat unii pe alții[1].

[1] Transcris după înregistrare audio; convorbire cu câțiva ucenici, ce a avut loc în chilia Părintelui Justin, mănăstirea Petru Vodă

(Articol preluat din Revista Atitudini Nr. 60)


Părintele Paulin Clapon de la Mănăstirea Petru Vodă – necrologul unui martir


Părintele Paulin a trecut la Domnul în ziua de 14 septembrie 2015, mănăstirea Petru Vodă

„Mi-am iubit neamul, țara, am făcut 20 de ani de pușcărie și dacă aș face acum încă 30 de ani, tot nu mă poate convinge nimeni, nu mă poate cumpăra nimeni cu toate averile din lume”. 

Exponent al generației de la 1948, generație care și-a croit urcușul spre cer prin asumarea conștientă a suferinței în moara comunistă, părintele Paulin Clapon, a întregit ceata triumfătoare a mărturisitorilor români din temnițele ateiste la 14 septembrie 2015. Brăilean patriot, Gheorghe, numele cu care a fost afundat în apa botezului creștin, se naște la 16 aprilie 1920 și va fi dăruit de Dumnezeu cu o tărie de caracter care, pe durata întregii vieți îi va îmbrăca sufletul în armura curajului și a intransigenței în fața compromisului.

În 1941, la doar 21 de ani pleacă pe front împreună cu nou înfiinţatul batalion de paraşutişti, o armă de elită a Armatei Române greu încercată în confruntările celui de-al doilea război mondial, numărându-se printre aviatorii de elită ai țării noastre. Dragostea curată de glia străbunilor îl va anima mereu să se ridice cu arma în mână împotriva năvălirilor străine: „Sunt român. Casa în care m-am născut este pe moșia lui Ștefan cel Mare, dată la 1479 străbunilor mei, care au fost împroprietăriți cu 135 hectare – 90 de fălci de pământ. Deci, asta acum 500 de ani. Și pământul pe care l-a primit tata de la străbunii mei este pământul nașterii mele; acolo m-am născut, pe pământul ăla, dintre Prut până în Jijia. De aceea spun că nu mă poate convinge nimeni cu toate averile de pe lume”[1].

Înlănțuit 20 de ani pentru credință și neamul românesc

Sfârșitul războiului îl găsește pe temerarul luptător pentru neam, pe meterezele rezistenței armate împotriva opresiunii comuniste venite de la Răsărit, motiv pentru care va fi arestat, judecat și condamnat ca „dușman al poporului”, la 20 de ani de închisoare. Itinerariul pătimirii sale va cunoaște popasuri prin cele mai cumplite temnițe ale regimului comunist: Pitești, unde va trece prin ororile reeducării, Gherla, Aiud, Cavnic, Baia Sprie și Jilava. Majoritatea anilor de închisoare și-i va petrece între zidurile „cetății morții” a Aiudului alături de cei mai valoroși oameni de cultură, generali, miniștri și preoți pe care i-a avut România în acea perioadă: „Toată floarea neamului a fost arestată și dusă la Aiud. Au fost demni, să știți… Când am plecat de la Aiud la Baia Sprie, erau 722 de avocați numai, ca să nu mai spun câți profesori și ingineri! Deci, ăsta a fost Aiudul: locul unde au fost aduși toți oamenii cu carte”[2]. … Continuare »


PĂRINTELE JUSTIN ȘI RUGĂCIUNEA CEA DE FOC


PĂRINTELE JUSTIN ȘI RUGĂCIUNEA CEA DE FOC

Sunt preotul V.P. Era începutul anului școlar 2012-2013, în septembrie 2012. Am venit la Mănăstirea Paltin împreună cu soția, cei doi copii ai noștri, precum și cu alți doi copii ai prietenilor noștri pentru a lua binecuvântare de la părintele Justin pentru luminarea minții copiilor și sporul lor la învățătură.

Părintele i-a binecuvântat și le-a zis: „Să învățați, căci rezultatele sunt doar 1% inspirație și 99% transpirație, după cum spunea Eminescu! Să fiți bucurie părinților! Iar eu la vară o să vă văd carnetele! Și după aceea o să mă rog zi și noapte pentru voi! Ați auzit, măi? Zi și noapte o să mă rog pentru voi!”.

Anul școlar s-a încheiat în 2013 vineri, pe 14 iunie. Duminică, 16 iunie, băiatul nostru cel mai mare, Iustin, a plecat într-o excursie cu clasa. Când s-a întors acasă m-a întrebat: „Ce mai noutăți?”. I-am răspuns: „A murit părintele Justin! Acum îți vede mediile și de acum înainte se va ruga zi și noapte pentru tine, precum ți-a promis!”.

Prin 2011-2012, un om credincios (M.R.) de pe Valea Muntelui îmi spune că vrea să ajungă la părintele Justin să-l roage să se roage pentru el în rugăciunea cea de foc. Ideea m-a fascinat pe moment, gândindu-mă că și eu îi voi cere părintelui Justin același lucru și pentru mine, dar grijile lumești au stins acea scânteie ce se aprinsese în sufletul meu, inițial.

La câteva luni după aceasta, un enoriaș (M.B.) îmi spune că vrea să meargă la părintele Justin, dar numai dacă merg și eu. Iarăși, copleșit de cele lumești, am venit la mănăstire mai mult de rușinea enoriașului, dar neavând o dispoziție sufletească înduhovnicită.

Ajungem la părintele Justin la Paltin. Era în după-amiaza zilei de Întimpinarea Domnului. Îi dau pomelnicul, îl pune peste teancul cu celelalte pomelnice; eu îl rog să mă pomenească și pe mine în rugăciunea cea de foc. Sfinția sa îmi răspunde: „Rugăciunea cea de foc? Asta o au doar sfinții, măi!”. Însă, în același timp, îmi ia pomelnicul din teanc și îl pune discret în buzunar la reverendă.

Apoi mergem la Mănăstirea Petru-Vodă de sus. Îi dau prioritate enoriașului să se închine primul. Fiindcă la icoana Maicii Domnului era un rând de vreo 10 oameni, mă așez în genunchi, în fața icoanei Mântuitorului și cu stângăcie (fiindcă eram grăbit), dau să spun niște rugăciuni. La început rugăciunea era seacă, dar în scurt timp nu știu ce s-a întâmplat cu mine. Am simțit ceva atât de dulce, parcă din altă lume!… Nu știu cât a durat, dar pentru această întâmplare cred că se potrivește versetul din Psalmi care spune că înaintea lui Dumnezeu o zi (iar pentru mine câteva minute) e ca o mie de ani. Când mi-am revenit nu mai era în biserică enoriașul, mă aștepta afară. L-am întrebat: „Am stat mult?”, la care el a răspuns: „Nu contează! Sunt dator să vă aștept!”.

Mărturisesc că această trăire se datorează numai rugăciunii de foc în care m-a purtat părintele Justin în acele momente!… Altfel ar fi inexplicabil cum aș fi putut trece brusc și într-un interval de timp atât de scurt de la starea mea sufletească de om grăbit și răvășit în care mă aflasem, după cum am mărturisit inițial, la o așa dulceață în suflet!

(Articol apărut în Revista Atitudini, Nr. 61)


România – casa groazei Cazul Caracal și nevoia imperioasă a moralei creștine în societate, de Monahia Fotini


Odată cu descoperirea crimelor abominabile de la Caracal și martirizarea tinerei Alexandra, au ieșit la iveală o serie de adevăruri crunte și dureroase pentru români, pentru România. Adevăruri cunoscute de majoritatea românilor, dar catalogate oficial, conspirații fantasmagorice. Zilele acestea am auzit de pe buzele tuturor expresia că Statul român a fost ucis, că a fost învins de către Statul paralel infracțional, de către „Sistem”. Greșit! România este de multă vreme captivă acestui sistem în beciul groazei. Nu știu dacă s-a făcut vreo statistică asupra cazurilor de viol și de crimă în România, dar cu siguranță multe alte tinere au mai dispărut în situații asemănătoare cu cea a Alexandrei, fiind neputincioase în fața sistemului corupt și infracțional din România.

Odată cu uciderea Alexandrei, însă, România nu a fost învinsă, România s-a trezit! România a început să lupte prin sufletul curat al acestei tinere. Sângele ei nevinovat a strigat în urechile tuturor românilor surzi și impasibili la durerile acestei țări și românii s-au trezit. Alexandra a zdruncinat Sistemul. Depinde de noi, însă, dacă vrem să-l restructurăm, să ducem mai departe lupta și zbuciumul Alexandrei. Din păcate, nu am știut să fructificăm căderea comunismului. Indiferența noastră ne-a costat scump. Am ajuns un Stat bun de furat și de exploatat. Suntem țara nimănui, în care autoritățile colaborează cu infractorii, iar cetățenii ei devin victime sau colaboratori ai Sistemului. România însăși a devenit o casă a groazei. Românilor le este groază să trăiască în România și mulți iau calea exilului, în țări al căror sistem le oferă mai multă siguranță. Ce putem face, însă? E suficient oare să ieșim în stradă și să schimbăm un guvern cu altul? Nu ne-am săturat de când apelăm la această metodă ineficientă? Acest lucru se întâmplă de 30 de ani în România și noi încă nu am învățat că avem de-a face cu aceeași „Marie”, dar cu altă pălărie. Ca acțiunile și revoltele populare să nu aibă succes, Sistemul are grijă să ne conducă pe piste false, inducându-ne ideea mincinoasă că dacă vom schimba un partid cu altul, am rezolva problema. De la Revoluție încoace s-au perindat mulțime de partide rivale, iar rezultatul a fost același, fără rod: aceeași corupție, aceleași infracțiuni, prin care Hoțul strigă hoțul. Am bătut pasul pe loc, fiind captivii unei piste false și România nu a mai construit nimic, România s-a dărâmat pe ea însăși. S-a dărâmat și material, și spiritual. Dacă la Revoluție, sute de mii de oameni ieșeau în stradă cu mâinile ridicate la cer, intonând rugăciunea Tatăl nostru, acum ieșim în stradă strigând împotriva Bisericii și a lui Dumnezeu: „Vrem spitale, nu catedrale!”. Oare nu Dumnezeu a fost Cel ce nea izbăvit din lagărul comunist, acolo unde mii de români erau schingiuiți și uciși fără milă de un regim ateu? Sângele martirilor din temnițele comuniste s-a înălțat la tronul lui Dumnezeu și a cerut dreptate. Tot așa cum acum strigă sângele Alexandrei ca noi să fim izbăviți din alt lagăr, lagărul infracțional. Atunci românii s-au unit în rugăciune și Dumnezeu a fost cu noi. Acum Îl alungăm pe Dumnezeu din societate, distrugând bisericile, precum odinioară regimul comunist. Ce a realizat societatea românească fără Dumnezeu? Crimă și hoție! O societate fără morală, fără Dumnezeu, devine locaș prielnic hoților și infractorilor. S-a tot vorbit în presă de către specialiști în criminalistică despre psihologia criminalului, căruia îi este străin sentimentul de milă. Avem nevoie de milă și noi Îl alungăm pe Dumnezeu din cetate? Creștinismul este religia milei și a iubirii. O societate fără morală creștină este o societate a crimei, a instinctului și a moravurilor ușoare. O națiune fără Dumnezeu este o națiune lipsită de milă și de compasiune! Dacă oameni plătiți să ne asigure protecție nu au milă, în zadar defilăm cu instituții și uniforme de Poliție, S.R.I, S.T.S. etc. Un sentiment esențial nu au avut acești oameni, care au fost incompetenți în a o ajuta pe Alexandra – milă. Aceeași milă ce i-a lipsit și criminalului din Caracal. Consolidați sentimentul milei și al compasiunii față de semeni prin zidirea de biserici, prin participarea la ora de religie în școli, prin cateheză creștină! Povestiți-le mai des copiilor despre Dumnezeu și sfinții Lui și rugați-vă și iubiți-L pe Dumnezeu, izvorul milei și al dragostei! Este plină istoria Bisericii de pilde cu sfinți, precum Sf. Nicolae, Gheorghe, Dimitrie, etc, care au izbăvit de la răpire tinere și le-au păzit nevătămate. Să luăm modelul sfinților și să începem cu Dumnezeu, consolidând națiunea pe principii morale și cuviincioase! Apoi, implicați-vă! Să începem să nu mai fim nepăsători față de cei ce suferă lângă noi. Să alertăm autoritățile, să ne unim în jurul celor ce singuri nu pot birui răul! Să căutăm să schimbăm metodologii, nu oameni. Să cerem autorităților măsuri și legi prin care să fim protejați, iar nu exploatați.
Să cerem măsuri concrete, nu să schimbăm pălării guvernanților. Lupta anticorupție a devenit din păcate o metodă de șantaj politic, unde sunt vânați doar cei ce îndrăznesc să intre în scena politică, dar în realitate corupția a ajuns la cote incomensurabile în sate, în comune, acolo unde nimănui nu-i pasă. Anticorupția este folosită doar în interes politic, iar nu spre folosul cetățeanului. Sunt localități întregi unde cetățeanul este batjocorit de oamenii legii, care nu mai au milă. Societatea de azi, degradată moral, are mai mult ca oricând nevoie de morala creștină.
Lăsați-L pe Dumnezeu în cetățile, în casele, în inimile voastre și nu vor mai fi alți Dincă sau colaboratori ai lui!
Alexandra nu a murit! Alexandra trăiește în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin. Dar dacă noi nu ne unim în jurul Alexandrei, înseamnă că Alexandra a murit degeaba! … Continuare »