România – casa groazei Cazul Caracal și nevoia imperioasă a moralei creștine în societate, de Monahia Fotini


Odată cu descoperirea crimelor abominabile de la Caracal și martirizarea tinerei Alexandra, au ieșit la iveală o serie de adevăruri crunte și dureroase pentru români, pentru România. Adevăruri cunoscute de majoritatea românilor, dar catalogate oficial, conspirații fantasmagorice. Zilele acestea am auzit de pe buzele tuturor expresia că Statul român a fost ucis, că a fost învins de către Statul paralel infracțional, de către „Sistem”. Greșit! România este de multă vreme captivă acestui sistem în beciul groazei. Nu știu dacă s-a făcut vreo statistică asupra cazurilor de viol și de crimă în România, dar cu siguranță multe alte tinere au mai dispărut în situații asemănătoare cu cea a Alexandrei, fiind neputincioase în fața sistemului corupt și infracțional din România.

Odată cu uciderea Alexandrei, însă, România nu a fost învinsă, România s-a trezit! România a început să lupte prin sufletul curat al acestei tinere. Sângele ei nevinovat a strigat în urechile tuturor românilor surzi și impasibili la durerile acestei țări și românii s-au trezit. Alexandra a zdruncinat Sistemul. Depinde de noi, însă, dacă vrem să-l restructurăm, să ducem mai departe lupta și zbuciumul Alexandrei. Din păcate, nu am știut să fructificăm căderea comunismului. Indiferența noastră ne-a costat scump. Am ajuns un Stat bun de furat și de exploatat. Suntem țara nimănui, în care autoritățile colaborează cu infractorii, iar cetățenii ei devin victime sau colaboratori ai Sistemului. România însăși a devenit o casă a groazei. Românilor le este groază să trăiască în România și mulți iau calea exilului, în țări al căror sistem le oferă mai multă siguranță. Ce putem face, însă? E suficient oare să ieșim în stradă și să schimbăm un guvern cu altul? Nu ne-am săturat de când apelăm la această metodă ineficientă? Acest lucru se întâmplă de 30 de ani în România și noi încă nu am învățat că avem de-a face cu aceeași „Marie”, dar cu altă pălărie. Ca acțiunile și revoltele populare să nu aibă succes, Sistemul are grijă să ne conducă pe piste false, inducându-ne ideea mincinoasă că dacă vom schimba un partid cu altul, am rezolva problema. De la Revoluție încoace s-au perindat mulțime de partide rivale, iar rezultatul a fost același, fără rod: aceeași corupție, aceleași infracțiuni, prin care Hoțul strigă hoțul. Am bătut pasul pe loc, fiind captivii unei piste false și România nu a mai construit nimic, România s-a dărâmat pe ea însăși. S-a dărâmat și material, și spiritual. Dacă la Revoluție, sute de mii de oameni ieșeau în stradă cu mâinile ridicate la cer, intonând rugăciunea Tatăl nostru, acum ieșim în stradă strigând împotriva Bisericii și a lui Dumnezeu: „Vrem spitale, nu catedrale!”. Oare nu Dumnezeu a fost Cel ce nea izbăvit din lagărul comunist, acolo unde mii de români erau schingiuiți și uciși fără milă de un regim ateu? Sângele martirilor din temnițele comuniste s-a înălțat la tronul lui Dumnezeu și a cerut dreptate. Tot așa cum acum strigă sângele Alexandrei ca noi să fim izbăviți din alt lagăr, lagărul infracțional. Atunci românii s-au unit în rugăciune și Dumnezeu a fost cu noi. Acum Îl alungăm pe Dumnezeu din societate, distrugând bisericile, precum odinioară regimul comunist. Ce a realizat societatea românească fără Dumnezeu? Crimă și hoție! O societate fără morală, fără Dumnezeu, devine locaș prielnic hoților și infractorilor. S-a tot vorbit în presă de către specialiști în criminalistică despre psihologia criminalului, căruia îi este străin sentimentul de milă. Avem nevoie de milă și noi Îl alungăm pe Dumnezeu din cetate? Creștinismul este religia milei și a iubirii. O societate fără morală creștină este o societate a crimei, a instinctului și a moravurilor ușoare. O națiune fără Dumnezeu este o națiune lipsită de milă și de compasiune! Dacă oameni plătiți să ne asigure protecție nu au milă, în zadar defilăm cu instituții și uniforme de Poliție, S.R.I, S.T.S. etc. Un sentiment esențial nu au avut acești oameni, care au fost incompetenți în a o ajuta pe Alexandra – milă. Aceeași milă ce i-a lipsit și criminalului din Caracal. Consolidați sentimentul milei și al compasiunii față de semeni prin zidirea de biserici, prin participarea la ora de religie în școli, prin cateheză creștină! Povestiți-le mai des copiilor despre Dumnezeu și sfinții Lui și rugați-vă și iubiți-L pe Dumnezeu, izvorul milei și al dragostei! Este plină istoria Bisericii de pilde cu sfinți, precum Sf. Nicolae, Gheorghe, Dimitrie, etc, care au izbăvit de la răpire tinere și le-au păzit nevătămate. Să luăm modelul sfinților și să începem cu Dumnezeu, consolidând națiunea pe principii morale și cuviincioase! Apoi, implicați-vă! Să începem să nu mai fim nepăsători față de cei ce suferă lângă noi. Să alertăm autoritățile, să ne unim în jurul celor ce singuri nu pot birui răul! Să căutăm să schimbăm metodologii, nu oameni. Să cerem autorităților măsuri și legi prin care să fim protejați, iar nu exploatați.
Să cerem măsuri concrete, nu să schimbăm pălării guvernanților. Lupta anticorupție a devenit din păcate o metodă de șantaj politic, unde sunt vânați doar cei ce îndrăznesc să intre în scena politică, dar în realitate corupția a ajuns la cote incomensurabile în sate, în comune, acolo unde nimănui nu-i pasă. Anticorupția este folosită doar în interes politic, iar nu spre folosul cetățeanului. Sunt localități întregi unde cetățeanul este batjocorit de oamenii legii, care nu mai au milă. Societatea de azi, degradată moral, are mai mult ca oricând nevoie de morala creștină.
Lăsați-L pe Dumnezeu în cetățile, în casele, în inimile voastre și nu vor mai fi alți Dincă sau colaboratori ai lui!
Alexandra nu a murit! Alexandra trăiește în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin. Dar dacă noi nu ne unim în jurul Alexandrei, înseamnă că Alexandra a murit degeaba!

 

Articol apărut în Revista Ortodoxă ATITUDINI nr. 61


Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 61, număr dedicat Prof. Dr. Nicolae Paulescu


Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 61, număr dedicat Prof. Dr. Nicolae Paulescu

Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 61, număr dedicat Prof. Dr. Nicolae Paulescu

A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 61, număr dedicat Prof. Dr. Nicolae Paulescu

 

Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici , la adresa de

email: atitudini.pv@gmail.com sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

 

SUMAR

 

Editorial: CAZUL CARACAL ȘI NEVOIA IMPERIOASĂ
A MORALEI CREȘTINE ÎN SOCIETATE
de Monahia Fotini

 6. DR. NICOLAE PAULESCU, „APOSTOLUL“ FIZIOLOGIEI ROMÂNEȘTI ȘI DESCOPERITORUL INSULINEI

20. „RIDICAREA UNUI DIG MORAL ÎN SOCIETATE“
DR. NICOLAE PAULESCU: CUVINTE DESPRE VIAȚA MORALĂ

27. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: DESPRE PUTEREA PĂCATULUI ASUPRA COPIILOR NOȘTRI

33. MĂRTURII DESPRE PUTEREA RUGĂCIUNII PĂRINTELUI JUSTIN PÂRVU

38. PĂRINTELE JUSTIN NE MÂNGĂIA SUFLETELE! 

43. DE VORBĂ CU PĂRINTELE ATANASIE ȘTEFĂNESCU: DESPRE FORMĂ ȘI FOND „CEA MAI GREA PRĂBUȘIRE VINE PRIN TINE ÎNSUȚI“

51 .P.S. VENIAMIN, EPISCOPUL BASARABIEI DE SUD: DESPRE MUCENICIA SFÂNTULUI PANTELIMON ȘI CUM I-A ÎNFRUNTAT PE PRIGONITORII CĂLĂI

59. MAICA MINA MĂMĂLIGĂ DE LA MĂNĂSTIREA DIACONEȘTI, SUPRAVIEȚUITOARE A TEMNIȚELOR COMUNISTE, S-A MUTAT LA CELE VEȘNICE, ALĂTURI DE CAMARAZII SĂI

65. PR. GHEORGHE CALCIU DUMITREASA:
„MINUNEA ESTE NUMAI UN AJUTĂTOR AL CREDINȚEI NOASTRE“.
PREDICĂ LA MINUNEA ÎNMULȚIRII PÂINILOR

73. PĂRINTELE DIMITRIE BEJAN ȘI SATUL ROMÂNESC
de Monahia Gavriila

79. MAMA ANA – LUPTĂTOAREA DIN SABASA
de Ioana Aldea

82. PĂRINTELE PROCLU:
„DUHUL SFÂNT SE LASĂ SIMȚIT PE MĂSURA SMERENIEI“

87. PR. MIHAIL LUNGEANU: DESPRE TREPTELE RUGĂCIUNII HARICE ȘI RUGĂCIUNEA ÎN TEMNIȚELE COMUNISTE

95. RISCURILE IMPLEMENTĂRII TEHNOLOGIEI 5G ÎN ROMÂNIA

 

Comandă sau Abonament poți face aici , la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com,

completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Rezolvați operația de mai jos *

Prin utilizarea acestui formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dvs. pe acest site web.

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.

 


MOȘ GHEORGHE LAZĂR – FERICITUL PELERIN AL LUI HRISTOS


Portret realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă

ÎN CĂUTAREA LUI HRISTOS DIN ANII TINEREȚII

„Nu vă tulburați, are grijă Dumnezeu să ne hrănească, numai să ne rugăm permanent și să facem voia Lui!”.

În inima „Perlei Moldovei”, la poalele culmilor domoale ale dealurilor Cozla și Pietricica, care străjuiesc orașul Piatra-Neamț, un turn zvelt, octogonal apără ca o suliță înfiptă în ancora timpului, mica fortăreață a Curții Domnești, ctitorită în anul 1499 de voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt. La începutul secolului trecut, vreme de 20 de ani zidurile reci de piatră ale turnului-clopotință s-au încălzit la șoapta fierbinte a rugăciunilor unui pelerin isihast, Moș Gheorghe Lazăr, așezat de curând în ceata sfinților români, sub numele de Sf. Gheorghe Pelerinul. Un sfânt greu de surprins în cuvinte și de țintuit în tipare! Cu chipul luminat de harul rugăciunii, cu ochii albaștri, pătrunzători și limpezi ca două picături de rouă, părea un cuvios coborât din vechile icoane. Adeseori, în liniștea lină a înserării, pășea desculț pe stradă, strângând la piept cu pioșenie o carte sfântă, Psaltirea lui dragă. Privindu-l, o pace adâncă îți topea sufletul înghețat de păcat și fără să vrei te trezeai cu mintea agățată de gândul la iubirea lui Dumnezeu.

Înfiat cu evlavie de credincioșii moldoveni, Sf. Gheorghe Pelerinul sau Moșul, cum îl numeau cei apropiați, a văzut lumina zilei în anul 1846, în Ardeal, în comuna Șugag, vestită prin îndeletnicirea de căpătâi a locuitorilor ei, păstoritul vitelor. Traiul sărăcăcios al familiei lui Gheorghe care mai avea doi frați, pe Andrei și Nicolae, îi va netezi calea către adâncul inimii, acolo unde întotdeauna Hristos așteaptă smerit și tăcut să i se deschidă ușile ferecate adeseori de nepăsare și de uitare. Sătenii își amintesc că încă din anii copilăriei, lui Gheorghe îi plăcea să se piardă în desișul pădurilor Munților Șureanu ca să-și plece genunchii la rugăciune și să poată face tihnit metanii fără număr. Avea să deprindă de mic cum să asculte glasul tânguitor al codrilor și cum să-i așeze fiecare suspin în lira inimii sale, acolo unde vibrau fără oprire stihurile Psaltirii. Din corola de minuni deslușite în tainele naturii, avea să împletească podoabă nestricăcioasă duhului său blând și doritor de isihie. Biserica satului, în care noapte de noapte se adâncea în fiorul rugăciunii cu mâinile înălțate către cer asemenea unei torțe de lumină, îi era mai dragă sufletului decât casa părintească. Deși avea inima aprinsă după Hristos și sufletul înmiresmat de mirul rugăciunii, tânărul Gheorghe nu va lua drumul călugăriei. Viața monahală din Ardeal își pierduse seva de duh după atacurile virulente ale stăpânirii austro-ungare asupra mănăstirilor transilvănene, distruse în mare parte de tunurile imperiale. Puținii călugări rămași pe baricadele locașurilor sfinte se zbăteau să păstreze nestinsă candela adevăratei credințe pe meleagurile românești, sfârtecate de tăișul Uniației. Astfel, Gheorghe va lua jugul căsniciei la 24 ani, alături de Pelaghia Todescu, o tânără la fel de evlavioasă și de râvnitoare ca și el. Dar a doua zi după nuntă, Gheorghe dispare fără urmă. Marta, una din fiicele sale, își amintește de istorisirea mamei sale, uluită de incidentul din acea zi: „Mama și rudele l-au căutat peste tot. Tata lipsea de câteva ore. Numai în grădină nu l-au căutat. Când s-au dus unii în fundul grădinii, l-au găsit la rugăciune. Stătea nemișcat în genunchi cu fața și mâinile întinse către cer. Toți erau uimiți. Nimeni nu îndrăznea să-l deranjeze. Iar el, când a observat că l-au văzut oamenii, și-a lăsat mâinile în jos și s-a dus în casă”[1]. Rodul acestei căsnicii binecuvântate care a durat mai bine de 13 ani, au fost cei cinci copii: doi băieți, Ioan, Vasile (a murit de mic) și trei fete: Maria, Ana și Marta, care au fost crescuți departe de lume, într-o casă pe care a ridicat-o la 4 km. de sat, aproape de tihna pădurii unde își avea pășunea. Ziua, Gheorghe se îndeletnicea cu păstoritul vitelor și cu treburile gospodărești, muncind din greu ca să-și întrețină familia săracă, iar noaptea era răgazul sfânt în care se întâlnea cu Dumnezeu în rugăciune. În singurătatea codrilor, cânta încetișor ca într-un soi de litanie cuvintele pline de duh ale Psaltirii, repetându-le mereu până când psalmii au început să se rostească singuri în tainițele lămurite de har ale inimii. Postul și sutele de metanii erau aripile care îi înălțau sufletul către cer în zbor lin de heruvim. Când lipsurile și grijile îi presărau în bătătura casei, mărăcinii amărăciunii și ai nemulțumirii, Gheorghe își îmbărbăta soția și copiii cu povățuiri pline de neșovăielnică credință: „Nu vă tulburați! Are grijă Dumnezeu să ne hrănească, numai să ne rugăm permanent și să facem voia Lui”. Primea necazul și strâmtorarea cu aceeași seninătate cu care se desfăta în bucuria tainică a rugăciunii. … Continuare »


Părintele Proclu în dialog cu Pr. Crăciun Oprea. Cuvinte despre viața duhovnicească


Părintele Proclu: Eu le-am zis oamenilor: Dacă nu crezi ce ți-am spus, mai întreabă și conștiința: „Conștiință, spune-mi drept, dacă mor amu, mă mântuiește Dumnezeu? Îi place lui Dumnezeu cum trăiesc sau nu?”. Și le-am spus așa, că vor avea bucuria asta, dacă o să păzească acest cuvânt: „Ce nu-ți place, altuia nu face”. Duhul Sfânt o să-i mântuiască și oamenii au zis: „Bogdaproste!”. Totdeauna, când omul tace și zice rugăciune în gând, acela iubește veșnicia, iar cei care hodorogesc ca și mine, nu știu, iubesc veacul acesta. De multe ori am căutat să mă ascund de mine și unde caut să mă ascund, tot de mine dau. Și acum s-a întâmplat că mi-am făcut aici oleacă de cuib, dar eu atâta știu, că m-am retras aici ca să nu mă știe nimeni, să pot plânge păcatele mele. Vai de capul meu! Felul cum sunt nu-mi place, crede-mă! Și la mine aici vin persoane și cu duhuri și le-am spus că: „Dacă ați venit cu atâtea duhuri, tare mă tem că se amestecă, se pun cu ale mele”. Le-am spus că am și eu duhuri ca și ei.

Pr. Crăciun: Și se bat unele cu altele.

P. P: Apăi, au coarne și când se împung, mă doare pe mine. Vai de mine și de mine! Am rămas foarte în urmă și cred că de îndată trebuie să plec de aici, să mai stau o perioadă undeva, că vorbind pierd mântuirea. Felul cum sunt nu-mi place. Eu sunt moșneag stricat de cap, nu-s complet. Vai de capul meu

Pr. C.: Până la 110 ani mai aveți.

P. P.: Vai, Doamne Iisuse! Nu! Că Părintele Paisie, care a plecat la veșnicie, mi-a făcut o rugăciune după ce m-am mărturisit: „Doamne, să nu-l iei pe Proclu negata, să-l iei când a fi gata”. Și gata n-am mai fost de atunci până acum, tot negata, asta e treaba. Și amu vreau să mă ascund să-mi vie mințile acasă. Toată ziua hodorogesc și nimic nu fac. Vai de mine!

Pr. C.: Bine că puteți da sfaturi.

P. P: Nu! Am pus capac, gata! Sunt bolnav și trebuie să mor. Eu nu mai dau niciun sfat. Numai atât îi fericesc pe toți care au duhovnic și se duc la mărturisit, se duc la biserică și se păzesc de secte, că pe cei care au legătură cu sectele, o să-i cam doară capul. Doamne ferește-i! Nu! Eu am mortul meu.

Pr. Cr: Și noi avem.

P. P.: Dacă sfinția voastră m-ai fi văzut că eu bocesc mortul vecinului și am mortul în casă, ce-ai zice? Că moșneagul acesta e stricat de cap. În loc să-și plângă mortul lui, el plânge mortul vecinului. Odată le-am spus așa unor domni: „Când te vei duce la biserică, să pui în minte că toți sunt mai buni acolo, în biserica aceea și cu cât pui în minte că toți sunt mai buni și că eu sunt cel mai păcătos, cu atât Duhul Sfânt nu te va lăsa în părăsire”. Dar cât timp mă uit în jos la celălalt pot pica și-n în cap, dar nu cu capul acesta, cu mintea pot pica.

Pr. C.: Părinte, cum ar trebui să fie viața monahală în zilele noastre?

P. P.: Vai de mine! Mi-e și rușine să zic de viața monahală! Cine s-a trezit, n-are altceva de făcut decât să plângă. Dar să nu plângă ce-i aici, să plângă ce ne așteaptă dincolo.

Pr. C.: Dar cum să trăim noi viața monahală? Cum ați prins sfinția voastră la Părintele Cleopa? Ce ați văzut că ar trebui să facem?

P. P.: Nici nu știu cum să zic, dar așa au spus niște părinți: Și când nu ai să mai ai după cine te lua, trebuie să te iei după cărțile lor. M-a salvat că am apucat timpurile acelea, dar eram neputincios, bolnav, nu puteam să mă nevoiesc. Și am văzut călugări care așa se nevoiau: cu plâns se culcau și cu plâns se sculau și toți erau prezenți noaptea la Utrenie. Și era o dragoste!… Se ocupau toți de ascultare, de dragoste, de smerenie, de păzirea minții și cât a fost Părintele Cleopa stareț, m-am simțit ca într-un colțișor de rai. Și, ca să spun așa, e de plâns că tineretul e crescut rău. Uite, au venit ieri niște copii și unul zicea ca are vreo opt ani și nu voia să îi fac semnul Sfintei Cruci și a hulit. Aoleu! Să știți că ne așteaptă o primejdie mare, că și copiii creștinilor sunt tot una cu ceilalți. Vor crește fără Dumnezeu și vor fi oameni mari și vor da ordin să omoare toată moșnegăraia și cei care sunt mari vor fi și ei omorâți, din cauză că ei i-au crescut fără Dumnezeu. Că lor li se pare o jucărie. Și Dumnezeu va lăsa ca pedeapsă să-i chinuiască și pe ei și pe mine, pe toți. Adică, pe mine pentru păcatele mele și pe ei pentru felul cum i-au crescut pe ei. A venit o doctoriță și a spus că avea un copil de 19 ani. A dat slujbe pe la biserici și s-a rugat și a reușit cu școala și i-a dat o carte. I-a zis cum să se comporte în biserică, cum să se roage, cum să respecte pe cei bătrâni, cum să fie un băiat civilizat, cum să se ducă la mărturisit, cum să fie pildă pentru tineretul care crește sub el. El a zis: „Mamă, dacă mă enervezi cu credința, uite cuțitul acolo! Ori ți-l bag în inimă, ori îți tai gâtul”. Parcă era o găină, că găina o tai cu cuțitul. … Continuare »


Sfinții închisorilor – o carte editată de Mănăstirea Paltin Petru-Vodă


Sfinții închisorilor - o carte editată de Mănăstirea Paltin Petru-Vodă

 

Sfinții închisorilor - o carte editată de Mănăstirea Paltin Petru-Vodă

 

Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, în colaborare cu Fundația Justin Pârvu, vă prezintă o nouă apariție editorială: „Sfinții Închisorilor”. La 30 de ani de la căderea comunismului, elogiind lupta și rezistența anticomunistă, cartea cuprinde peste 30 de portrete ale unora dintre cele mai marcante personalități ale temnițelor comuniste și iluștri martiri ai Bisericii Ortodoxe care, prin pilda vieții lor, ne-au învățat un lucru elocvent: Prin credință nezdruncinată, orice iad poate fi biruit. Prin Hristos martirii neamului românesc au biruit iadul comunist.

Cartea are 480 de pagini, în format 165*235 mm, legată, copertă cartonată.
Preț: 30 lei (fără taxe poștale).
Comenzi  se pot face la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com sau

completând formularul de mai jos.

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Rezolvați operația de mai jos *

Prin utilizarea acestui formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dvs. pe acest site web.

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.

 


Părintele Justin Pârvu: Elementele de elită ale neamului de mâine


„Noi trebuie să ne facem tuturor toate”, cum spune Sfântul Apostol Pavel, ca să-l dobândim (pe aproapele). Nu putem sta indiferenți față de țara noastră care este atât de mult atacată de forțele străine și păgâne, de forțele acestea ale ateismului, ale păcatelor, ale fărădelegilor, până îți este și jenă să mai pomenești despre vocabularul acestei decăderi a vieții noastre creștine. Sunt atâtea lucruri pe care trebuie să le corectăm câtuși de puțin, să aducem pe creștini la conștiința păcatului. A greși, așa după cum se știe, este omenește. Dar a persista în greșeală este satanicește, este diabolic. Pe noi ne interesează, pe fiecare dintre noi, alături de preot, să observăm scăderile la fiecare dintre credincioșii noștri, (să vedem) de vecinul nostru, de satul nostru, de comuna noastră, de județul nostru, de țara noastră. Pentru că, așa trăind, ne mai apropiem cumva de principul acesta al Evangheliei. Așa mai aplicăm și noi puțin să fim sarea pământului și lumina în lume, ca văzând faptele noastre să se lumineze calea pe care trebuie să meargă creștinul. Nu-i atâta vorbăria, nu-i atâta scrierea, cât este modelul de viață! Un copil care intră în biserică sau este în familie, ați văzut cu câtă nevinovăție sărută el icoana când o primește în mână?! El, imediat, o duce să o sărute. De ce? Pentru că acest copil a văzut întâi pe mama sărutând Evanghelia în biserică, sărutând icoana, sărutând Sfânta Cruce, sărutând tot ceea ce este sacru și legat de taina și lucrarea aceasta a harului lui Dumnezeu. Îl vezi pe copilaș cum se coboară el așa încetișor să facă o mătănuță. De ce face copilașul acestea? Pentru că el vede pe mama lui, pe tatăl lui, fratele lui, pe sora lui când intră duminica în biserică. El, ca cel mai mic, se uită la ceilalți cum se închină de frumos și atunci, sigur, copilul vrând-nevrând va căuta să imite și el. Și în felul acesta se sădește în sufletul lui, se înfiripează adevărul acesta al creștinătății noastre. Vorba nu rămâne: pe o ureche a intrat și pe alta a ieșit. Dar copilul dacă vede, ea va rămâne. Iată cum spunea o mamă, cum îi reproșează copilul ei. Ajuns copilul la 17 ani, mama încearcă după Revoluție să-i explice ceva din tainele creștinătății, din viața practică a creștinului: cum trebuie să se spovedească, cum trebuie să se împărtășească, cum trebuie să asculte, cum trebuie să meargă la biserică, cum trebuie să respecte bătrânii, cum trebuie să respecte părinții, cum trebuie să respecte după vârsta fiecăruia, că cel mai mic se binecuvintează de cel mai mare, și copilul îi spune: „Mamă, dacă nu m-ai învățat până acum, de acum înainte o să fie greu pentru mine”. Mama era învățătoare pe timpul lui Ceaușescu și așa după cum era programul școlar, era și programul familiei…

Și în timpul lui Ceaușescu și pe timpul lui antihrist, acolo între patru pereți (românii) au făcut rugăciune, au dat un sfat copiilor, au ținut icoana în casă, au aprins o lumânare și copilul le-a văzut pe toate acestea. Și așa, în familie, copiilor li s-a făcut educația aceasta în adevăr, pe dinăuntru. Și s-au comportat frumos în cei 12 ani de școală, s-au comportat frumos în cei șase ani de Medicină și astăzi sunt medicii cei mai buni și au excelat. Știu un băiat care avea atâta blândețe, făcea atâtea lucruri frumoase, că nici măcar cele opt luni de zile de armată nu l-au schimbat cu nimic. El era mereu copilul acela bun, educat în viața de familie. Vedeți puterea exemplului din familie? Copiii, săracii, merg pe dâra pe care le-au deschis-o părinții, bunicul, vecinul. Toate colaborează.

Am mai spus cum mergeam noi cu toții la școală. Făceam rugăciunea, cântam la sfârșitul orelor Cuvine-se cu adevărat, învățam cântări patriotice, niște marșuri de zguduiau viața noastră de copii. Toată ziua fredonam, dragii mei. În felul acesta se făcea și o educație patriotică națională. Tăiam lemne acasă, crăpam lemne și mă luam cu fratele cel mai mare și cântam. Era atâta trăire și viață, încât abia așteptam să vină fratele cel mai mare din armată – făcea la Vânătorii de munte – și, când venea pentru câteva zile de Crăciun sau de Paști, se plimba mândru cu pălăria de vânător, cu pana în dreapta pălăriei și abia așteptam să fiu și eu ostaș în armată. Spre deosebire de ora actuală, când nu mai avem armată. Fetele pe atunci erau foarte atente, de altfel, că un băiat care făcea serviciul militar și nu își făcea datoria, nu era văzut de încredere, de către fete. Nu se măritau, nu se duceau după el.

Și serbările care se făceau altădată… Să apari pe scena școlii, cu o poezie, cu un cântec frumos, cu craii de la Răsărit… Toate lucrurile acestea mențineau o viață, un duh foarte potrivit pentru apărarea acestor frumuseți ortodoxe. Când a venit 1944, „frumos era și încrezător neamul meu”. Până prin 1949, tablourile pe care le puneau ziua pe pereți cu Gheorghiu Dej, Ana Pauker, le găseau dimineața pe sub bănci sau prin curte aruncate. Iar le punea îngrijitoarea claselor, iar le aruncau băieții. Și așa, până ce în cele din urmă au ajuns să facă arestări și la copii de 14 ani. La Suceava erau copii de 14, 16 ani și dacă îi întrebai: „Ce ați făcut voi?”. „Păi, am dat-o jos (de pe pereți) pe Ana Pauker”. „Și câți ani v-au dat?”. „5 ani”. Dar unii au primit și condamnări, deși nu aveau voie să-i condamne. Într-adevăr aceștia sunt sămânța fiului cel mic al lui Brâncoveanu care a spus: „Tată, aș vrea să mai trăiesc”. Și Brâncoveanu i-a șoptit la ureche ceva și copilul a spus (călăului): „Vreau să mor și ce e de făcut, grăbește-te să faci”. Și copilul a fost tăiat.

Ei, acesta este și idealul nostru în care trebuie să creștem, în duhul acesta al vieții veșnice. Familia, școala, Biserica sunt elemente de formare a creștinului nostru ortodox, sunt elementele de elită ale neamului de mâine. Și am observat că, cu cât trăiești mai treaz, mai aspru, cu atât nu te copleșește moleșeala. Dar trebuie să o iei așa câte puțin, ca să poți duce pretențiile acestea ale trupului, că trupul într-adevăr este neputincios, iar sufletul osârduitor.

(Articol preluat din Revista Atitudini Nr. 60)